Cele trei solii îngereşti

De memorizat: Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. Apocalipsa 14:6

Introducere: În noua scenă a vedeniei, Ioan a văzut trei îngeri trimişi să vestească trei solii semnificative într-un timp profetic bine definit. Din text reies trei adevăruri specifice. Evanghelia aceasta este:

a) Veşnică. (Aionios (gr.) = din veşnicii, veşnic, durabil, fără început, fără sfârşit, fără limită). Aceasta înseamnă că, în ciuda faptului că gândirea umană şi aspectul lumii înconjurătoare s-au schimbat mult în decursul veacurilor, Evanghelia a rămas neschimbată, căci în toate timpurile a existat o singură Evanghelie pentru mântuirea păcătoşilor. Ea va dura atâta vreme cât vor mai fi oameni de mântuit. Niciodată nu va fi o altă Evanghelie.

b) Mondială. Faptul că îngerul trebuia să o vestească „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” exprimă universalitatea soliei ca şi în Matei 24:14.

c) Culminantă. Deoarece îngerul a fost văzut cu Evanghelia „prin mijlocul cerului”, la Zenit,(Mesuránema (gr.) = culminare, Zenit, mijlocul cerului, momentul înălţării maxime a soarelui la amiază) aceasta denotă că evenimentul este culminant faţă de celelalte scene descrise, cum şi solia vestită de înger culminează printre celelalte solii.

„Adventiştii de ziua a şaptea au fost aşezaţi într-un mod deosebit în această lume ca păzitori şi purtători de lumină. Lor le-a fost încredinţată ultima avertizare pentru lume… Lor le-a fost încredinţată o lucrare de cea mai solemnă importanţă: proclamarea soliilor îngerului întâi, al doilea şi al treilea. Cele mai solemne adevăruri care au fost încredinţate vreodată muritorilor ne-au fost date nouă, ca să le vestim lumii.” E. G. White, Mărturii, vol. 9, p. 19

I. Prima solie îngerească

1. Ce proclamă solia primului înger? Apocalipsa 14:7

2. Ce înseamnă a ne teme de Domnul? Isaia 8:12-13; Iov 28:28

Notă: „’Temeţi-vă’(Phobeomai = a se teme, a se îngrijora, a se speria; a cinsti, a onora pe cineva; a stima) este folosit aici nu în sensul de a fi îngrozit de Dumnezeu, ci în sensul de a veni la El cu respect şi temere sfântă. El transmite gândul unei loialităţi absolute faţă de Dumnezeu, de supunere deplină faţă de voinţa Sa.” S.D.A. Bibl. Com., VII, p. 827

3. La ce judecată face aluzie îngerul că a sosit? Daniel 7:9.10

Notă: Deoarece verbul „a sosi” se află la trecut,(Erchomai = a sosi, a veni, a reveni, a urma, a se ivi, a se împlini. Verbul se află la aorist, un timp trecut, care exprimă aspectul momentan, momentul incipient al acţiunii) şi vedenia are loc în timpul apostolilor, s-ar putea referi la timpul lor? Pavel i-a vorbit lui Felix despre o „judecată viitoare” (Fapte 24:25), iar filozofilor atenieni le-a predicat despre o zi „în care va judeca lumea după dreptate” (Fapte 17:31); bisericii din Roma îi scria despre o zi în care Dumnezeu „va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:16). Apostolul Pavel scrie despre îngerii decăzuţi că sunt „păstraţi pentru judecată” (2 Petru 2:4). Cu siguranţă că în timpul apostolilor nimeni nu putea proclama: „A sosit ceasul judecăţii!”

Dar îngerul anunţă judecata la timpul trecut, referindu-se la aspectul momentan al începutului judecăţii. Când putea avea loc acest început? Negreşit, îngerul se referă la judecata care are loc în ceruri, cu ocazia curăţirii Sanctuarului ceresc (Dan. 8:14). Într-un studiu anterior (nr. 11), din desfăşurarea profeţiei, am aflat că evenimentul anunţat aici de înger a avut loc în anul 1844.

4. Ce să facă sufletele sincere, dornice de mântuire? Psalmi 95:3-7

II. A doua solie îngerească

1. Ce proclamă cea de-a doua solie îngerească? Apocalipsa 14:8

Notă: „Se crede, în general, că Babilonul (Babilon (cuvântul accadian, Bab-ilu = poarta zeilor) sau Babel (Gen. 11:9), oraş din Mesopotamia de o importanţă majoră în Vechiul Testament. Cuvântul derivă din verbul balal = a încurca (forma bilbel = a zăpăci, a induce în eroare) din 1 Petru 5:13 reprezintă într-adevăr Roma, oraşul în care au fost persecutaţi creştinii. Similar, când Ioan vorbeşte despre păcatele şi pedepsirea Babilonului (Apoc. 14:8; 16:19; 17:5; 18:2 p.p.), el, probabil, se gândeşte tot la Roma, deşi Roma reprezintă aici tipul răutăţii arogante şi fireşti a omului care întotdeauna se revoltă împotriva lui Dumnezeu.”(Neill-Goodwin- Dowle, op. cit., 30) „Termenul ’Babilon’ derivă de la ’Babel’ şi înseamnă „confuzie”. În Scripturi indică formele variate şi false ale religiei apostaziate.”E. G. White, Tragedia veacurilor, p. 381. Spiritul Profetic ne dă indicaţii preţioase referitoare la doctrinele eronate, nebiblice, care se includ în „vinul” figurat al Babilonului. E. G. White, Mărturii pentru predicatori, p. 17

2. Solia vorbeşte despre o cădere totală, generală?

Răspuns: Nu. Spiritul Profetic şi o parte a comentatorilor văd în repetarea succesivă a verbului o cădere figurativă progresivă şi cumulativă.

Notă: „Dar căderea nu a fost totală… Oricum, nu se poate spune că ’Babilonul este căzut… Apostazia încă n-a atins punc tul ei culminant… În ciuda întunericului spiritual şi al înstrăinării de Dumnezeu, existent în bisericile Babilonului, marea majoritate a adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos încă poate fi găsită în comunităţile lor. Sunt mulţi cei care n-au văzut niciodată adevărurile speciale ale timpului de faţă. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de condiţia lor prezentă şi doresc cu ardoare o lumină mai clară.”E. G. White, Tragedia veacurilor, p. 389, 390. Trebuie să admirăm sforţările sincere depuse de unii teologi contemporani, care militează onest pentru întărirea autorităţii Scripturii în bisericile lor. Sub ochii noştri au loc progrese îmbucurătoare. Teologia nou-reformatoare iniţiată de Karl Barth a corectat teologia marelui reformator – Ioan Calvin în cel puţin trei puncte esenţiale: în doctrina predestinaţiei, în teza despre nemurirea naturală a sufletului şi în învăţătura despre botezul pruncilor.

III. A treia solie îngerească

1. Ce solie proclamă îngerul al treilea? Apocalipsa 14:9-12

Notă: Al treilea înger enunţă trei adevăruri importante: a) indirect vorbeşte despre semnul de recunoaştere a apartenenţei credincioşilor de Dumnezeu, iar direct, despre antisigiliu; b) comunică urmările neascultării, adică a rămânerii voite în păcat; şi c) enunţă două dintre cele mai importante semne de recunoaştere a celor pe care Dumnezeu îi consideră „sfinţi”. Este vorba despre biserica vizibilă a lui Dumnezeu şi ceea ce o caracterizează.

2. Care este semnul de recunoaştere al poporului lui Dumnezeu? Ezechiel 20:12-20

Notă: Un sigiliu trebuie să poarte numele instituţiei, autoritatea ei şi teritoriul pe care se extinde autoritatea instituţiei respective. Sabatul conţine aceste elemente utile ca să formeze sigiliul lui Dumnezeu. El indică numele legiuitorului ca fiind DUMNEZEU. Indică autoritatea şi calitatea legiuitorului: CREATOR. Indică sfera autorităţii Lui: CERUL ŞI PĂMÂNTUL. Trebuie să existe o analogie între sigiliu şi antisigiliu. Dacă sigiliul adevărat este o zi, nici antisigiliul nu poate avea alt caracter. Dacă sigiliul este o sărbătoare, şi antisigiliul trebuie să fie din aceeaşi categorie. Dacă sigiliul are menire cultică, nici antisigiliul nu poate avea alt caracter, decât unul cultic. „Dumnezeu a pus sigiliul Său asupra cerinţelor Sale împărăteşti. Fiecare dintre cele două Sabate (autorul se referă la Sabatul biblic şi la cel fals) poartă numele autorului său, un semn de neşters care indică autoritatea fiecăruia.” E. G. White, Mărturii, vol. 6, p. 352

3. Ce ştim despre purtarea efectivă a sigiliilor?

Răspuns: „Încă nimeni nu a luat semnul fiarei. Timpul încercării încă nu a sosit. Mai sunt creştini sinceri în fiecare biserică. Dumnezeu nu judecă pe niciun om înainte de a-i descoperi adevărul, lumina necesară să-şi vadă datoria ce decurge din porunca a patra.” E. G. White, Evanghelizare, p. 234, 235

Notă: „Nu toţi aceia care mărturisesc a ţine Sabatul vor fi sigilaţi. Chiar printre cei care vestesc altora adevărul sunt mulţi care nu vor primi sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor.” E. G. White, Mărturii, vol. 5, p. 214

Recapitulare

1. Care este esenţa soliei primului înger?

Răspuns: Prima solie îngerească anunţă trei adevăruri: a) nevoia unei adevărate temeri de Dumnezeu, însemnând loialitate şi supunere absolută faţă de Dumnezeu; b) anunţă începerea judecăţii de cercetare; c) acceptarea lui Dumnezeu în calitate de Creator şi o închinare corespunzătoare calităţii Sale.

2. Ce anunţă solia îngerului al doilea?

Răspuns: Îngerul al doilea anunţă că Dumnezeu respinge falsa religiozitate care, practic, continuă rebeliunea împotriva lui Dumnezeu prin învăţături şi practici străine de voinţa Sa, descoperită în Scripturi.

3. Care sunt ideile de bază ale soliei îngerului al treilea?

Răspuns: A treia solie îngerească anunţă, de asemenea, trei adevăruri fundamentale: a) în mod indirect anunţă că Sabatul biblic este semnul apartenenţei noastre de Dumnezeu, iar în mod direct vizează sabatul fals ca expresie a antisigiliului; b) anunţă pe cei care se opun soliei despre urmările respin gerii harului divin; c) subliniază două dintre semnele esenţiale ale adevăratei biserici: păstrarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus Hristos.

Concluzii etice

Din cele trei solii se desprind obligaţii etice concrete. Anunţarea sosirii ceasului judecăţii urgentează împăcarea păcătoşilor cu Dumnezeu şi abţinerea de a folosi vinul figurat al Babilonului. Ziditorii turnului Babel au căutat să obţină un drum către Dumnezeu, pornind de la ei înşişi, şi astfel a devenit Babilonul, poarta zeilor, un simbol al înstrăinării de Dumnezeu şi al idolatriei spirituale. Aceeaşi greşeală a repetat-o creştinismul medieval şi o repetă astăzi titanismul mistic, vrând să fie poarta nemijlocită către Dumnezeu; dar a devenit Babel, încurcătură. Întreita solie, indirect, ne atrage atenţia că fără Mijlocitor nu putem pătrunde la Dumnezeu. Solia judecăţii de cercetare ne asigură că avem un Mijlocitor, o poartă către Dumnezeu. Acesta este Marele nostru Preot, Isus Hristos. Spiritul care a caracterizat pe ziditorii turnului Babel a fost cel de revoltă. Păcatul este revoltă. Biserica, dacă nu predică supunerea necondiţionată a omului faţă de pretenţiile lui Dumnezeu, îi ţine pe credincioşi în starea de revoltă faţă de Dumnezeu. În acest caz – spune solia –, Dumnezeu refuză să primească o religiozitate revoltată şi o declară „foc străin” adus pe altarul serviciului divin.

 Deoarece păcatul este în conflict milenar cu Dumnezeu, păcătosul trebuie să se decidă de partea cui vrea să stea în acest conflict. Solia îngerului al treilea anunţă semnele distinctive care vor fi purtate de ambele părţi în acest conflict al păcatului. Solia somează la o decizie liberă, bazată pe conştiinţă, şi pune în vedere urmările alegerii. În acest timp, biserica rămăşiţei va fi caracterizată de o fidelitate absolută în păstrarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus Hristos.

 Astăzi, semnul ascultării însă nu formează piatra de încercare a credinţei, dar va deveni astfel, atunci când credincioşii vor fi puşi în situaţia de a alege între ascultarea de porunci bisericeşti de provenienţă umană sau între cele de provenienţă divină.

Note suplimentare teologice

Babilonul simbolic: Începând cu profetul Osea (sec. VIII î.Hr.), înstrăinarea de Dumnezeu şi decăderea în idolatrie a fost exprimată simbolic prin păcatul imoralităţii spirituale (Osea 1:2; 2:1-4). Astfel, în literatura profetică a Vechiului Testament, s-a dezvoltat ideea „desfrâului spiritual”, idee ce culminează în Apocalipsa lui Ioan şi se aplică bisericii care conferă credincioşilor un caracter secular atât în doctrină, cât şi în viaţa practică (Ez. 16:15-21; Iacov 4:4). Babilonul mistic este denumit „desfrânată”, ceea ce are un sens figurat foarte precis (Apoc. 17:1). Babilonul este descris ca un oraş ce controlează lumea şi este zidit pe şapte coline (Apoc.17:9), o aluzie clară la un fapt geografic bine cunoscut.

 De timpuriu, atât iudeii, cât şi creştinii au văzut în Babilonul mistic oraşul asupritor Roma (1 Petru 5,13). De exemplu, cartea a 5-a a Oracolului sibillian, o carte apocrifă târzie din anul 125 d.Hr.; apoi Midras Rabbah, un comentator iudeu de după Hristos; sau, dintre autorii creştini timpurii, Tertullian (Contra Marcionem III, 13) şi Irineu (Adv. Haer. I, 26, 1). Există, de asemenea, mulţi comentatori romano-catolici care recunosc Roma în Babilonul mistic. Cardinalul Bellarmin: „Roma este numită Babilon în Apocalipsă”. Cardinalul Baronius: „Conform concepţiei tuturora, în Apocalipsa, Roma este numită Babilon.” Episcopul Bossuet: „Trăsăturile sunt atât de evidente, încât imaginea Babilonului se poate recunoaşte cu uşurinţă în Roma.” H. Heinz, op. cit., p. 251

 Dar mulţi comentatori se îndoiesc că simbolul trebuie aplicat Romei istorice, deoarece femeia simbolizează întotdeauna biserica, în cadrul profeţiilor şi solia care vizează căderea Babilonului simbolic are caracter escatologic. Solia se referă clar la faptul că, într-o măsură oarecare, bisericile creştine au trădat Evanghelia, acordând prioritate învăţăturilor omeneşti faţă de Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Iniţiatorul pietismului, Philip Iacob Spener, dezamăgit parcă de starea protestantismului, scria despre viziunea sa referitoare la această problemă: „sunt convins că Babilonul roman îşi va redobândi puterea sa veche înainte ca să fie supus judecăţii finale. Mă tem că majoritatea popoarelor, intimidate fiind de puterea sa şi din frică faţă de cruzimea sa, vor lăsa să li se pună din nou jugul de care s-au scuturat acum 200 de ani”.  Letzte Desiderata, III, 475, citat de H. Heinz, op. cit., p. 253.

Timpul harului: Adventiştii de ziua a şaptea îşi fundamentează apariţia lor profetică pe cap. 10 din Apocalipsa. Aici, îngerul din vedenie jură că „nu va mai fi nicio zăbavă” (v. 6). Galaction traduce „timp nu va mai fi”. În original citim: „Hoti chronos uketi estai.” Souter redă sensul chronosului cu aceste cuvinte „timp, perioadă”.( Alexander Souter, A. Pocket, Lexicon to the Greek New Testament, Oxford, 1925, p. 285) Un alt teolog este de părere că textul sugerează aici că „se va termina timpul hotărât al aşteptării.”(Kiss Sándor, Ujszövetségi Görög-Magyar szómagyarázat, 1956, p. 458) Liddell şi Scott redau înţelesul chronosului cu termenii: „timp; un timp definit; perioadă”.(Liddell-Scott, op. cit., 2008)

 „Adventiştii de ziua a şaptea, în general, au înţeles cuvintele acestea ca descriind îndeosebi solia proclamată în anii 1840-1844 de către William Miller şi de către alţii, în legătură cu terminarea profeţiei privitoare la cele 2.300 de zile. Ei au înţeles ’timpul’ ca fiind timp profetic, şi sfârşitul lui ca reprezentând sfârşitul celei mai lungi perioade profetice, aceea despre cele 2.300 de zile din Daniel 8:14. După aceasta nu mai urmează nici o solie definită în timp. Niciun timp profetic nu se extinde dincolo de 1844”.Comentariul biblic AZŞ, VII, p. 798. Din această poziţie se deduce că timpul în care trăim este un timp acordat din har, fără o limită dinainte revelată, care poate fi încheiat în orice moment. Pionierii adventişti folosesc expresiile „timp de har” pentru a exprima situaţia momentană creată în urma expirării perioadelor profetice delimitate.

Antisigiliul – instituţie omenească: Eclesiologia medievală cunoaşte acea pretenţie conform căreia biserica ar avea autoritatea de a schimba chiar şi porunci de origine divină. Iată o recunoaştere oficială: „Cu prilejul Conciliului din Trent, la 18 ianuarie 1562, Mgr. Caspar del Fosso, arhiepiscop de Reggio, vorbind despre autoritatea bisericii, a făcut următoarea declaraţie: „Oare nu biserica a substituit duminica în locul Sabatului, instituit de Însuşi Dumnezeu?… Pe temeiul autorităţii bisericii, precepte ale Legii Domnului, cuprinse în Scriptură, au fost desfiinţate. Sabatul, ziua măreaţă a Legii, a fost schimbat şi pus în ziua de duminică. Schimbările acestea nu au fost făcute pe baza învăţăturilor lui Hristos (deoarece El a spus că nu a venit să desfiinţeze Legea, ci să o împlinească); ele s-au făcut pe temeiul autorităţii bisericii”. Felix Bungener, Histoire du Concile de Trente, Paris, 1854, II, p. 43, citat de Jean Vuilleumier, Apocalipsul, p. 195