Spiritul Profeţiei

De memorizat: Dar printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt şi printr-un proroc a fost păzit Israel. Osea 12,13

Introducere: „Profeţia este o minune a cunoştinţei, o declaraţie sau reprezentare a unor lucruri viitoare, care sunt mai presus de puterea omului de pătrundere, de a discerne şi calcula şi este dovada cea mai puternică a comuniunii supranaturale cu Dumnezeirea, a adevărului unei revelaţii primite din partea lui Dumnezeu.”(1 T. H. Horne, citat de A. J. Wearner, op. cit., p. 360) În capitolul despre Revelaţie, am văzut că Dumnezeu – în dorinţa Sa de a comunica cu oamenii păcătoşi – a fost nevoit să-Şi „îmbrace” revelaţia voinţei Sale slăvită în vorbirea nedesăvârşită a graiului omenesc. Cei care au vorbit în numele lui Dumnezeu au fost numiţi profeţi. În Vechiul Testament, termenul folosit pentru a-l defini pe profet era „nabi”,(Nabi este un participiu neregulat al verbului „nabah” (ca şi în arabă, înseamnă a fi înalt). „Nabi” poate fi întâlnit în Vechiul Testament de 315 ori (în Ieremia de 95 ori). În Vechiul Testament, „Nabah” nu apare niciodată în familia verbală „Qal”, ci numai la „Nifal” şi la „Hitpael”. Nifal-ul este o familie verbală pasivă-reflexivă, în care „nibbáh” înseamnă „a izbucni, a erupe, a răbufni”. Hitpael-ul este o familie verbală a acţiunii reciproce-intensive, iar „hitnabeh” înseamnă „comunicarea celor auzite anterior”. În acest caz, subiectul acţiunii profetice este Dumnezeu, iar obiectul este omul ales, omul inspirat şi omul trimis de Dumnezeu. Cuvântul accadian „nabu”, cât şi cel grecesc „anghelos” exprimă acest fapt, ambele având înţelesul de trimis sau împuternicit.) iar în Noul Testament, „prophétes”.(Prophémi este alcătuit din prepoziţia circumstanţială de loc şi de timp „pro”
= înainte şi verbul „phémi” = a vorbi, a spune. „Propheteia” = activitatea de profet, darul sau chemarea de profet; profeţie, vestirea unei preziceri, revelaţie profetică. „Prophetazo”: „În Noul Testament, darul de a interpreta Scriptura sau de a vorbi şi a predica sub influenţa Spiritului Sfânt.” (Liddel-Scott, op. cit., 1539).În sens biblic, prin numele de profet înţelegem mai mult decât exprimă sensul lexical al cuvântului, deoarece profetizarea lucrurilor viitoare a fost numai unul dintre elementele componente ale activităţii unui profet, şi nu exprimă complexitatea chemării.

I. Darul profetic în Biblie

1. Ce însemna un proroc în Vechiul Testament? Deuteronom 18,18

Notă: Profeţii Vechiului Testament aveau un rol cu totul deosebit în relaţiile lui Dumnezeu cu poporul Israel. Ei aveau o misiune specială şi unică, cu totul diferită de activitatea altor personalităţi religioase pe care le cunoaştem în istoria religiilor orientale. Se pot defini trei perioade ale activităţii profeţilor: a) În faza de început a acestei activităţi întâlnim următoarele nume: Avraam, Moise, Samuel, Hulda, Natan, Gad, Ahia, Şemaia, Mica, fiul lui Imla etc. În această perioadă, prorocul se numea şi văzător (1 Sam. 9,9)(Roeh, din verbul raáh = a vedea; sau chozen, din verbul chazah = a vedea, a fi treaz; vedere-percepţie-sesizare interioară). Perioada aceasta de început s-a întins pe o durată de 700-800 de ani. b) În cea de-a doua perioadă are loc activitatea profeţilor făcători de minuni: Ilie şi Elisei, în sec. IX î.Hr. c) Din sec. VIII începe perioada profeţilor literaţi (scriitori), cărora canonul ebraic le spune „profeţii târzii”.

2. Care a fost motivul pentru care Dumnezeu S-a folosit de profeţi? Proverbe 29,18 Notă: „Dumnezeu a fost totdeauna categoric atunci când a tratat nelegiuirea. În vechime, El a trimis pe profeţii Săi ca să avertizeze pe cei vinovaţi, denunţându-le păcatele şi rostind sentinţe asupra lor.”( E. G. White, Mărturii, vol. 4, p. 12)

 După captivitatea babiloniană au urmat câteva secole ale „tăcerii profetice”, perioada dintre canonul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament. Primul mare profet care a curmat lunga tăcere profetică a fost Ioan Botezătorul. „Predicarea lui Ioan ajunsese să stăpânească cu atâta putere naţiunea întreagă, încât era nevoie ca autorităţile religioase să se intereseze de ea… De multă vreme nu mai fusese profet în Israel; de multă vreme nu mai trăise lumea o Reformaţiune ca aceea care era acum în creştere.” E. G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 96, 97

3. Printre darurile spirituale date bisericii, întâlnim şi darul prorociei: 1 Corinteni 12:10-28; Romani 12,6 Notă: Prorocii bisericii apostolice nu erau neapărat persoane investite cu slujbe oficiale în comunitate, ci, asemenea profeţilor liberi din Vechiul Testament, erau chemaţi şi inspiraţi de Duhul Sfânt în scopuri sfinte, pentru zidirea trupului lui Hristos. 4. Care sunt cele trei scopuri pentru care a fost chemată la viaţă prorocia în viaţa bisericii creştine? 1 Corinteni 14,3

Notă: Verbul „prophetazo” are şi înţelesul de interpretare a Scripturilor sub influenţa directă a Duhului Sfânt (vezi nota nr. 3, subsol). Dar aceasta nu poate fi echivalată cu predicarea Cuvântului. În predică succesul depinde de conlucrarea factorului uman cu cel divin, deoarece presupune o pregătire anterioară. Manifestarea darului profetic nu necesită nicio pregătire intelectuală, fiind condiţionată numai de pregătirea moralspirituală, de predarea şi supunerea necondiţionată a uneltei umane factorului divin. După o abundentă manifestare a darului profetic în biserica apostolică, în ciuda unor susţineri, a fost planul lui Dumnezeu acela ca darul profetic să rămână, să existe de-a lungul veacurilor în lume, este adevărat în intensităţi diferite, dar el nu a lipsit niciodată. Sunt suficiente mărturii istorice ce merg până în secolul al XVIII-lea, despre existenţa şi manifestarea acestui dar în mijlocul celor ce au slujit lui Dumnezeu. Inspiraţia divină ne spune: „În fiecare generaţie, Dumnezeu i-a trimis pe servii Săi să mustre păcatele din lume şi din biserică… Spiritul lui Dumnezeu veni asupră-le, determinându-i să facă lucrarea ce le-a fost dată” E. G. White, Tragedia veacurilor, p. 549 . Nu se poate vorbi despre o „tăcere profetică” după secolul I şi până în secolul al XIX-lea, ci despre o activitate mai puţin spectaculoasă, dar care a existat totdeauna, Dumnezeu având totdeauna slujitorii Săi, care Îi aduceau la îndeplinire lucrarea şi planurile Sale. II. Manifestarea darului profetic în biserica rămăşiţei 1. Cum a fost profetizată manifestarea darului profetic în biserica rămăşiţei? Apocalipsa 12,17; 19,10 u.p.

Notă: Manifestarea darului profetic vizează direct biserica rămăşiţei. De timpuriu, chiar în Mişcarea millerită, avem rapoarte despre manifestarea acestui dar. Astfel, în anul 1842, în Boston, Mass., un pastor elocvent al mişcării millerite, un bărbat pregătit, William Foy, a primit două viziuni despre a Doua Venire a lui Hristos. Pentru un timp, el a spus şi altora cele descoperite în aceste viziuni. În anul 1844, el a primit cea de-a treia viziune, în care a văzut trei platforme sau scări, cea de-a treia se sfârşea în poarta sfântului oraş din ceruri. Pentru el, viziunea a fost inexplicabilă şi, neputând înţelege lumina transmisă, având în vedere credinţa neclintită în imediata revenire a Domnului, a părăsit chemarea şi lucrarea sa. În 1845, W. Foy a auzit relatări despre viziunile legate de cele trei solii îngereşti, dar puţin după aceea a fost răpus de o boală. Rise and Progress, 1909, p. 145-147

„Cam pe vremea aceea, locuia în Poland, Maine, un tânăr care se numea Hazen Foss şi care credea ferm că Domnul va veni în ziua a zecea din luna a şaptea. El era un om cu înfăţişare distinsă, cu exprimare plăcută şi destul de bine educat. Cu câteva săptămâni înainte de încheierea ’strigătului de la miezul nopţii’, Domnul S-a apropiat de el şi i-a dat o viziune în care i s-a arătat călătoria poporului adventist spre oraşul lui Dumnezeu, cu pericolele care îl aşteptau. A primit câteva solii de avertizare pe care el trebuia să le transmită şi, totodată, a putut să vadă încercările şi persecuţiile prin care trebuia să treacă el, dacă va reda cu credincioşie cele văzute. La fel ca în cazul lui W. Foy, i s-au arătat trei trepte prin care poporul lui Dumnezeu va ajunge cu totul pe cărarea care duce la Cetatea Sfântă. Fiind un adept ferm al dictonului că Domnul vine ’în câteva zile’ (cum cântau ei), partea viziunii referitoare la cele trei trepte i s-a părut inexplicabilă; şi fiind din natură un om mândru, s-a sustras de la povară, refuzând să relateze viziunea. Aceasta a fost repetată şi a doua oară, precizându-se că, dacă va continua să refuze transmiterea celor văzute, povara va fi luată de la el şi dată unuia dintre cei mai slabi copii ai lui Dumnezeu, unul care va reda cu credincioşie cele relatate de Domnul. El a refuzat din nou. Atunci a primit a treia viziune, prin care i s-a comunicat că fusese eliberat şi că povara a fost pusă asupra celei mai slabe dintre cei slabi, care va împlini porunca Domnului.” Idem, p. 182

2. Cum s-a adeverit revelaţia dată prin apostolul Pavel şi descoperirea dată lui Hazen Foss prin alegerea lui Ellen G. Harmon? 1 Corinteni 1,27-29

Notă: „Domnul a ales propriul Său instrument pentru acest scop, separând ca reprezentant al Său pe cineva care nu numai că s-a predat cu totul Lui, dar a cărui viaţă tremura în balanţă ca ’cea mai slabă dintre cei slabi’. După două luni de la acea dată, d-ra Ellen G. Harmon, din Portland Maine, având atunci doar 17 ani, a început să primească descoperiri de la Domnul.” Idem, p. 202. Prima ei viziune a fost dată într-o dimineaţă a lunii decembrie 1844, cu ocazia altarului familial ţinut în familia Haines. Ea este descrisă în cartea Experienţe şi viziuni, pag. 23-29. Ellen Gould Harmon, prin căsătorie White, s-a născut într-o familie de metodişti, în Gorham, Maine, la 26 noiembrie 1827. Avea doar 11 ani când s-a întors la Domnul, iar peste un an a primit legământul botezului în comunitatea metodistă. În 1836, la vârsta de 9 ani, a avut un accident, care i-a influenţat starea sănătăţii pentru toată viaţa. O fată a lovit-o cu o piatră în nas, ea a căzut în nesimţire şi, în urma leziunilor, orice concentrare o aducea în pragul leşinului. Nu şi-a mai putut continua studiile şcolare. Împreună cu părinţii ei, Ellen a îmbrăţişat solia vestită de mişcarea millerită. Ea a fost supravieţuitoarea marii decepţii din 22 octombrie 1844, după care a fost chemată să lucreze pentru zidirea, sfătuirea şi mângâierea bisericii rămăşiţei abia ieşită din chinurile naşterii după marea decepţie. În ziua de 30 august 1846, s-a căsătorit cu James Springer White (1821-1881), unul dintre fondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Până la decesul ei, survenit la vârsta de 87 de ani, Ellen G. White a produs un tezaur de peste o sută de mii pagini de manuscris. Cele 54 de volume tipărite din aceste manuscrise înseamnă mai mult de 30.000 pagini tipărite. Ea a decedat la Elmshaven, la trei mile de St. Helena, California, în ziua de vineri, 16 iulie 1915, şi a fost depusă în mormântul soţului ei, din Battle Creek, în ziua de sâmbătă, 24 iulie 1915. Ellen G. White doarme tăcută şi liniştită în mormântul ei. Fiinţa ei plăpândă şi predispusă suferinţei şi-a pierdut graiul. Dar scrierile ei vorbesc despre Isus Hristos, Mântuitorul nostru, în mai mult de trei sute de limbi, în multe milioane de exemplare. A fost cu adevărat ceea ce Edith Dean a denumit „portvocea lui Dumnezeu”. Edith Dean, Great Women of the Christian Faith, citat de D.A. Delafield, Ellen G. White, Hamburg, 1963, p. 16

3. Care fapt a fost demonstrat prin activitatea Spiritului Profetic? 1 Corinteni 1,6-8 Notă: La început, seria comentariilor biblice (Patriarhi şi profeţi, Profeţi şi regi, Hristos, Lumina lumii, Faptele apostolilor şi Tragedia veacurilor) au fost socotite ca formând „Spiritul Profetic”. Astăzi, toate scrierile lui Ellen G. White se încadrează în această denumire. 4. Care sunt criteriile de recunoaştere ale darului profetic? a) Soliile lui sunt în acord cu Scriptura: Isaia 8,20 b) Mărturiseşte întruparea şi divinitatea lui Hristos: 1 Ioan 4,2-6 c) Nu se înalţă pe sine, ci pe Hristos: 2 Corinteni 10,5 d) Nu măguleşte, ci mustră păcatul: Ieremia 23:16.17 e) Viaţa şi roadele profetului indică izvorul descoperirii: Matei 7,15-20 f) Calitatea sa este confirmată de împlinirea profeţiilor lui: Deuteronom 18,21-22; Ieremia 28,9 Adventiştii de ziua a şaptea sunt convinşi că viaţa, lucrarea şi scrierile lui Ellen G. White corespund pe deplin acestor criterii. III. Autoritatea Scripturilor şi autoritatea Spiritului Profetic 1. Poate fi lărgit canonul biblic cu scrieri egale în autoritate cu Scripturile? Deuteronom 4,2; Proverbe 30,5-6; Apocalipsa 22,18-19 Notă: Adventiştii de ziua a şaptea văd esenţa Reformaţiunii în întoarcerea la singura autoritate primară a Scripturii exprimată în principiul reformator „Sola Scriptura”. Adventiştii stau ferm pe această poziţie, fapt ilustrat de următoarele citate: „În zilele noastre se vede o mare îndepărtare de la doctrinele şi preceptele Scripturilor şi este nevoie de o întoarcere la marele principiu protestant ’Biblia, şi numai Biblia’, ca regulă de credinţă şi datorie.” E. G. White, Tragedia veacurilor, p. 204

„Sfintele Scripturi trebuie primite ca o descoperire a voinţei Lui, plină de autoritate şi lipsită de greşeli.” Idem, VII – Introducere. Ellen G. White nu a considerat scrierile ei ca un adaos la Scripturi. Ea spunea: „Fratele J. a încurcat minţile căutând să înfăţişeze lucrurile ca şi când lumina dată de Dumnezeu prin Mărturii ar fi un adaos la Cuvântul lui Dumnezeu. El prezintă însă faptele într-o lumină falsă. Dumnezeu a găsit de bine ca pe calea aceasta să atragă atenţia poporului Său la Cuvântul Lui şi să îi dea o mai bună înţelegere a acestuia.” E. G. White, Mărturii, vol. 4, p. 246. Importanţa Spiritului Profetic pentru Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu constă în minunile care i-ar dovedi autoritatea, nici într-un volum uriaş de scrieri, nici în maniera în care este scris şi nici în elocvenţa lui, ci în acea extraordinară claritate cu care el atrage atenţia credincioşilor asupra revelaţiei biblice, în latura ei actuală, pentru timpul şi lucrarea bisericii rămăşiţei, pregătind un popor pentru revenirea Fiului lui Dumnezeu.

Recapitulare

1. Cum a înţeles Dumnezeu să-Şi perpetueze conducerea în biserica Sa? Răspuns: Dumnezeu nu a înfiinţat o ierarhie, ci, prin darurile spirituale pe care le-a împărţit Duhul Sfânt în biserică, a chemat slujbaşi care să îndeplinească anumite însărcinări pentru zidirea Trupului lui Hristos. 2. Cu ce scop a fost dat darul prorociei? Răspuns: Darul prorociei a fost dat pentru zidirea, sfătuirea şi mângâierea bisericii. 3. Prin cine s-a manifestat acest dar în biserica rămăşiţei? Răspuns: Darul Spiritului Profetic s-a manifestat în ultima biserică prin activitatea profetică a lui Ellen G. White, caracterizată ca fiind „cea mai slabă dintre cei slabi”. Domnul a trimis prin dânsa mărturii, mustrări, sfaturi şi lumină pentru lămurirea marilor adevăruri revelate în Scripturi, îndeosebi cele care vizează timpul şi activitatea bisericii rămăşiţei. 4. Care este raportul dintre Biblie şi Spiritul Profetic? Răspuns: După cum însăşi E. G. White s-a exprimat, credem că scrierile ei nu constituie un adaos la canonul Bibliei şi ele nu sunt egale cu Biblia. Adventiştii cred că Spiritul Profetic reprezintă un comentariu autentic şi inspirat al Scripturii, fapt care îi conferă o autoritate biblică. Este lumina cea mică care îşi îndreaptă fascicolul ei de lumină asupra luminii celei mari – Biblia. 5. Care este raportul dintre autoritatea Scripturii şi cea a Spiritului Profetic? Răspuns: Deoarece recunoaşterea darurilor spirituale decurge din autoritatea Bibliei, iar autoritatea Spiritului Profetic subzistă în acea recunoaştere pe care i-o conferă Sfânta Scriptură, adventiştii de ziua a şaptea cred că Biblia are autoritate primară, iar Spiritul Profetic are autoritate secundară, subordonată Scripturii şi controlată de ea.

Concluzii etice

Faţă de Spiritul Profetic sunt posibile trei poziţii: cea a subestimării, a supraestimării sau a estimării lui biblice. În primul caz, este vorba despre necredinţă faţă de darurile spirituale care au valabilitate permanentă în biserică. În cel de-al doilea caz, avem de-a face cu fenomenul periculos al fanatismului, care denaturează credinţa, o face ineficientă în viaţa fanaticului şi dăunătoare pentru mediul cu care vine în contact. Singura poziţie sănătoasă este cea a evaluării darului în sens biblic. Aici se cade să fie subliniat gândul că folosirea corectă a scrierilor Spiritului Profetic este în primul rând aceea de a fi considerat ca sfătuitor personal. Orice folosire insidioasă, tendenţioasă, voit condamnatoare a acestor scrieri contravine cu spiritul lor şi denaturează scopul pentru care au fost scrise. Nu putem uita faptul că Satana nu a lăsat nici acest domeniu al darurilor în afara atenţiei lui. Poate pe niciun tărâm nu a făcut atâtea victime ca în privinţa darurilor spirituale. Metoda sa preferată este de a imita, a contraface şi a denatura adevăratele daruri. Mântuitorul ne-a făcut atenţi cu privire la înmulţirea manifestărilor prorocilor falşi din vremea sfârşitului (Matei 24:11-24). Duşmanul sufletelor încearcă să se substituie şi să devină „înger de lumină” (2 Cor. 11,13-15). Rareori există monede preţioase fără încercarea de a fi falsificate. Dar existenţa monedelor false ne face atenţi să le primim numai pe cele adevărate. Astfel şi existenţa profeţilor falşi ne convinge că trebuie să existe şi profeţi adevăraţi. Credincioşii sinceri vor recunoaşte din Scripturi manifestările autentice şi le vor deosebi de cele false.

Note suplimentare teologice

Spiritul Profeţiei: „To pneüma tes propheteias” (Apoc. 19,10) apare în această formă doar o singură dată în Noul Testament. El a devenit termen tehnic în teologia adventistă, care exprimă descoperirile date de Dumnezeu ultimei biserici, prin intermediul lui Ellen G. White. William A. Spicer(William A. Spicer, The Gift of Prophecy in the Seventh-day Adventist Church, 1937, p. 12, 13 – William Ambrose Spicer (1865-1952) s-a născut într-o familie de baptişti de ziua a şaptea. De tânăr a îmbrăţişat credinţa adventă, devenind secretarul doctorului J. H. Kellog, la sanatoriul din Battle Creek, apoi a plecat în Anglia, unde a fost secretarul lui S. N. Haskell. Întors în S.U.A., lucrează ca redactor şi secretar de departamente. În 1898, pleacă în India ca misionar, fiind atunci singurul deservent întărit în Asia. În 1903, este ales ca secretar al Conferinţei Generale, iar în 1922, îl succede pe A. G. Daniells la preşedinţia C. G., până în anul 1930. Este autorul cărţii apărute şi în limba română Timpul nostru în lumina profeţiilor) arată că rădăcina tuturor factorilor principali care au contribuit la formarea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea se localizează în timp în anul 1844. În New Hampshire, New England, un grup de credincioşi au început să serbeze Sabatul. În octombrie 1844, un alt grup a primit lumina despre Sanctuar şi judecata de cercetare. În decembrie 1844, în Portland, Maine, s-a manifestat darul Spiritului Profetic. Iată trei piloni importanţi care formează adevărurile cele mai specifice pe care le mărturiseşte biserica rămăşiţei. Refuzul lui Hazen Foss şi lepădarea lui: Am văzut în citatul notei nr. II/1 cum a fost chemat H. Foss şi cum a respins însărcinarea de a vorbi bisericii în numele lui Dumnezeu. Într-una dintre acele zile, H. Foss a fost cuprins de un sentiment ciudat şi a auzit o voce care i se adre sa astfel: „Tu ai întristat din cale afară Spiritul Domnului.” S.D.A. Encyclopedia, 1966, p. 417. Foss a încercat să comunice descoperirea într-una din adunările millerite, dar nu a reuşit să-şi amintească de viziune. După câteva încercări nereuşite, disperat, a strigat: „S-a dus; nu pot spune nimic. Spiritul Domnului m-a părăsit.” Idem, p. 418. În decembrie, tânăra Ellen Harmon a primit prima ei viziune. Nu ştia nimic despre experienţa lui H. Foss. În februarie 1845, aflându-se în Poland, Maine (la 30 de mile la nord de Portland), a fost rugată să-şi relateze viziunea ei. Fiind invitat şi H. Foss, el nu s-a arătat în public, ci a ascultat relatările tinerei Harmon stând afară în faţa uşii închise. În ziua următoare, E. G. Harmon a fost invitată la sora lui Foss, unde a avut o întrevedere cu Hazen Foss, predecesorul darului profetic. Despre această întâlnire, E. G. White scria mai târziu, într-o scrisoare personală, că Foss i-a declarat următoarele: „Ellen… Domnul mi-a dat o solie să o duc poporului Său, dar eu, aflând consecinţele ei, am refuzat-o. Am fost mândru, nu m-am putut împăca cu decepţia. Am murmurat împotriva lui Dumnezeu şi-mi doream moartea. Atunci am simţit un sentiment ciudat care m-a învăluit. De azi înainte voi fi mort pentru lucrurile spirituale. Te-am auzit vorbind seara trecută. Cred că viziunea a fost luată de la mine şi ţi-a fost dată ţie. Nu refuza să asculţi de Dumnezeu, căci s-ar putea să-ţi pericliteze mântuirea sufletului. Sunt un om pierdut. Eşti aleasa lui Dumnezeu; fii credincioasă în a-ţi face datoria, şi cununa pe care aş fi putut s-o am eu o vei primi tu.” Ibidem.

 Acestea sunt cuvintele teribile ale unui om care era convins că a fost lepădat. Foss a trăit până în 1893, dar nu a mai manifestat interes pentru problemele religioase. H. Foss, pe lângă sincera încurajare pe care i-a dat-o tinerei E. G. Harmon, a avut o contribuţie majoră la recunoaşterea darului profetic manifestat în activitatea acestei tinere, făcând cunoscut că darul care i-a fost luat va fi dat „celei mai slabe dintre cei slabi”. Calităţile şi metodele de lucru ale E. G. White: Fiind o femeie aproape neinstruită, lucrarea ei monumentală a ridicat multe întrebări şi a generat multe critici la adresa ei. Unii credeau că nu ştie să scrie corect, cum a fost de exemplu o doamnă din Australia care, după o expunere a lui Ellen G. White în acea ţară, a cerut notiţele acesteia ca să le examineze acasă dacă sunt scrise corect. Înapoindu-i notiţele, doamna i-a spus: „Am auzit din partea unor critici neprietenoşi că dumneavoastră nu ştiţi să scrieţi corect englezeşte. Dar aici am văzut scrisul propriei dvs. mâini, găsindu-l într-o engleză corectă. Criticii dumneavoastră sunt nedrepţi.” W.A. Spicer, op. cit., 38. Când şi cum a învăţat ea să scrie corect, dacă nu a avut ocazia să studieze temeinic? Nu este nicio taină, nici chiar vreo minune la mijloc. Profesorul ei a fost soţul ei, iar călătoriile lungi au fost folosite pentru stilizarea materialelor. „Am călătorit foarte mult, scria ea. Câteodată am primit lumină în timpul nopţii, altă dată ziua, în faţa unor adunări mari. Instrucţiunile pe care le-am primit în viziune au fost aşternute pe hârtie cu conştiinciozitate, de îndată ce am avut timp sau putere pentru lucru. După aceea am examinat materialul împreună cu soţul meu, corectând greşelile gramaticale şi eliminând repetările inutile. Apoi a fost copiat cu grijă pentru persoanele interesate sau pentru tipar.”  Idem, 39

Ar putea surprinde pe cineva că textele lui Ellen G. White au fost cizelate. Nu a scris ea prin inspiraţie verbală? Metoda de lucru ne-o relatează chiar dânsa: „Cuvintele pe care le folosesc pentru a descrie ceea ce am văzut sunt ale mele, proprii, afară de acelea care mi-au fost spuse de un înger, şi pe care le închid totdeauna în semnele citării.” Review and Herald, 8.X.1857. În ciuda sănătăţii ei şubrede (plămânul drept era aproape distrus), avea o sârguinţă de invidiat. Când scria dânsa? Iată ce ne relatează, la vârsta de 69 ani, în anul 1896: „Niciodată n-am avut o sănătate mai bună ca acum şi niciodată n-am muncit mai mult scriind. Mă scol la trei dimineaţa şi nu dorm deloc ziua. Adesea mă trezesc şi la ora unu, chiar şi la ora 12, să scriu cele ce mi-au venit în minte.”  E. G. White, Mărturii speciale, p. 55. În ultimele decenii, Ellen G. White folosea o anumită hârtie tip, o cerneală roşie, iar corectările le făcea astfel ca să se poată citi cuvântul corectat. Nu lăsa să se facă vreo corectură de mână străină. Înainte de moarte ea a aranjat, cusut şi parafat manuscrisele ei, care sunt păstrate în seifurile Fundaţiei White şi ocrotite de orice deteriorare. Succesiunea profetică a lui Ellen G. White: După stingerea din viaţă a „portvocii” lui Dumnezeu s-au ridicat mai mulţi pretendenţi la succesiunea ei spirituală, atât din cadrul bisericii, cât şi din afara ei. Cea care a avut eşecul cel mai răsunător a fost o oarecare Margaret H. Rowen, dedată chiar la falsuri în manuscrisele bine păzite ale E. G. White, dar înşelătoria a fost lesne dovedită şi neutralizată. Vor mai veni, oare, profeţi? Mulţi şi-au pus această întrebare încă din timpul vieţii mesagerului lui Dumnezeu. Răspunsul ei a fost plin de încredere în conducerea divină: „Fie că trăiesc sau nu, scrierile mele vor vorbi totdeauna, iar influenţa lor va dăinui cât va exista pământul.” E. G. White, Dietă şi hrană, p. 428.Aceasta nu exclude totuşi posibilitatea ca Domnul, dacă va vedea necesar, să Se manifeste din nou prin darul prorociei. Criteriile recunoaşterii darului autentic rămân aceleaşi. Să fim însă foarte atenţi pentru că, deocamdată, abundă prorocii falşi!