04
Duhul Sfânt
De memorizat: Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Ioan 14:16-17
Introducere: „Duhul Sfânt este locţiitorul Domnului Hristos, dar fără corp omenesc şi liber de aşa ceva. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie personal în orice loc. De aceea era spre binele lor ca El să trimită Duhul Sfânt ca urmaş al Său pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că are un avantaj din cauză că se găseşte într-un anumit loc sau pentru că are legătură personală cu Hristos. Prin Duhul Său, Domnul Hristos era la îndemâna tuturor. În felul acesta era mai aproape de ei decât dacă nu S-ar fi înălţat.” 1 E. G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 494
I. Personalitatea Duhului Sfânt
1. Cum dovedesc Scripturile că Duhul Sfânt este o persoană şi nu numai o putere divină impersonală? Următoarele atribute personale dovedesc că în persoana Duhului Sfânt avem de-a face cu cea de-a Treia Persoană a Singurului Dumnezeu:
a) Cunoaştere: 1 Corinteni 2:11
b) Voinţă: 1 Corinteni 12:11
c) Năzuinţă: Romani 8:27
d) Dragoste: Romani 15:30
e) Poate fi întristat: Efeseni 4:30
f) Se poate păcătui împotriva Sa: Fapte 5:3-4; Matei 12:31
Notă: „Discuţia cu privire la caracterul Duhului Sfânt ne conduce de-a dreptul la cercetarea personalităţii Lui. Suntem tentaţi să ni-L închipuim mai mult ca o putere, ca o influenţă şi ca o energie. Simboluri de felul acesta: ’vânt’, ’foc’, ’untdelemn’, ’apă’ etc. ne-au împins în direcţia aceasta. A mai ajutat la aceasta şi faptul că substantivul ’Spirit’ este neutru în limba greacă (cum de altfel este şi în limba română).” L.R. Froom, Venirea Mângâietorului, Bucureşti, 1946, p. 15. Autorul face referire la expresia „to pneyma”, din limba greacă, cum se foloseşte în manuscrisele originale ale Noului Testament
„Discuţia aceasta nu este numai de un folos tehnic, academic sau fără însemnătate practică. Ea este de cea mai mare însemnătate şi de cea mai mare valoare practică. Dacă El este o Persoană divină, iar noi ni-L închipuim ca pe o influenţă impersonală, atunci jefuim o Persoană divină de respectul, onoarea şi iubirea care I se cuvin. În afară de aceasta, dacă Duhul Sfânt este numai o putere, atunci trebuie să alergăm şi să punem mâna pe ea. Dar dacă El este o Persoană, atunci trebuie să cercetăm să vedem cum ne putem supune Lui, aşa încât El să ne poată folosi. Dacă ne închipuim că avem Duhul Sfânt, suntem porniţi către îngâmfare şi încredere în noi înşine; dar cealaltă părere, adevăratul înţeles, ne conduce la lepădarea de noi înşine, la uitarea de noi înşine şi la smerenie.” 3 Ibidem
„Există primejdia ca noi să mărginim ideea de personalitate la ideea de corp… Trebuie să se facă bine deosebirea dintre personalitate şi corp… Pentru ca cineva să fie o persoană nu este neapărat nevoie de a fi mărginită la un trup de om.” Idem, p. 16
2. În ce constă păcatul împotriva Duhului Sfânt? Marcu 3:29; 1 Ioan 5:16
Notă: În situaţia de faţă, Hristos S-a referit la grupul fariseilor, care atribuiau diavolului puterea Duhului Sfânt, prin care El săvârşise minunile Sale. Aceasta a fost o respingere deliberată a luminii, până când pas cu pas ei au realizat starea exprimată de Mântuitor prin cuvintele: „vinovat de un păcat veşnic”. „Hula împotriva Duhului Sfânt, sau păcatul de neiertat, constă dintr-o rezistenţă progresivă împotriva adevărului, care culminează cu o decizie finală şi irevocabilă împotriva Lui; comis în mod deliberat, cu deplina convingere că prin comiterea acestui fapt omul alege continuarea propriului său curs al acţiunii, în opoziţie cu voinţa divină. Conştiinţa este alarmată de continua rezistenţă împotriva impresiilor Duhului Sfânt şi omul poate fi cu greu conştient de faptul că a luat o decizie fatală.” Comentariul biblic AZŞ, V, p. 395
„Oricare ar fi păcatul, dacă sufletul se pocăieşte şi crede, vina este spălată şi îndepărtată prin sângele lui Hristos; dar acela care leapădă lucrarea Duhului Sfânt se aşază într-o situaţie în care pocăinţa şi credinţa nu pot să mai vină la el. Numai prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă; când oamenii leapădă de bunăvoie Duhul lui Dumnezeu şi declară că El este de la Satana, ei taie legătura prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Când, în cele din urmă, Duhul Sfânt este îndepărtat, Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru sufletul acela.” E. G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 234
II. Lucrarea Duhului Sfânt
1. Enumeră cele mai importante lucrări ale Duhului Sfânt:
a) A fost prezent la opera creaţiunii: Geneza 1:2
b) Transformă caracterul: Ioan 3:5
Notă: „Duhul fusese şi mai înainte în lume; El lucrase asupra inimilor oamenilor chiar de la începuturile lucrării de mântuire.” Idem, p. 493
c) Ne convinge de păcat: Ioan 16:8
d) Ne călăuzeşte în înţelegerea adevărului: Ioan 16:13
Notă: „Noi putem ajunge la o înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu numai prin iluminarea Duhului Sfânt prin care acest Cuvânt a fost dat.” E. G. White, Calea către Hristos, p. 112
e) Conduce efectiv biserica, prin împărţirea darurilor spirituale: 1 Corinteni 12,4-11
f) El îi sigilează pe credincioşi: Efeseni 1,13
III. Revărsarea Duhului Sfânt
1. În limbajul simbolic al Bibliei, care sunt cele două perioade ale revărsării Duhului Sfânt? Ieremia 5:24; Ioel 2:23
Notă: „PLOAIA TÂRZIE. Literalmente înseamnă ploaia de primăvară de la sfârşitul perioadei ploioase din Palestina, care coace pentru seceriş cerealele de iarnă (Deut. 11:4), în contrast cu ploaia „timpurie” sau „anterioară”, din toamna precedentă (Ioel 2:23; Ier. 5:24; Iacov 5:7), care germinează sămânţa şi dă grânelor un început înainte de venirea iernii. Teologic, în sens metaforic, exprimă revărsarea Duhului divin asupra copiilor lui Dumnezeu, pentru a-i pregăti pentru secerişul figurat al lumii, în timpul sfârşitului.”S.D.A. Encyclopedia, p. 687
„În Cuvântul lui Dumnezeu se vorbeşte despre două mari reînsufleţiri spirituale. Aceste timpuri se numesc Ploaia Timpurie şi Ploaia Târzie.”1 F. M. Wilcox, Ploaia Timpurie şi Târzie, p. 49
Ploaia Timpurie a fost marea revărsare a Duhului din ziua Cincizecimii, când lucrarea lui Dumnezeu a fost începută prin revărsarea puterii necesare Bisericii primare pentru a-şi îndeplini mandatul ei universal (Fapte 1:8).
2. Ce raport avem despre revărsarea Ploii Timpurii? Fapte 2:16-21.41
Notă: Ploaia Timpurie nu are numai o semnificaţie profetică pentru Biserica creştină (evenimentul din ziua Cincizecimii), ci şi una spirituală pentru fiecare creştin în parte. Ea reprezintă lucrarea specială pe care o face Duhul Sfânt în procesul de transformare lăuntrică a celor convertiţi. „Spiritul Sfânt este dat ca să facă să prospere, de la un stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coacerea grâului reprezintă completarea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Spiritului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu trebuie restabilit pe deplin în caracter. Noi trebuie să fim transformaţi în totul după asemănarea lui Hristos… Mulţi au neglijat în mare măsură să primească Ploaia Timpurie. Ei n-au obţinut beneficiile pe care Dumnezeu le-a prevăzut pentru dânşii. Ei aşteaptă ca lipsa să fie completată prin Ploaia Târzie. Când abundenţa harului va fi revărsată, ei gândesc că vor deschide inimile lor ca s-o primească. Ei fac o greşeală teribilă.”E. G. White, Mărturii pentru predicatori, p. 441
3. Când va avea loc înviorarea prin revărsarea Ploii Târzii? Fapte 3:19
Notă: Succesiunea fazelor sugerate de Petru este următoarea:
1. Pocăinţa, întoarcerea la Dumnezeu; 2. Ştergerea păcatelor (cu ocazia judecăţii de cercetare); 3. Înviorarea sau revărsarea Duhului Sfânt sub forma Ploii Târzii; 4. Venirea Domnului Isus Hristos (vers. 20).
4. Ce lucrare specială trebuie făcută în vederea pregătirii noastre pentru Ploaia Târzie? Ioel 2:12-13; Osea 6:1-3
Notă: „Rugaţi-vă fără încetare şi vegheaţi lucrând în acord cu rugăciunile voastre. Când vă rugaţi credeţi şi încredeţi-vă în Dumnezeu. Este timpul Ploii Târzii când Domnul va da Spiritul Său în măsură bogată. Fiţi stăruitori în rugăciune şi veghetori cu Spiritul.” Idem, p. 445
Recapitulare
1. Este Duhul Sfânt o Persoană divină sau numai o putere divină?
Răspuns: Duhul Sfânt este a treia Persoană a Dumnezeirii. Nu este doar o putere sau o emanaţie divină reală, deoarece are aceleaşi atribute personale, ca şi Tatăl şi Isus Hristos.
2. Care sunt lucrările cele mai importante ale Duhului Sfânt?
Răspuns: Duhul Sfânt a participat, alături de Tatăl şi Isus Hristos, la opera creaţiunii. El transformă caracterul oamenilor, convinge sufletele de păcat şi le descoperă tot adevărul. Prin împărţirea darurilor spirituale, conduce efectiv biserica şi sigilează pe cei care au obţinut dreptatea lui Hristos.
3. Care este însemnătatea celor două Ploi simbolice, a celei Timpurii şi Târzii?
Răspuns: Prin expresiile „Ploaie Timpurie” şi „Ploaie Târzie” înţelegem două perioade de revărsare a Duhului Sfânt: Ploaia Timpurie a fost revărsată în ziua Cincizecimii, în timpul apostolilor, iar cea Târzie va fi revărsată înainte de încheierea timpului de har. Ploaia Timpurie mai înseamnă şi lucrarea Duhului Sfânt asupra caracterului credincioşilor, în procesul transformării caracterului.
Concluzii etice
„Duhul Sfânt este o Persoană divină, vrednică de adorare, credinţă şi iubire. Nerecunoscându-L ca atare, noi privăm o Fiinţă divină de ceea ce I se cuvine.”3 R. A. Torey, The Fundamentals, I, p. 55
De aceea se cuvine să-L cinstim, să-L adorăm şi să ne supunem Lui ca şi Tatălui şi Fiului. Noi trebuie să ascultăm de îndemnul lăuntric al Duhului. Regretul, părerea de rău, îndemnul lăuntric la trăirea unei vieţi mai sfinte sunt dovezi că mai avem har, deoarece Duhul Sfânt încă este activ asupra conştiinţei noastre. Dacă nu ne supunem Duhului Sfânt, dacă în mod voit, în mod conştient, rămânem în păcat, Duhul Sfânt Se retrage din viaţa noastră. Această părăsire poate fi egală cu lepădarea noastră.
Note suplimentare teologice
Simbolul Niceo-Constantinopolitan: Credem „în Duhul Sfânt, Domnul, Făcătorul vieţii, care purcede din Tatăl, care trebuie adorat şi proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Fiul, Cel care a vorbit prin proroci.” H. Bullinger, Confesiunea Helvetică, II, p. 198
Pneumatomahism, o erezie a episcopului Macedonius, din Constantinopol (adepţii se numeau „macedonieni”), care susţi nea că Duhul Sfânt nu este egal cu Tatăl şi cu Fiul în dumnezeire, consubstanţialitate. Numele lor derivă de la un cuvânt compus din limba greacă: „pneuma” = duh şi „maché” = luptă. Ca semiarieni, la baza ideii ariene „homoiusios” au acceptat dumnezeirea Fiului, dar considerau că Duhul Sfânt este „mai mic” decât Tatăl şi Fiul. Speculaţia lor avea un pronunţat caracter gnostic, deoarece ei afirmau să eonii emanaţi de principiul major sunt în raport direct de nedesăvârşire cu distanţa ce-i desparte de „centru”. Erezia a fost condamnată în anul 381 cu ocazia Sinodului din Constantinopol.
Montanismul: O sectă bigotă, ascetică, din secolul al II-lea, curent iniţiat de Montanus din Phrygia. Dintre învăţăturile lui extremiste, doctrina despre Paraclet (Mângâietorul) are o trăsătură comună cu unele curente harismatice din timpul nostru. Bazat pe cuvintele Mântuitorului: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul (Paraclet), Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…” (Ioan 16:12-13), Montanus susţinea că impresiile personale sau visurile credinciosului au o importanţă superioară faţă de Cuvântul scris. Un discipol al lui scria: „Dacă Hristos a desfiinţat învăţătura lui Moise, deoarece de la început nu a fost aşa (Matei 19,8), … de ce nu ar putea Paracletul (Mângâietorul) să desfiinţeze ceea ce a permis Pavel de la sine, deoarece nici cea de-a doua căsătorie nu a fost de la început?!”Tertulian, Monogamia, cap. 14. Mişcarea a trăit secole de-a rândul, în mici grupuri divizate între ele.
Glossolalia: Sau vorbirea în limbi, de la „glossais lalein” (gr.) = a vorbi în limbi sau a vorbi în alte limbi, dar nu ca poliglot prin învăţarea unei limbi, ci printr-un dar spiritual, special, datorită căruia cineva înzestrat prin Duhul să poată vorbi într-o limbă neînvăţată de el. De fapt, este darul descris în raportul despre ziua Cincizecimii (Fapte 2:4). În concepţia harismaticilor, este o practică săvârşită într-un extaz „inspirat”, o vorbire nu după tiparele lexicale ale unei limbi omeneşti, fapt pentru care un proroc trebuie să „transpună” în limbaj obişnuit sunetele neinteligibile ale unui vorbitor harismatic. Întemeiaţi pe raportul biblic din Fapte 2:7-11, adventiştii cred că darul se referă la limbi obişnuite, prin care Evanghelia trebuia să fie propovăduită în toate limbile umane (Matei 24:14; Apoc. 14:6). Este lesne de înţeles că un grup restrâns de oameni, care vorbeau limba locală, ar fi putut face faţă cu greu unei însărcinări mondiale, fără primirea unui astfel de dar, care să înlesnească contactul cu semenii lor, care vorbeau limbi diferite de a lor. „În timpul diasporei, iudeii au fost risipiţi pe toate teritoriile locuite ale pământului, iar în exilul lor au învăţat să vorbească în diferite limbi. Mulţi dintre ei se aflau acum în Ierusalim, participând la festivaluri religioase. Toate limbile cunoscute au fost reprezentate de cei adunaţi. Această diversitate a limbilor ar fi fost un mare obstacol pentru proclamarea Evangheliei; într-un mod miraculos, Dumnezeu a suplinit această deficienţă a apostolilor. Duhul Sfânt a făcut pentru ei ceea ce ei înşişi nu puteau săvârşi o viaţă întreagă. Ei puteau acum să proclame adevărul Evangheliei şi în străinătate, vorbind cu precizie limbile acelora pentru care trebuiau să lucreze. Acest dar miraculos a fost o puternică demonstraţie pentru lume că atât chemarea, cât şi trimiterea lor au fost pecetluite de Cer. De atunci, vorbirea apostolilor a fost curată, simplă şi precisă, indiferent dacă vorbeau în limba lor maternă sau într-o limbă străină.” E. G. White, Faptele apostolilor, p. 39, 40
Avem rapoarte că în Mişcarea Millerită şi în perioada timpurie a Mişcării Adventiste, darul limbilor s-a manifestat în mai multe ocazii, ca şi în timpul apostolilor. E. G. White descrie o astfel de întâmplare petrecută cu fr. Ralph, în „Present Truth”, I, nr. 5, decembrie 1849. Facsimiles of Two Earliest S.D.A. Periodicals, 1946, p. 35
Un alt caz s-a petrecut chiar cu E. G. White la conferinţa în corturi din Hanford, California, în anul 1904, când predica rostită în engleză a fost perfect înţeleasă de o ascultătoare germană, care nu cunoştea limba engleză.W. E. Read, The Gift of Tongues, The Ministry, aug. 1964, p. 20
Asemenea manifestări ale darului s-au constatat în multe împrejurări cu misionarii noştri. Trebuie să ţinem cont de faptul că situaţia noastră actuală este mult diferită de cea a bisericii apostolice. Zilnic, tipografiile scot de sub presă materiale tipărite în mii de limbi. Niciodată nu au stat la îndemâna celor dornici să înveţe o limbă străină atâtea materiale ajutătoare ca astăzi. E. G. White sfătuieşte tânăra generaţie să folosească zilnic ocaziile prielnice pentru învăţarea unor limbi străine.9 E. G. White, Sfaturi pentru părinţi şi profesori, p. 516
Astăzi noi suntem privilegiaţi faţă de biserica primară şi prin faptul că dispunem de cadre specializate aproape în toate limbile importante de pe glob, ceea ce este un imens ajutor în proclamarea soliei. Deci să nu ne imaginăm că lumea trebuie convinsă prin acest dar al Duhului Sfânt. „Avem de făcut o mare lucrare. Lumea va fi convertită nu prin vorbirea în limbi sau prin facerea de minuni, ci predicându-L pe Hristos, Cel crucificat.” E. G. White, Mărturii pentru predicatori, p. 424
Dar nu este exclusă posibilitatea ca darul limbilor să fie repetat în modul cunoscut din istoria bisericii primare, cu ocazia încheierii lucrării: „Cu o ardoare încrezătoare mă uit către timpul când evenimentele zilei Cincizecimii se vor repeta cu o mare putere ca în acele zile… Atunci, ca şi în Ziua Cincizecimii, lumea va auzi adevărul rostit către ea, fiecare om în propria sa limbă… Facă Domnul Dumnezeu ca poporul Său să fie ajutat să-şi cureţe templul sufletului de toată murdăria şi să menţină o atât de strânsă legătură cu El, încât să fie părtaş al Ploii Târzii, când ea va fi revărsată.” E. G. White, Review and Herald, 20 iulie, 1886