Sabatul biblic şi pseudosabatul

De memorizat: Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. Exod 20:8-11

Introducere: Morala cuprinde toate dimensiunile vieţii umane. Primele porunci relevă voinţa lui Dumnezeu în privinţa relaţiei omului cu supranaturalul, vrând să-l ocrotească de flagelul idolatriei, de lipsa de respect şi de nesupunere faţă de Dumnezeu, ceea ce este, de fapt, esenţa păcatului.

 Porunca a patra constituie revelaţia voinţei lui Dumnezeu referitoare la folosirea timpului. După cum în Eden El a rezervat un domeniu de care omul nu se putea atinge fără violarea suveranităţii lui Dumnezeu, tot astfel, El Şi-a rezervat o unitate periodică de timp, pe care a scos-o în evidenţă, punând-o deoparte pentru ca, asemenea bornelor kilometrice, să marcheze trecerea omului în timp şi să-l oprească din iureşul fugii sale săptămânale, ca să-şi ia timp pentru comuniunea cu Dumnezeu şi pentru ca să se ocupe în mod deosebit de propria sa mântuire. „Pentru a-L şterge pe Dumnezeu din mintea oamenilor, Satana caută să dărâme acest mare monument. Dacă i-ar fi putut determina pe oameni să-L uite pe Creatorul lor, atunci ei nu ar mai fi putut face niciun efort ca să reziste puterii celui rău, iar Satana ar fi fost sigur de prada sa.” E. G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 336

I. Originea şi scopul Sabatului

1. Când şi cu ce scop a fost instituit Sabatul? Geneza 2:2-3; Psalmi 111:4

Notă: Trebuie bine reţinute cele trei expresii folosite în textul din Geneza: şabat, barak şi qadaş. Cuvântul ebraic „şabat” înseamnă a întrerupe activitatea, a se opri, a se odihni. Nu a fost o zi lipsită de scop sau de vreun eveniment. Creatorul S-a „oprit” din a mai crea, dar a început o altă activitate. În culmea piramidei creaţiunii a instituit o aducere aminte. Isus Hristos a fost prezent la creaţiune (Prov. 8:30; Ioan1:1-3) şi El era în măsură să ştie ce s-a petrecut în această zi a „odihnei divine”. „Sabatul a fost făcut pentru om”, declară El (Marcu 2:27). Verbul ginomai (ca şi în traducerea noastră) exprimă o acţiune, o întâmplare, o realizare faptică. În ziua a şaptea, Dumnezeu „a făcut” un monument de veşnică amintire. A ridicat în fluxul timpului un stâlp de aducere-aminte. Când învingătorii antici ridicau pe teritoriile cucerite un monument (să ne gândim la monumentul roman de la Adamclisi), au vrut să exprime că teritoriul respectiv le aparţine. Astfel, Creatorul a reţinut pentru Sine Sabatul, declarându-l „zi ocupată”. „Barak” înseamnă „a îngenunchea, a binecuvânta pe Dumnezeu, a fi binecuvântat de Domnul, a adora, a lăuda, a primi un cadou, o înzestrare”.  Benjamin Davidson, The Analytical Hebrew and Chaldee LExicon, London, 1978, p. 116. Vezi şi W. Genesius, p. 131-132

Raportul creaţiunii ne face atenţi că au fost binecuvântate trei categorii de creaturi: animalele (Gen. 1:22), omul (Gen. 1:28) şi ziua a şaptea (Gen. 2:3). În cazul primelor două, binecuvântarea înseamnă transmiterea vieţii. Logica analogiei cere ca în exegeza textului să căutăm şi în al treilea caz acelaşi sens al binecuvântării. Când Dumnezeu a binecuvântat Sabatul, l-a făcut izvorul puterii de viaţă, deoarece a rânduit ca în ziua a şaptea, creaturile Sale să comunice cu El, Izvorul vieţii. În afară de Dumnezeu, nimeni nu mai are puterea de a binecuvânta. Cel care nu întreţine legătura cu El, prin mijloacele rânduite de El, riscă să-şi pericliteze soarta veşnică. „Qadaş” înseamnă „pus deoparte, rezervat, reţinut pentru cineva, separat de cele obişnuite, sfânt”. Jenni - Westermann, Theologisches Handwörterbuch zum Alten Testament, II, 590-610; Genesius, op. cit., p. 738-739

Nu există loc sau timp sfânt în sine. Numai prezenţa lui Dumnezeu sfinţeşte (Exod 3:5). Când El declară că a sfinţit Sabatul, înseamnă nu numai că l-a pus deoparte, ci că a şi promis prezenţa Sa pentru ziua aceea, prin harul şi comuniunea Sa, şi l-a rezervat pentru întâlnirea cu omul. În celelalte zile, El ne-a oferit lucruri exterioare: cer, pământ, iarbă, pomi, animale şi păsări. În ziua aceasta S-a oferit pe Sine creaturilor Sale, ca cel mai mare dar. De aceea, pretenţia acestei zile este ca nici omul să nu aparţină lui însuşi sau intereselor sale vremelnice, căci Sabatul este ziua darului reciproc: Domnul Se oferă pe Sine omului, iar omul se predă lui Dumnezeu. Astfel se realizează comuniunea prin intermediul Sabatului. Întreţinerea acestei comuniuni exprimă supunerea acceptată a omului: primeşte, este de acord cu suveranitatea lui Dumnezeu asupra vieţii sale umane. Credincioşia sa pe acest teritoriu este egală cu recunoaşterea dreptului de proprietate a lui Dumnezeu asupra talantului-timp. Căci Dumnezeu, prin Sabat, nu a oferit omului doar timp, ci şi ocazie pentru realizarea sfinţeniei.

2. Cum a proclamat Dumnezeu ziua de odihnă în Legea celor Zece Porunci? Exod 20:8-11

Notă: „Instituţia Sabatului, originară din Eden, este tot atât de veche ca şi lumea însăşi. Ea a fost respectată de toţi patriarhii, începând de la Creaţiune… Când Legea a fost proclamată pe Sinai, primele cuvinte ale poruncii a patra au fost: ’Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca să o sfinţeşti pe ea’, arătând că Sabatul nu a fost instituit atunci; privitor la originea lui, noi suntem îndrumaţi spre Creaţiune.”  E. G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 336

3. Ce declară Dumnezeu că este Sabatul în relaţia dintre El şi poporul Său? Ezechiel 20:12-20

Notă: „Indicându-L pe Dumnezeu ca fiind Creatorul cerurilor şi al pământului, Sabatul Îl deosebeşte pe adevăratul Dumnezeu de zeii falşi. Toţi cei care serbează ziua a şaptea, demonstrează prin acest fapt că sunt închinătorii lui Iehova. De aceea, Sabatul este semnul credincioşiei omului faţă de Dumnezeu, atâta timp cât există cineva pe pământ care să-L servească. Porunca a patra este singura dintre cele zece în care se găseşte şi numele şi titlul Legiuitorului, singura care exprimă prin a Cui autoritate a fost dată Legea. De aceea, ea constituie sigiliul lui Dumnezeu aplicat asupra Legii Sale, ca o dovadă a autenticităţii şi a puterii ei obligatorii.” Idem, p. 307

II. Sabatul în Noul Testament

1. Ce exemplu şi încurajare ne-a dat Isus Hristos prin păzirea Sabatului biblic? Luca 4:16-31; Matei 24:20

2. Ce exemplu al urmaşilor Domnului întâlnim în Scripturi în legătură cu sărbătorirea Sabatului? Luca 23:54; Fapte13:42-44; 16:12-13; 17:2; 18:4

Notă: Chiar după învierea Mântuitorului, prima biserică creştină urma să se prezinte la întâlnirea cu Dumnezeu în ziua fixată de El prin Legea Sa morală, veşnică şi neschimbată. Niciun cuvânt al Domnului Isus nu a trădat vreo intenţie de a schimba Legea lui Dumnezeu, respectiv ziua de întâlnire fixată de Creator pentru creaturile Sale.

3. În ce constă diferenţa fundamentală dintre sabatele ceremoniale şi Sabatul celor Zece Porunci?

a) Coloseni 2,16-17: Sabatele cu caracter ceremonial arătau înainte, către venirea Mântuitorului, dar Sabatul din Legea Morală arată înapoi, la creaţiune.

b) Coloseni 2,14: Sabatele ceremoniale erau vremelnic orânduite prin „legea lui Moise”, scrise de el în Carte (Deut. 31:24), şi au fost împlinite prin moartea Mântuitorului (Efes. 2:15). Dar Sabatul zilei a şaptea a rămas mai departe valabil. (Mat. 24:20; Evrei 4:9).  Textul original spune: „Ara apoleipatai sabbatismos to lao tou Theou.” În traducere: „Deci rămâne serbarea (odihna) Sabatului pentru poporul lui Dumnezeu.” (După textul critic grecesc „The Greek New Testament” a lui Aland şi M. Black, 1977)

Notă: În afară de Sabatul săptămânal (Lev. 23:3), iudeii mai aveau în calendarul lor ritual anual şapte sabate ceremoniale: prima şi ultima zi a săptămânii azimilor (v. 7.8), ziua Cincizecimii (v. 21), prima zi a lunii a şaptea (v. 24), ziua a zecea a aceleiaşi luni, care era ziua ispăşirii (v. 27-32), apoi prima şi ultima zi a sărbătorii corturilor (v. 33-37). Deosebirea este clar formulată în cuvintele: „Afară de acestea, să păziţi Sabatele Domnului” (v. 38), ceea ce exprimă că Sabatul săptămânal nu aparţinea de sabatele rituale enumerate până atunci.

III. Cum serbăm Sabatul?

1. Ce îndrumări practice găsim în Scripturi pentru pregătirea şi serbarea Sabatului?

a) Pregătirea se face în ziua precedentă: Exod 16:23; Luca 23:54

b) Sabatul trebuie serbat de vineri, de la apusul soarelui, până sâmbătă, la apusul soarelui: Leviticul 23:32; Marcu 1:32

c) Sabatul nu este dat pentru satisfacerea plăcerilor şi pentru desfătarea firească: Isaia 58:13-14 

d) Serbarea ideală este participarea la serviciile divine: Luca 4:16; Fapte 17:2

e) Este îngăduit a face bine şi în ziua Sabatului: Matei 12:9-13

Notă: „Dumnezeu a dat omului şase zile de lucru şi El pretinde ca propria lor lucrare să fie făcută în şase zile de lucru… Aceia care discută despre probleme de afaceri şi fac astfel de planuri în Sabat sunt consideraţi de Dumnezeu ca şi participând, de fapt, la tranzacţii de afaceri. Ca să ţinem cu sfinţenie Sabatul, nu trebuie să permitem ca mintea noastră să insiste asupra lucrurilor cu caracter firesc.” E. G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 307

IV. Pseudosabatul în Biblie

1. Cum a fost prevăzută în Scripturi schimbarea Legii lui Dumnezeu? Daniel 7:25; 2 Tesaloniceni 2:3-12

Notă: Pentru ca să schimbe Legea privind ziua de odihnă, Dumnezeu ar fi trebuit să creeze din nou lumea, deoarece ziua a şaptea a venit ca o încununare a creaţiunii făcută de El odată pentru totdeauna. Totuşi, istoria bisericească dovedeşte că, fără o poruncă divină, omul a schimbat „vremurile şi legea”. El a schimbat ordinea şi relaţia: căci fiinţa creată şi păcătoasă s-a autoinstituit ca legiuitor. Cutezanţa păcătosului este cu atât mai mare, cu cât Capul Bisericii, Isus Hristos, a declarat că nu a venit să schimbe Legea şi nici nu a făcut-o. Am văzut că esenţa păcatului a fost tendinţa spre autonomie. Această tendinţă este prezentată în schimbarea unilaterală a Legii. În Tesaloniceni se spune că „omul fărădelegii” va acţiona în numele şi în locul lui Dumnezeu; cu de la sine putere Îi fixează lui Dumnezeu o altă zi de întâlnire decât cea pusă deoparte şi binecuvântată de Creator.

2. Ziua întâia a săptămânii amintită în Noul Testament nu apare ca zi de cult, nici rânduită să înlocuiască pe cea a Sabatului zilei a şaptea.

Ziua întâia a săptămânii este amintită în opt texte din Noul Testament:

a) De şase ori în legătură cu învierea lui Isus Hristos: Matei 28:1; Marcu 16:2-9; Luca 24:1; Ioan 20:1-19. Nu ni se spune în niciunul dintre aceste texte că a fost sau că trebuie sărbătorită în amintirea învierii Mântuitorului. Textele sunt simple rapoarte ale unui eveniment localizat în timp. Dacă „adunarea” ucenicilor în seara primei zile a acelei săptămâni (Ioan 20:19) ar fi un indiciu pentru cineva că ea ar trebui serbată, atunci se cuvine a i se aminti că evenimentul a avut loc într-o perioadă istorică când zilele se socoteau de la asfinţitul soarelui, deci adunarea respectivă, calendaristic, a avut loc în primele ore ale celei de a doua zile a săptămânii. Ar fi oare acesta un indiciu pentru serbarea zilei de luni?

b) Fapte 20:7. Apostolul Pavel se afla într-o călătorie în jurul peninsulei Assos. A doua zi trebuia să plece mai departe. Era ultima ocazie de a se aduna cu fraţii. În biserica primară, frângerea pâinii se făcea zilnic (Fapte 2:46), deci nu dovedeşte serbarea primei zile a săptămânii. De altfel, este cazul identic din Ioan 20:19, când adunarea a avut loc în noaptea de duminică spre luni, calendaristic, aparţinând de ziua a doua a săptămânii.

c) 1 Corinteni 16:2.( În textul original, „kata mian sabbatu” este un ebraism, însemnând „pri ma zi de lucru a săptămânii”. (Vezi: Liddel-Scott, op. cit., p. 1579; J. Kisss, Ujszövetségi görög-magyar szótár, 1975, 87; F. Rienecker, Sprachlicher Schlüssel zum Griechischen Neuen Testament, 1977, p. 393). „Hekastos hymon par heayto tithrto”: fiecare dintre voi să depună la el însuşi (înţelegând: acasă). Versiunea siriacă, Peşitta, traducerea episcopului Rabbula din Edessa (+435), redă textul acesta într-un sens foarte apropiat de cel din traducerea noastră: „Fiecare dintre voi să pună la o parte şi să păstreze acasă”. Luther traduce, de asemenea: „la sine, acasă”.)

Din acest text nici măcar nu reiese că ar fi vorba de o adunare în ziua întâi a săptămânii, ci că în prima zi de lucru a săptămânii fiecare să pună deoparte la el, acasă, darul pe care ar dori să-l trimită frăţietăţii din Ierusalim, deoa rece acolo era foamete. Era vorba de daruri în natură. Apostolul a avut intenţia de a-i pregăti din timp, ca să nu se strângă darurile în mod pripit, când va veni el. 3. Ce afi rmă Scriptura în legătură cu ziua de odihnă ce se va serba pe Noul Pământ? Isaia 66:23-24

Recapitulare

1. Cu ce scop a fost creată instituţia Sabatului?

Răspuns: Sabatul a fost pus deoparte şi binecuvântat de Dumnezeu ca zi de odihnă săptămânală, în memoria operei Creaţiunii, cu scopul ca omul să beneficieze de întreţinerea unei legături vii cu Dumnezeu.

2. De ce constituie serbarea Sabatului un semn al credincioşiei?

Răspuns: Cei care serbează Sabatul, fiind ziua memorială a Creaţiunii, demonstrează indirect că Îl recunosc pe Dumnezeu ca fiind Creator. Deoarece porunca a patra este singura care conţine numele şi titlul Legiuitorului, ea este cea mai potrivită dintre cele Zece Porunci ca să constituie un semn de recunoaştere a apartenenţei noastre la Dumnezeu.

3. Care este fundamentala diferenţă dintre Sabatele ceremoniale şi Sabatul zilei a şaptea al Legii Morale?

Răspuns: Sabatele ceremoniale, având caracter simbolic, arătau înainte, către venirea Mântuitorului. Sabatul poruncii a patra, din contră, arată înapoi, la opera Creaţiunii divine.

4. Cum trebuie serbat Sabatul?

Răspuns: Sabatul, conform Scripturii, trebuie serbat de vineri de la apusul soarelui până sâmbătă la apusul soarelui, nefăcând nicio lucrare obişnuită, abţinându-ne de la orice afacere, distracţie sau plăcere care nu au legătură cu sfinţenia acestei zile. În noţiunea serbării intră şi participarea la serviciile divine, la adunările de rugăciune şi meditaţia asupra unor lucruri înălţătoare.

5. Este biblică serbarea primei zile a săptămânii?

Răspuns: Nu găsim nicăieri în Noul Testament că în locul Sabatului biblic ar trebui să serbăm o altă zi. Isus Hristos şi apostolii au serbat Sabatul, iar instituirea primei zile a săptămânii a apărut mai târziu în tradiţia creştinismului. 

Concluzii etice

Dumnezeu cere să ne aducem aminte să sfinţim ziua a şaptea, ceea ce implică punerea ei deoparte şi deosebirea ei de celelalte zile. Binecuvântând Sabatul, Dumnezeu l-a făcut izvor de viaţă, oferindu-Se pe Sine în această zi. Prin aceasta, El ne învaţă că nici noi nu putem fi ai noştri, ci ne cheamă să repunem viaţa noastră pe altarul Lui.

El a fixat timpul de întâlnire „la vremile lor hotărâte” (Lev.23:4); să nu ratăm, prin necredincioşia noastră, ocazia de a ne întâlni cu El şi a întreţine comuniunea cu El. Sabatul este un semn al credincioşiei, iar când va deveni piatra de încercare a credinţei, va avea un rol în sigilarea celor care vor forma biserica glorioasă. În acest timp se va aplica şi antisigiliul, semnul neascultării.

Note suplimentare teologice

 Sabatul – origine egipteană, babiloniană? „Exodul 16:23 arată în mod evident că fiii lui Israel au păzit Sabatul, ca zi de odihnă deja din Egipt. Deoarece nu există îndoială că egiptenilor le era cunoscută instituţia Sabatului, şi la ei, cel mult, s-ar putea vorbi despre serbarea zilei a zecea; de aceea, Sabatul nu poate fi considerat ca fiind de origine egipteană.” Czeglédy-Hamar-Kállay: Bibliai lexikon, 1933, p. 948

„Afirmaţia unor savanţi că săptămâna iudeilor ar fi fost legată de fazele Lunii – şi Sabatul era ziua Lunii pline (în contrast cu Luna nouă) – şi că Ezechiel l-ar fi eliberat de rămăşiţele cultului Lunii, nu are nicio bază reală.”  Idem, p. 948

„Cuvântul ebraic „şabat” înseamnă „odihnă”. Este mai mult ca sigur că originea cuvântului nu provine din babiloniană, deoarece „şappatu” al caldeenilor a fost serbat în cea de-a cincisprezecea zi a unei luni (Luna plină). Este vorba despre ziua odihnei spiritului, când un zeu a fost ofensat. Această instituţie babiloniană nu are nimic de-a face cu sensul Legii biblice. Probabil că la păgâni este vorba mai degrabă despre o degenerare a noţiunii originare.” Hans Heinz, Dogmatik, Bern, 1974, p. 133

 Sabatul şi biserica primară: Cunoscând biserica creştină primară din Revelaţie, ne uimesc cel puţin două declaraţii privind problema zilei de odihnă de la începuturile creştinismului, mai ales că declaraţiile aparţin unor nume cu prestigiu în istoria bisericească din zilele noastre. Dar să vedem citatele: „Instituţia duminicii se reîntoarce chiar la prima comunitate (autorul se referă la cea din Ierusalim) şi este o creaţie pur creştină.”  J. Danielou, The Theology of Jewish Christianity, 1964, p. 342

 Cea de-a doua declaraţie aparţine unui savant iezuit: „Putem conchide fără dubiu că duminica s-a născut în comunitatea primitivă din Ierusalim, înainte de (a fi fost serbată în – n. aut.) comunitatea paulină.” C.S. Mosna, Storia della domenica, Roma, 1969, p. 53. Paranteza ne aparţine. După numai trei ani a apărut următoarea prezicere din partea unuia dintre cei mai recunoscuţi specialişti în istoria creştinismului timpuriu: „Ei mai serbau sărbătorile Paştelor, Cincizecimea şi Corturile; de asemenea, continuau să se circumcidă, să păstreze Sabatul săptămânal şi regulile mozaice privitoare la mâncare. Conform unor specialişti, ei trebuiau să fie atât de tari că, până la căderea Ierusalimului, în 70 d.Hr., formau elementul dominant în mişcarea creştină.” W. D. Davies, Paul and Jewish Christianity, 1972, p. 72

 F. A. Regan fixează data probabilă şi ipotetică a rupturii decisive dintre serbarea Sabatului şi a duminicii, în 70 d.Hr. când templul din Ierusalim a fost distrus.  F. A. Regan, Dies Dominica, p. 18

Însă greutatea constă în faptul că prima generaţie creştină, cea care a avut contact direct cu apostolii, în mod indubitabil, a serbat Sabatul. Nu există niciun document istoric, nicio scriere veche, fie chiar de origine dubioasă, care să afirme că biserica apostolică ar fi serbat o altă zi decât Sabatul biblic. Istoricul român Calist Botoşăneanu, episcop de Argeş, recunoaşte fără rezerve un fapt istoric ce nu poate fi contestat: „Ziua în care creştinii săvârşeau cultul lor religios, era la început sâmbăta, iar mai târziu, duminica.” C. Botoşăneanu, Istoria bisericească, 1902, p. 55

 Putem citi următoarele în „Telegraful român” (foaie religioasă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Sibiului), din 15 mai 1978:

 „A patra poruncă a Decalogului glăsuieşte aşa: ’Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei (de ziua a şaptea) ca s-o sfinţeşti pe ea. Şase zile lucrează şi fă toate lucrurile tale, iar ziua a şaptea este ziua Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci în ziua aceea niciun lucru nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău’ (Exod 20:8-10). În Vechiul Testament, ziua de odihnă era sâmbăta, adică ziua a şaptea a săptămânii. În Noul Testament, s-a rânduit ca zi de sărbătoare duminica, adică ziua întâia a săptămânii, fiindcă: În ziua întâi a săptămânii a înviat din morţi Domnul nostru Isus Hristos. (Ioan 20:1; Matei 28:1-2)” Pentru istoricii care sunt adepţi ai serbării duminicii (W. Rordorf, O. Cullman, J. Danielou, S. C. Mosna, etc.), pare de nerezolvat problema lipsei de documente dintre generaţia creştină apostolică, care a respectat Sabatul zilei a şaptea, şi între apariţia scrierilor gnostice şi semignostice din sec. al II-lea, care fac prima dată aluzie la serbarea primei zile a săptămânii. De aceea, recurg la soluţii ipotetice care nu au nimic în comun cu adevărul istoric.

 Cultul soarelui în lumea antică. Acest cult a fost cea mai veche formă de idolatrie a popoarelor păgâne. Săpăturile arheologice dovedesc răspândirea sa în Egipt, Asiria, Sumer, Persia, Fenicia, Grecia, Roma şi Peru. Romanii au denumit prima zi a săptămânii „Dies Solis”, ziua soarelui, denumire păstrată până azi în limbile germanice: Sonntag şi Sunday. După ocuparea ţărilor Orientului Apropiat, religia păgână romană a fost supusă unui fenomen de sincretism („sygkretismos” (gr.) = amestec de curente şi teorii diferite şi contradictorii), datorită religiilor-mistere orientale, îndeosebi transplantarea de către soldaţii romani a cultului persan Mithras, zeu care moare şi învie, Fiul Soarelui. Ziua naşterii acestui zeu a fost sărbătorită pe 25 decembrie al fiecărui an, în onoarea zeului „Sol Invictus” (Soarele Invincibil). Ca urmare a unui nedisimulat proces sincretic, în anii 325-335 s-a stabilit ziua de 25 decembrie ca ziua de naştere creştină a lui Isus Hristos, „Sol Salutis” (Soarele Mântuirii). Toate documentele din sec. II-III care vorbesc despre transpunerea zilei de odihnă din Sabat în duminică poartă amprenta sincretismului, făcând analogia dintre zeitatea păgână (Soarele) şi Mântuitorul.

Gnosticismul şi cultul soarelui. După moartea apostolilor, biserica creştină a cunoscut o perioadă critică şi instabilă. Biserica nu avea un crez stabilit şi era încolţită de asediul curentelor filozofico-religioase eline, romane, persiste şi a religiilor-mistere păgâne. Această perioadă critică postapostolică se numeşte „era heterodoxiei” (opusul lui „orhtos” = drept, just, adevărat, „heteros” = altul, care se deosebeşte), însemnând perioada când diferite curente propagau o altă lumină (doxa) decât cea apostolică.

Gnosticismul a fost un fenomen religios care s-a ivit deja în timpul apostolilor (1 Tim. 6,20: „Pseydonymos gnosis” = pe nedrept, greşit numită ştiinţă), o încercare de a face din „ştiinţă” o înţelegere superioară a religiei, o încercare de a raţionaliza religia şi a o aduce la nivelul filozofiei profane. Gnosticismul a fost o mare sforţare filozofico-religioasă păgână, în care cugetarea elină, mai ales religiile orientale dualiste, au încercat să absoarbă în sine creştinismul sau să-l înlăture.

 Istoria bisericească localizează plecarea gnosticismului în trei centre importante. Primul, cel din Antiohia, a fost iniţiat de Simon Magul (Fapte 8,18-24) chiar în timpul apostolilor. Învăţăturile lui Simon Magul se cunosc prin Ieronim, care susţinea că Legea este opera spiritelor inferioare şi un instrument de sclavie. A fost un antinomist înverşunat. Adepţii lui s-au răspândit în Siria, Frigia şi la Roma. Vezi Rămureanu-Şesan-Bodagae, op. cit. I, p. 128

Cel de-al doilea centru se afla în Alexandria, iniţiat de Basilide, discipolul lui Menandru, care, la rândul lui, a fost urmaşul lui Simon Magul. Al treilea centru se afla în Asia Mică, plecând din oraşul Si nope al Pontului, prin Marcion, exclus ca eretic din Biserica din Roma, în anul 144. Toate curentele gnostice aveau o caracteristică comună: ura neînduplecată împotriva iudaismului şi împotriva a tot ceea ce este de origine iudaică. Acest amănunt trebuie reţinut, pentru că este foar te semnificativ. Faptul acesta caracteristic poate fi ilustrat cu un citat din Marcion. Epiphaniu îl citează pe Marcion, care, ordonând urmaşilor lui să serbeze ziua întâia a săptămânii, le-a dat următoarea justificare: „Deoarece Sabatul este odihna Dumnezeului iudeilor…, noi sărbătorim în acea zi care să nu coincidă cu ziua ordinată de Dumnezeul iudeilor”. 8 Epiphanius, Adversus octoginta haereses, Patrologie cursus completus, Series Greaca, Paris, 1857, XLII, 3,4.

Respectarea zilei soarelui ca repaus săptămânal apare în scrierile gnostice din sec. al II-lea. Este idee gnostică, fiind legată de lumină, împrumutată din misterele mitraniene. Faptul că primele documente (Iustin Martirul, Epistola lui Barnaba, Dionisie al Corintului, Meliton de Sardes şi Tertullian) folosesc invariabil denumirea de „he tou helion legomene hemera” este un indiciu incontestabil asupra faptului că avem de-a face cu un fenomen gnostic şi putem identifica solidificarea procesului sincretic al asimilării unei uzanţe cultice noncreştine sub nimbul noului, al deosebirii cu orice preţ – în crez şi în practică – de aşa-zisele „reminiscenţe” iudaice. În vestita controversă pascală dintre Est şi Vest, ce a avut loc între anii 155-190, în trei faze, cei din Asia ţineau datele morţii şi învierii lui Isus Hristos la 14 Nisan, după calendarul iudaic, indiferent de ziua săptămânii în care cădea data. Din această cauză, ei au fost numiţi „quartodecimani” (quartodecima = patrusprezece). Cei din Vest serbau Paştele în ziua de duminică imediat următoare după 14 Nisan. Lupta a durat mai mult de un secol, timp în care episcopul Victor al Romei i-a excomunicat pe quartodecimani. Prima dată, sinodul de la Arelate (314) a exprimat nevoia adoptării unei uzanţe unitare, ca apoi, sinodul din Nicea (325) să stabilească şi canonul Paştelui: prima duminică după prima Lună plină următoare a echinocţiului de primăvară (21 martie). Canonul prevede ca în cazul că s-ar potrivi data cu Paştele iudeilor, atunci sărbătoarea se va amâna cu o săptămână. A fost o influenţă antiiudaico-gnostică. Pentru ilustrarea faptului că pornirea gnostică antiiudaică a pervertit chiar şi modul de a interpreta Scriptura, redăm mai jos un citat din Origene (185-254): „Dacă, conform Scripturilor, Dumnezeu a făcut să cadă mană în ziua Domnului şi a oprit-o în Sabat, iudeii trebuiau să înveţe că ziua Domnului, a noastră, a fost preferată Sabatului lor şi a indicat prin aceasta că nici harul lui Dumnezeu, nici pâinea cerească, Cuvântul lui Dumnezeu, nu coboară din cer în niciun fel în Sabatul lor. Însă în duminica noastră, Domnul face să coboare continuu mană din ceruri.”  Origene, Exodum homililae, 7,5; Die griechieschen christlichen Schriftsteiler der ersten drei Jahrhunderte, Berlin, 1887, 29

Astfel de declaraţii care să contrazică atât de flagrant nu numai faptele, ci şi spiritul Revelaţiei, nici nu necesită vreun comentariu. Pe bună dreptate, afirmă Christian Ferdinand Baur, că „gnoza, în sens special, se referă la o ştiinţă religioasă care îşi are temelia într-o hermeneutică alegorică. Gnoza şi alegorismul în sine sunt noţiuni înrudite.”Ch. F. Baur, Az óskeresztyénség története, Bp., 1874, p. 128

  Evoluţia zilei soarelui în creştinism: Am văzut că prima zi a săptămânii, denumită de romani „Dies Solis” (Ziua Soarelui), a fost mai de preferat pentru gnostici ca odihnă săptămânală, decât Sabatul biblic considerat de ei a fi o zi eminamente iudaică. Prin această atitudine extremistă s-au apropiat de practica păgână, iar prin speculări logice şi de analogii au dat naştere unei teologii duminicale, creştină în formă dar gnostică în conţinut. În prima perioadă se foloseşte des termenul „Helios” (Soare) ca şi corespondent al lui „Hristos”. „Lumina” este un alt termen preferat care se foloseşte curent în analogiile teologice. Aparent, gnosticismul a fost înfrânt de biserica proto-catolică. Dar, asemenea unei bombe cu explozie întârziată, sau asemenea calului troian, unele influenţe şi reminiscenţe gnostice au răbufnit în gândirea şi în practica creştină, astfel, fără o confruntare deschisă, printr-o insidioasă infiltrare, unele instituţii de origine gnostică au primit investitură oficială. A fost o perioadă când s-a admis serbarea ambelor zile. În Constituţiile apostolice (sec. III-IV) citim: „Serbaţi Sabatul, de asemenea, Ziua Domnului; căci primul este semnul memorial al Creaţiunii, cea de-a doua, al învierii.” Alfred Vaucher, L’histoire du Salut, 1921, p. 322-323

C. F. Baur aminteşte un amănunt vrednic de reţinut: „Cu egală importanţă religioasă, dar în ordine inversă, stăteau una lângă alta cele două zile de cult ale religiei iudaice şi creştine, sâmbăta, ultima zi, şi duminica, prima zi a săptămânii, şi în cunoştinţa acestui contrast duminica a fost sărbătorită astfel că în această zi nu se rugau în genunchi, ci stând în picioare, şi niciodată nu posteau.”C. F. Baur, op. cit. p. 377

 Trecerea definitivă de la serbarea zilei de odihnă biblică la cea a „zilei întâi” s-a făcut treptat. Oficial, Constantin cel Mare a stabilizat procesul prin legea duminicală din 7 martie 321 d.Hr. Sinodul din Laodicea (343-381), prin canonul 14, menţine citirea Evangheliei şi a altor pasaje din Scripturi în ziua de Sabat. Însă canonul 29 prescrie creştinilor că sunt obligaţi să lucreze şi, pe cât este posibil, să se abţină de la lucru în ziua Domnului. Canonul prevede „despărţirea de Hristos” a iudaizanţilor. Sinodul din Aquilea (386) ordonă schimbarea lui „Dies Solis” în „Dies Dominica”. Astfel, această denumire va deveni originea numelui repaosului săptămânal din limbile latine: domenica (italiană), domingo (spaniolă şi portugheză), dimanche (franceză) şi duminică (română).

 Sinodul din Cartagina (398), prin canonul 64, a declarat că nu-l recunoaşte catolic pe acel creştin care posteşte duminica. De fapt, a fost reînnoirea unui canon din Constituţiile apostolice care decreta: „Să fie vinovat de păcat cel care duminica, în ziua învierii Domnului, posteşte… şi o petrece în tristeţe, pentru că în ziua aceasta trebuie să se bucure, şi nu să se întristeze.” L. R. Conradi, Die Geschichte des Sabbats, 1912, p. 376

Sinodul din Cartagina (401), în canonul 5, interzice în zilele de duminică şi de sărbători orice fel de spectacole de teatru sau de circ. Sinodul naţional din Orleans (538) îngăduie unele munci de casă, dar interzice practicarea agriculturii în ziua duminicii. Papa Vigiliu rosteşte o anatemă asupra „Sabatarienilor iudaizanţi”. Sinodul Trullan II (692) interzice orice serviciu de cult în ziua Sabatului, chiar şi în perioada postului. La sinodul din Trident, în ziua de 18 ianuarie 1562, din gura lui Gaspar de Fosso, episcopul de Reggio, se aude recunoaşterea oficială din partea Bisericii romane că schimbarea zilei de odihnă nu a avut loc la porunca lui Hristos, ci prin ea a fost exprimată puterea Bisericii de a schimba şi poruncile divine.