Îndreptăţirea prin credinţă

De memorizat: Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Romani 3:24

Introducere: Termenii „ţaddiq” şi „ţödaqáh” (ebr.) sau „di­caiosyné” şi „dicaióma” (gr.) înseamnă: „drept, just, corect, nepri­hănit, inocent, fără vină, în conformitate cu Legea, adică arată o stare de relaţie dreaptă, ideală între om şi Dumnezeu, o perfectă armonie a vieţii credinciosului cu voinţa şi planul lui Dumnezeu”.

Îndreptăţirea este lucrarea lui Dumnezeu, adusă la îndeplinire în viaţa păcătosului convertit, prin care El îl repune pe acesta în starea de neprihănire, socotindu-l ca şi cum nu ar fi fost vinovat niciodată. În sens teologic, ambele expresii, atât îndreptăţirea, cât şi neprihănirea, exprimă aceeaşi lucrare divină sau stare de har în care păcătosul poate ajunge, prin credinţa în moartea ispăşitoare a lui Isus Hristos.

„Nimic altceva nu poate îndreptăţi pe cineva la una dintre binecuvântările legate de legământul harului, decât dreptatea Domnului Hristos. Mulţi au dorit şi s-au obosit să obţină aceste binecuvântări, însă nu le-au primit, deoarece au nutrit ideea că ei s-ar putea face, cumva, vrednici de ele. Nu şi-au întors privirea de la ei înşişi, crezând că Isus este un Mântuitor atotsatisfăcător. Nu trebuie să gândim că propriile noastre merite ne vor mântui; Hristos este singura speranţă a mântuirii.” E. G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 431

I. Starea omului în păcat

1. În ce stare morală s-a aflat omul după creaţiune? Eclesiastul 7:29

2. Faţă de această stare originară, ce schimbare a avut loc după căderea în păcat? Psalmi 53:3; Eclesiastul 7:20; Romani 3:10

Notă: Păcatul a distrus starea de la început, starea de neprihănire a omului, aşezându-l sub judecata meritată a Legii. În această stare îl pândeşte pericolul pieirii veşnice. Întrebarea este: poate omul păcătos să revină, prin propria sa putere, la starea sa iniţială de neprihănire?

3. De ce nu a dobândit poporul Israel neprihănirea? Romani 10:3; Matei 5:20

4. De ce nu se poate dobândi neprihănirea prin simpla ascultare de Legea lui Dumnezeu? Romani 3:20; Isaia 64:6

Notă: „Iudeii credeau că neprihănirea poate fi obţinută prin conformarea riguroasă faţă de Lege. O conformare mecanică faţă de un standard al neprihănirii prescris de Lege a fost considerată ca suficientă pentru a face pe om neprihănit, fără credinţa în harul lui Dumnezeu. Înainte de convertirea sa, Pavel a fost ’fără prihană’, privind ’neprihănirea pe care o dă Legea’ (Fil. 3). Această neprihănire legalistă nu permite nici o posibilitate pentru exercitarea credinţei. ’Căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos’ (Gal. 2,21). ’Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii’ (Rom. 3,20).” Siegfried H. Horn, SDA Bible Dictionary, p. 919

„Legea arată omului păcatele lui, dar nu şi remediul pentru ele.” E. G. White, Tragedia veacurilor, p. 467. Iudeii de pe vremuri gândeau că, printr-o formală con­formare faţă de litera Legii, omul poate să dobândească nepri­hănirea. „Toate pretenţiile lor de evlavie… şi chiar mult trâm­biţata lor împlinire a pretenţiilor exterioare ale Legii nu puteau fi de folos pentru a-i face sfinţi. O religie legalistă este neîndestulătoare pentru a aduce sufletul în armonie cu Dumnezeu… Îndreptăţirea lor era roada propriilor lor sforţări de a păzi Legea, după mintea lor şi pentru folosul lor egoist. Din cauza aceasta, îndreptăţirea nu putea să fie mai bună decât erau ei înşişi.” E. G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 57

Rostul unei oglinzi este să arate starea celui care se uită în ea, dar ea nu va putea spăla pe cel murdar. După cum oglinda sugerează celui murdar că are nevoie să fie spălat, pentru a se curăţi, tot astfel, Legea îl va convinge pe păcătos că, pentru a fi salvat, are nevoie de un Mântuitor.

II. Cum poate fi dobândită neprihănirea?

1. Ce fel de neprihănire ne este oferită prin Isus Hristos? Romani 3:21; Filipeni 3:9

Notă: În contrast cu iudeii, care urmăreau realizarea unei stări neprihănite prin strădaniile lor legaliste, apostolul Pavel declară că această stare nu poate fi realizată decât numai prin credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Spiritul Profetic afirmă că „îndreptăţirea de sine este un blestem, o autoînfrumuseţare omenească, pe care Satana o foloseşte pentru slava sa.” E. G. White, Mărturii speciale, 1899, p. 78

2. Pentru dobândirea acestei neprihăniri, păcătosul trebuie oare să plătească ceva în schimb? Romani 3:24; Galateni 2:16

Notă: Adverbul „dorean” (gr.) înseamnă „gratis, un cadou fără motiv, fără merit, nefondat”. Exprimă foarte clar ideea că ne­prihănirea oferită de Dumnezeu păcătosului nu poate fi meri­tată, nici determinată prin fapte omeneşti. Singura moti­vaţie a acordării harului este relaţia păcătosului cu Salvatorul lumii, şi nu meritele sale umane.

Dumnezeu a plătit preţul răscumpărării noastre, şi acesta este Hristos. Pentru a ne îndreptăţi, El nu cere o condiţie prealabilă, decât numai acceptarea jertfei lui Hristos prin credinţă sau, cum s-a mai spus într-un alt capitol, primirea lui Isus Hristos ca Mântuitor personal. În momentul solemn al acceptării lui Isus Hristos, Mântuitorul, Dumnezeu ne socoteşte neprihăniţi, ca şi când nu am fi păcătuit niciodată. Păcatele noastre anterioare le consideră ispăşite prin moartea Fiului Său, iar nouă ne atribuie dreptatea lui Isus Hristos, ca atribut personal.

„Când păcătosul crede că Hristos este Mântuitorul său personal, atunci, conform promisiunilor Lui sigure, Dumnezeu iartă păcatele lui şi-l îndreptăţeşte, făcându-l liber. Păcătosul care se căieşte îşi dă seama că neprihănirea sa vine de la Hristos, de la Locţiitorul şi Garantul său, care a murit pentru el şi este ispăşirea şi neprihănirea sa.” E. G. White, Mărturii speciale, p. 367

3. Cum se mai referă Scriptura la lucrarea îndreptăţirii? Luca 7:29

Notă: Sunt doi poli opuşi: a-şi da dreptate sieşi (autoîndrep­tă­ţire) sau a da dreptate lui Dumnezeu, prin recunoaşterea propriei vinovăţii şi prin primirea îndreptăţirii divine. „Îndreptă­ţirea de sine nu este neprihănirea adevărată, iar cei care se cram­ponează de ea vor fi lăsaţi să culeagă consecinţele unei decepţii fatale.” E. G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 279. „A da dreptate lui Dumnezeu” înseamnă recu­noaşterea carac­terului sfânt, drept şi desăvârşit al lui Dumnezeu, iar în contrast cu aceasta, implicit, recunoaşterea vinovăţiei noastre şi a faptului că suntem vrednici de moarte veşnică, singura care ni se cuvine. Aceasta este baza cunoaşterii de Dumnezeu.

III. Îndreptăţirea şi ascultarea

1. Neprihănirea, odată obţinută, mai poate fi pierdută? Ezechiel 18:24; Evrei 12:15

Notă: Biblia ne învaţă clar că harul acordat de Dumnezeu în opera de îndreptăţire poate fi pierdut prin „căderea din har”, adică prin întoarcerea la vieţuirea anterioară şi rămânerea voită în păcat. La această stare se referă apostolul Pavel atunci când ne sfătuieşte „să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.” (2 Cor. 6:1)

2. Cum putem rămâne în starea de neprihănire? Ioan 8:11; Romani 3:31

Notă: Dacă „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4), atunci „să nu mai păcătuieşti” este egal cu ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Adventiştii de ziua a şaptea cred că ascultarea de Legea Morală a lui Dumnezeu nu este o condiţie, ci o urmare a îndreptăţirii. Creştinul trebuie să se supună Legii lui Dumnezeu, nu pentru ca prin ea să devină neprihănit, ci pentru că, prin credinţa în Isus Hristos, deja a fost îndreptăţit. Ascultarea de Legea divină nu este rădăcina din care creşte neprihănirea, ca o condiţie prealabilă, ci este rodul sau dovada faptului împlinit al neprihănirii, o urmare firească a lucrării harului, cum afirmă Martin Luther: „Faptele bune nu sunt egale cu renaşterea spirituală, ci sunt roadele acesteia. Deoarece devenim copii, moştenitorii lui Dumnezeu, adică neprihăniţi, sfinţi şi creştini, nu prin faptele noastre bune, ci, doar când devenim astfel, vom putea face binele… După cum nici pomul nu merită să devină pom prin roadele lui, ci când s-a dezvoltat şi a devenit pom, abia atunci va da roade.” Martin Luther, Tischreden, 5570

3. În lumina celor prezentate până acum, încearcă să explici afirmaţia apostolului Iacov: Iacov 2:24. (Vezi şi v. 14 şi 17.)

Notă: Credinţa fără ascultare nu are niciun rost, după cum nici ascultarea fără îndreptăţirea prin credinţă nu are niciun efect. Ilustraţia următoare ar putea să ne ajute să înţelegem relaţia dintre îndreptăţire şi ascultare.

Într-o zi ploioasă, noroioasă, neascultând de mama lui, copilul iese la joacă şi se tăvăleşte în noroi. Acum degeaba rămâne ascultător în casă, prin această ascultare nu-şi va putea curăţi hainele sale murdărite de noroi. Mama lui îl dezbracă, îi spală hainele şi-l îmbracă în haine curate. În situaţia aceasta nouă, prin ascultare, copilul va putea să-şi păstreze hainele sale curate. Acum ascultarea îşi are rostul.

Tot astfel, Avraam a devenit neprihănit prin credinţă. Dar el nu s-a limitat numai la credinţă, ci, ascultând de Dumnezeu, a trăit în conformitate cu Legea lui Dumnezeu, astfel vieţuirea sa ascultătoare l-a menţinut în starea sa de neprihănire, dobândită prin credinţă.

4. Ce legătură este între neprihănire şi sfinţire? 1 Tesaloniceni 5:23; Marcu 9:49

Notă: „Qadaş” (ebr.) şi „haghiasmos” (gr.) înseamnă „a fi separat, pus deoparte, rezervat pentru un scop superior, sepa­rat de cele obişnuite, consacrat”. În sens teologic, sfinţirea înseamnă trăirea unei vieţi lipsite de păcat, o viaţă consacrată pentru a fi în perfectă armonie cu voinţa lui Dumnezeu.

Îndreptăţirea este lucrarea de curăţire şi îndepărtare a vino­văţiei morale personale. Spiritul Profetic, pentru această fază, foloseşte expresia de „neprihănire atribuită”.

Sfinţirea este procesul creşterii în har, dezvoltarea în caracter, învăţarea de a umbla continuu în armonie cu voinţa lui Dumnezeu (Col. 2,6.7). Pentru această fază, Spiritul Profetic foloseşte expresia de „neprihănire acordată”. Mântuitorul afirmă că „fie­care om va fi sărat cu foc”. Focul curăţă, sarea conservă. A fi sărat cu foc înseamnă a fi curăţit (îndreptăţirea) şi a fi păstrat curat (sfinţirea). Pe când îndreptăţirea este experienţa unui moment de har, sfinţirea, din contră, este experienţa unei vieţi întregi.

„Neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi ne este atribuită; neprihănirea prin care suntem sfinţiţi ne este împărtăşită. Prima este titlul sau legitimaţia noastră pentru cer, cea de-a doua este pregătirea noastră pentru el.” E. G. White, Solii pentru tineret, p. 35

Îndreptăţirea şi sfinţirea nu pot fi despărţite, căci astfel creştinul va fi ispitit de ideea „harului ieftin”: „să primească harul cu bucurie, fără să-şi asume răspunderea unei vieţi noi, care decurge din el”. Dietrich Bonhoeffer, Nachfolge, 9, A, p. 13

R e c a p i t u l a r e

1. De ce trebuie să fie îndreptăţit păcătosul?

Răspuns: Deoarece, din cauza păcatului, omul şi-a pierdut neprihănirea; pentru a putea fi mântuit, trebuie să redobândească această stare lipsită de vină.

2. Prin ascultare de Legea lui Dumnezeu, păcătosul poate deveni neprihănit?

Răspuns: Nu, căci Legea descoperă păcatul, dar nu-l poate îndepărta.

3. Ce este îndreptăţirea prin credinţă?

Răspuns: Îndreptăţirea prin credinţă este lucrarea harului divin, prin care Dumnezeu trece cu vederea păcatele noastre, considerându-ne ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată; acest har ne este acordat în baza credinţei noastre cu care Îl primim pe Isus Hristos ca Mântuitor personal al nostru.

4. Care este relaţia dintre îndreptăţirea prin credinţă şi Legea Morală?

Răspuns: În vederea îndreptăţirii păcătosului, Dumnezeu nu cere nicio condiţie preliminară, decât numai acceptarea Mântuitorului prin credinţă. Ascultarea de Legea Morală nu este condiţia, ci urmarea naturală a îndreptăţirii. Noi trebuie să păzim Legea lui Dumnezeu, nu ca prin ea să devenim neprihăniţi, ci fiindcă prin credinţa în Isus Hristos deja am fost îndreptăţiţi.

Concluzii etice

Deoarece în concepţia adventistă, îndreptăţirea este un act al voinţei lui Dumnezeu, ea vizează judecata, adresându-se nemij­locit operei de mântuire şi glorificare, având un caracter eschatologic. De aceea, doctrina despre îndreptăţire ne este dată pentru pregătirea noastră în vederea marii judecăţi care este în curs de desfăşurare.

Pregătirea constă din următoarele trepte:

a) o adâncă şi sinceră cercetare de sine în lumina Legii lui Dumnezeu;

b) o pocăinţă urgentă, cerută de Evanghelie;

c) acceptarea lui Hristos şi încredinţarea că păcatele noastre au fost iertate;

d) o reformă, o schimbare practică a vieţii, prin călăuzirea Duhului Sfânt, pentru realizarea idealului de a nu păcătui în mod voit;

e) o schimbare, conlucrare cu Dumnezeu pentru realizarea, prin Duhul Sfânt, a idealului de a ajunge desăvârşiţi, sfinţi.

Note suplimentare teologice

Poziţia lutherană: În căutarea „unui Dumnezeu milostiv”, Martin Luther a descoperit şi formulat următoarele trei adevă­ruri fundamentale ale îndreptăţirii prin credinţă:

1. Iustitia dei activa et pasiva (Dreptatea lui Dumnezeu activă şi pasivă). Teologia medievală vorbea numai despre dreptatea activă, care este pedeapsă pentru omul păcătos, dar nu vorbea nimic despre dreptatea care pătimeşte în locul păcătosului şi care i se atribuie prin credinţă.

2. Iustitia externa et aliena (Dreptatea externă şi străină). Dreptatea primită prin credinţă este externă, deci atribuită, şi nu înnăscută; este una străină, şi nu una proprie, care izvorăşte din noi înşine.

3. Homo simul iustus et peccator (Omul, simultan, este şi drept, şi păcătos). El este neprihănit în ochii lui Dumnezeu, dar păcătos în proprii săi ochi, deoarece sub mantia dreptăţii lui Hristos subzistă el însuşi, omul nenorocit, robul obsesiei păcatului, unul care nu are niciun merit pentru a fi îndreptăţit.

În Confesiunea Augustană (1530) se afirmă: „Iertarea păcatelor şi neprihănirea înaintea lui Dumnezeu nu se pot dobândi prin meritele, faptele şi ispăşirea noastră, ci primim iertare şi devenim neprihăniţi pentru meritele lui Hristos, prin har, prin credinţă, dacă vom crede că Hristos a pătimit pentru noi şi că noi, datorită Lui, dobândim iertare, neprihănire şi viaţă veşnică. Această credinţă ne-o consideră şi ne-o atribuie Dumnezeu drept neprihănire.” Calv. CR 39, 120, citat de Wilhelm Niesel, Az Evanghélium és az egyházak, 1979, p. 190-191

Despre faptele celui îndreptăţit, teologia lutherană afirmă că sunt roadele indispensabile ale credinţei, numite şi roadele Duhului.

Poziţia reformată: În teologia lui Calvin, învăţătura fundamentală o reprezintă „evenimentul – Hristos”, adică refacerea comuniunii cu Dumnezeu prin Isus Hristos. În această comuniune ni se oferă două daruri importante: iertarea păcatelor şi sfinţirea sau, cum le numeşte Calvin „îndreptăţirea şi naşterea din nou”. Ioan Calvin, Institutio religionis Christianae, III, 11, p. 1. Învăţătura despre îndreptăţire nu este o opinie generală despre relaţia Dumnezeu-om, ci învaţă că Dumnezeu Se întâlneşte cu omul păcătos în Hristos, restabilind prin El comuniunea iniţială stricată de om prin păcat.

Confesiunea din Heidelberg (1563), la întrebarea nr. 60, dă o formulă cât se poate de clară despre sensul învăţăturii calvinice a îndreptăţirii: „Cum devii neprihănit în faţa lui Dumnezeu? (Răspuns:) Sigur numai prin credinţa adevărată în Isus Hristos, astfel că, deşi mă mustră conştiinţa că am păcătuit grav împotriva tuturor poruncilor lui Dumnezeu şi niciodată nu am păstrat niciuna dintre ele, mai mult, sunt capabil de orice rău, totuşi, Dumnezeu, fără meritele mele, fără plată, din harul Său îmi dăruieşte şi-mi atribuie desăvârşita ispăşire, neprihănirea şi sfinţenia lui Hristos, parcă nu aş fi avut niciun păcat, parcă în toate aş fi fost tot atât de supus, cum a fost Hristos pentru mine; dar acestea mi le atribuie numai dacă le primesc cu inimă credincioasă.”A Heidelbergi Katé, 1965, p. 56

Aici trebuie remarcat că prima propoziţie (numai prin credinţă) nu este doar o simplă repetare a principiului „Sola fide” sau citarea declaraţiei pauline, ci reprezintă o poziţie fundamentală teologică, care mai târziu, în canoanele Sinodului din Dordrecht (1618-1619), a culminat în controversa arminiană: „propter sau per fidem”. În concepţia arminiană, mântuirea se atribuie „pentru credinţă şi fapte bune” (propter fidem). În schimb, canoanele dordrechtiene stipulează că există două feluri de haruri. Ispăşirea lui Hristos nu este numai un „fond” al mântuirii, ci este însăşi mântuirea. Isus Hristos este Mântu-itorul, iar credinţa este un mijloc al mântuirii. Astfel, mântuirea nu se acordă pentru credinţă (propter fidem), ci, prin credinţă (per fidem). În caz contrar, am face din credinţă un merit, ceea ce ar echivala cu îndreptăţirea prin meritele credinţei, înlocuind meritele faptelor.

Teologia reformată vede o corelaţie organică între credinţă şi fapte, dar ultimele nu sunt merite, ci urmări directe ale credinţei. Faptele izvorăsc din atitudinea de recunoştinţă şi mulţumire a creştinului. Îndreptăţirea nu se atribuie pentru noua viaţă pe care o trăim sau, cum spune Calvin, „Dumnezeu nu ne primeşte în harul Său, căci Se uită la îndreptăţirea noastră, parcă întoarcerea noastră ar fi pe baza iertării; ci El ne atrage pe noi din simplă îndurare.” Calv. CR 39, 120, citat de Wilhelm Niesel, Az Evangélium és az egyházak, 1979, p. 189. „Singurul motiv îndestulător pentru decizia îndreptăţitoare a lui Dumnezeu este comuniunea noastră cu Isus Hristos.” W. Niesel, op. cit., p. 190

Poziţia ortodoxă: Teza fundamentală ortodoxă, în acest sens, este exprimată în cuvintele lui Athanasiu: „El a devenit om, ca noi să devenim dumnezei”, dar nu în sensul unei transformări în esenţă, ci în sensul de a deveni părtaşi de natură divină. Teologia ortodoxă vede în „păcatul strămoşesc” numai transmiterea urmărilor păcatului ada­mic, şi nu păcatul specific în sens catolic. De aceea, la botez, are loc „ştergerea păcatului strămoşesc, adică a pornirii spre păcat a voinţei noastre, şi sădirea în noi a unui cuget nou, spre viaţă curată, cu alte cuvinte omorârea omului vechi, al păcatului, şi naşterea omului nou, în Hristos.” Învăţătură pentru credinţa creştină ortodoxă, Craiova, 1952, p. 131

În procesul mântuirii, omul nu poate fi iniţiator, ci harul dumnezeiesc, care se aplică la însuşirile naturale ale omului. Îndreptăţirea nu este un moment, ci un proces care culminează în sfinţire. Acest proces este identic cu renaşterea în Hristos, în cursul căruia are loc o conlucrare liberă a omului cu harul mântuitor. Pentru mântuire, Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă şi fapte bune. Faptele bune sunt, în primul rând, „poruncile morale ale lui Dumnezeu, date prin Legea lui Moise, sau legea scrisă în inimă.” Idem, p. 129. Dar aceste fapte nu sunt „un preţ de schimb, pe care îl plăteşte omul lui Dumnezeu pentru mântuire, ca la un contract de vânzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvârşeşte omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu.” Idem, p. 130

Teologia ortodoxă vede în dezvoltarea spirituală a omului o analogie cu dezvoltarea firească a lui. Căci viaţa în Hristos „are o naştere, o pruncie, o creştere şi o stare a bărbăţiei, a desăvârşirii, sau a sfinţirii… Sfinţenia deplină se câştigă prin împlinirea statornică a poruncilor. Idem, p. 131, 132. Lipsa patimilor şi dragostea fierbinte, neîntreruptă, sunt considerate a fi semnele indubitabile ale stării de sfinţenie. „Când a ajuns aici, omul s-a ridicat la chipul dumnezeiesc, restabilit în el la botez, la asemănarea cu Dumnezeu.” Idem, p. 133

Poziţia romano-catolică: Doctrina de bază despre îndreptăţire este cea canonizată de Sinodul din Trident (1545-1563). Teologia romană recunoaşte trei faze în îndreptăţire: 1. pregătirea harului; 2. acordarea harului; 3. creşterea în har.

1. Pregătirea o face „harul actual” sau „precedent”. Copiii minori sunt îndreptăţiţi cu ocazia botezului; majorii, care sunt chemaţi şi treziţi de harul actual, se fac apţi pentru pocăinţa îndreptăţirii. Omul poate alege şi conlucra liber cu Spiritul Sfânt, fără al cărui ajutor şi har nimeni nu poate deveni neprihănit. „Prin inspiraţia şi ajutorul prealabil al Spiritului Sfânt, omul poate crede, spera, iubi şi se poate căi, ceea ce este necesar pentru a i se împărtăşi harul îndreptăţirii.” H. Denzinger, Enchiridion symbolorum, defintionum et declarationum de rebus et morum, Freiburg, 1947, p. 813

2. Acordarea. Crezul catolic defineşte astfel opera îndreptăţirii: în­drep­tă­ţirea este „transpunerea din starea în care s-a născut omul, ca fiu al lui Adam, în starea harului şi adoptarea sa ca fiu al lui Dumnezeu.” H. Denzinger, op. cit., p. 796.  În această faptă divină se disting două momente:

a) Cel îndreptăţit nu este numai „socotit drept”, ci devine cu adevărat neprihănit, de facto. În primul rând, i se iartă păcatul strămoşesc. Aceasta este egală cu schimbarea firii. De aici încolo în om rămâne doar dorinţa păcătoasă (concupiscencia) ca mijloc de încercare.

b) Cel de al doilea moment este acordarea „harului habitual” (sfinţitor), în urma căruia dragostea inundă firea omului şi-l schimbă total. Harul habitual realizează două lucruri: pune capăt păcatului, îl sfinţeşte pe om, făcându-l capabil pentru primirea sau sălăşluirea Spiritului Sfânt.

3. Creşterea în har. Deoarece moartea Domnului este suficientă ca să slujească drept „fond trezorial” pentru mântuirea omenirii, acest har suficient va deveni „eficient” (efficiens) numai dacă cel îndreptăţit va conlucra cu harul divin, făcând fapte bune, care au valoare meritorie în teologia romană. Este vorba despre două categorii de merite: 1. Meritul echitabil (meritum de condigno), cel al creştinului aflat în stare de har; 2. Meritul convenţional (meritum de congruo), când fapta meritorie este înfăptuită de cineva care nu se află în starea harului, dar fapta sa, din punct de vedere moral, este bună.

Printre meritele echitabile se disting faptele care corespund Legilor lui Dumnezeu şi legilor bisericii. Din ultima categorie fac parte:
1. ţinerea tuturor sărbătorilor; 2. ascultarea liturghiei (messei) în fiecare duminică şi cu ocazia altor sărbători; 3. ţinerea posturilor; 4. cel puţin o spovedanie anuală; 5. cel puţin o participare anuală la cuminecătură.

Faptele bune ale celui îndreptăţit urmăresc trei ţinte: creşterea în har, dobândirea dreptului la viaţa veşnică şi la glorificarea eternă.

În afară de faptele bune obligatorii (poruncile divine şi bisericeşti), teologia romană admite şi faptele bune ale aşa-zisei supracerinţi (opera supererogatoria), printre care primează sfaturile Evangheliei (consilia evanghelica) din Predica de pe Munte: 1. sărăcia voluntară; 2. abstinenţa totală; 3. ascultarea de ierarhii superiori; 4. castitatea. Astfel, credincioşii bisericii catolice se află împărţiţi în două clase: 1. cei care trăiesc conform poruncilor, realizând în acest fel o viaţă merituoasă; 2. cei care, conform sfatului Evangheliei, fac mai mult decât le cer poruncile divine şi cele bisericeşti.