I. Câmpia litoralului mediteraneean

Yam, zeul mărilor și al râurilor, își construiește un palat, dorind să ajungă șeful panteonului canaanit. Baal, fratele său și zeul ve­getației și al ploii, este revoltat și vrea să-l oprească. Cu ajutorul zeului meșteșugar Kothar, își face rost de două arme teribile cu care îl învinge pe Yam și îl doboară la pământ. Un zeu însă nu poate muri, așa că lupta între torenții de apă, valurile înfuriate și pământul plin cu vegetație continuă. Vă invit în țara lui Yam pentru a vedea ruinele palatelor zeilor. Nu veți regreta!

1. Litoralul mării

Țara Sfântă se mărginește la apus cu Marea Mediterană, de la capul Rosh Haniqra în nord și până la sud de Așchelon, la granița cu Gaza, pe o distanță de aproximativ 180-200 km. În vremurile antice, acest litoral era deosebit de important pentru circulația corăbiilor dinspre Egipt spre Fenicia, deoarece acestea nu se depărtau de țărm și în fiecare noapte trebuiau să ancoreze într-un port. Astfel, de-a lungul litoralului erau o serie de porturi foarte dese: Gaza, Așchelon, Iafo, Tel Quasile, Dor, Aco. Egiptenii, apoi fenicienii, asirienii, perșii, grecii, romanii și bizantinii au stăpânit aceste porturi. Foarte rar evreii au fost stăpânii lor. Ei nu au iubit marea și nici nu s-au aventurat pe mare. De regulă, erau asociați cu fenicienii: evreii le procurau produsele, iar fenicienii erau marinarii și negustorii lor.

Era un drum care parcurgea același traseu și care se numea Drumul Mării (Via Maris, în limba latină). Acest drum urmărea litoralul mării până la Așchelon, iar de acolo se depărta de țărmul mării și trecea prin marile cetăți de coastă (Ghezer, Afek, Meghido, Hațor), deoarece acolo erau resurse de apă și de hrană. Cetățile din interior aveau datoria să aprovizioneze porturile cu alimente și să păstreze în siguranță căile de circulație. Cetățile-port au fost, în general, cetăți păgâne. Urmele templelor se văd în ruinele antice. Creștinii bizantini și cruciații au construit de multe ori pe ruinele templelor mari biserici și catedrale. Și acestea s-au plecat în ruine făcând loc minaretelor moscheilor. Astăzi încearcă să-și facă simțită prezența—și unele, și altele—prin sunetul clopotelor sau strigătul muezinului.

2. Iafo: Orașul frumos

Era cel mai cunoscut și mai important port maritim al iudeilor din Antichitate. Numele lui vine de la Iafet, fiul lui Noe, deoarece se credea că el a fost întemeietorul cetății, și înseamnă „Orașul frumos”. Este așezat pe un promontoriu, oferind posibilitatea a două porturi, în partea de sud și în cea de nord, folosite în funcție de cum bat vânturile. O stâncă se află în partea de nord, la ieșirea din port, și se numește Stânca Andromedei. Mitologia greacă a împodobit-o cu un mit care spune că Andromeda, fiica regelui etiopian Cefeu, a fost legată de un monstru de această stâncă, fiind eliberată de eroul Perseu.

Primele ruine din Iafo le aparțin egiptenilor, care au fortificat acest port și l-au inclus în lanțul de porturi ce formau calea maritimă din Egipt până la Byblos, în Fenicia. Primele documente egiptene sunt din timpul lui Tutmes al III-lea (circa 1450 î.Hr.), iar din timpul lui Ramses al II-lea (1295–1230 î.Hr.) ne-a rămas o frumoasă poartă de intrare. După 1200 î.Hr., Iafo a devenit cetate filisteană.

Cetatea a intrat în componența regatului israelit în timpul lui David și a fost folosită ca port de Solomon. Aici au fost aduse, pe plute, lemnele de cedru din Liban folosite pentru construcția templului și a palatelor de la Ierusalim. De la Iafo a plecat cu corabia spre Tarșiș profetul Iona, ca să fugă departe de fața Domnului. Un pește de bronz ridicat în apropiere comemorează evenimentul.

Iafo a fost cucerit de asirieni și mai apoi de perși, care l-au folosit ca port. În perioada regatului seleucid al Ptolemeilor, a primit statutul de oraș liber, având dreptul să bată monedă. Simeon Macabeul l-a cucerit în 144 î.Hr., încorporându-l în noul regat al Iudeei. A continuat să aparțină Iudeei și în timpul lui Irod, fiind o cetate prosperă. În perioada primului secol creștin, Iafo era împărțit între iudei și populația păgână, ceea ce mărea conflictul dintre cele două grupuri de populații.

Apostolul Petru a venit la Iafo, chemat de creștinii de aici, și a înviat-o pe Tabita (Fap. 9:40). Peste ceea ce se crede că a fost casa unde a locuit Tabita s-a construit, în 1895, monumentala biserică „Sfântul Petru”. Apostolul a locuit pentru un timp la Iafo. Gazda lui de aici era Simon Tăbăcarul, pe acoperișul casei căruia a avut viziunea cu fața de masă, care a deschis calea primirii păgânilor în rândul creștinilor. Tot aici au venit oamenii lui Corneliu, care l-au chemat să plece cu ei la Cezarea. O inscripție de pe una din porțile caselor medievale ne amintește de acest eveniment.

În perioada cruciată și la începutul epocii moderne, Iafo a fost unul din porturile unde ancorau corăbiile cu pelerini veniți din Europa și America. Din acest motiv s-au construit o mulțime de hanuri pentru a-i găzdui și a-i conduce mai departe, la Ierusalim. În timpul campaniei lui Napoleon în Orientul Mijlociu, orașul i-a opus rezistență, iar francezii l-au cucerit, înecându-l într-o baie de sânge. Vechiul Iafo, cu o populație preponderent arabă, s-a unit cu noul oraș israelian Tel Aviv, formând în prezent un singur oraș: Tel Aviv-Iafo.

Vechea citadelă este dominată de Monumentul Credinței, o sculptură asemeni unei porți din marmură albă. Pe pilonii porții sunt încrustate „Visul lui Iacov” și „Jertfa lui Avraam”, iar pe partea superioară „Cucerirea Ierihonului”. Un pod care face trecerea peste calea de acces și care este împodobit cu însemnele zodiacului poartă numele Podul Dorințelor.

Pe strada principală a orașului se află Turnul Ceasului, ridicat de sultanul Abdul-Hamid al II-lea în anul 1906. Puțin mai departe se află renumita plăcintărie a lui Abul Afia și alte clădiri vechi, care adăpostesc magazine, restaurante și obiecte vechi de artă.

În Iafo era o ucenică, pe nume Tabita, care tradus înseamnă „Gazelă” (sau Dorca). Viața ei era plină de fapte bune și de milosteniile pe care le făcea. În zilele acelea, ea s-a îmbolnăvit și a murit. Au spălat-o și au pus-o în camera de sus. Lida este aproape de Iafo; prin urmare, când au auzit că Petru este în Lida, ucenicii au trimis doi bărbați să-l roage: „Nu ezita să vii până la noi!” Petru s-a sculat și a plecat împreună cu ei. Când a ajuns, l-au condus în camera de sus. Toate văduvele au venit lângă el, plângând și arătându-i tunicile și hainele pe care le făcea Dorca pe când era cu ele. Petru i-a scos afară pe toți, a îngenuncheat și s-a rugat; apoi s-a întors spre trup și a zis: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii și, când l-a văzut pe Petru, s-a ridicat. El i-a dat mâna și a ridicat-o; apoi i-a chemat pe sfinți și pe văduve și le-a înfățișat-o vie. Acest fapt a devenit cunoscut prin tot Iafo și mulți au crezut în Domnul. Petru a rămas mai multe zile în Iafo, la un anume Simon, un tăbăcar.

(Fap. 9:36–43)

3. Cezarea: poarta maritimă a Palestinei

Cezarea a fost capitala Palestinei timp de șase secole, de la începutul ocupației romane și până la finalul perioadei bizantine. A fost primul oraș roman (ca urbanism și arhitectură) ridicat în Orient și primul port artificial din Mediterana de Răsărit. S-a dorit a fi un model de arhitectură și civilizație romană în lumea elenistică. Oraș cosmopolit, locuit de iudei și de greci, de creștini și de mahomedani, a fost un centru de cultură și religie, datorită spiritului de toleranță și libertate. A fost numită Cezarea de ctitorul ei, Irod cel Mare, în cinstea împăratului roman Caesar Augustus. Pentru a se deosebi de numeroasele orașe cu același nume, s-a numit pe rând: Cezarea Palestinei, Colonia Prima Flavia Augusta Caesariensis și, mai târziu, Caesarea Maritima. Aici s-a convertit primul păgân la creștinism, sutașul Corneliu, și tot aici marele apostol Pavel a stat în arest doi ani și a ținut în apărarea sa câteva cuvântări ilustre.

Istoricul cetății

Începând cu anul 6 d.Hr., Cezarea a devenit capitala prefecților și a procuratorilor romani din Iudeea, iar din sec. al II-lea a fost capitala provinciei Palestina. În primul secol, populația orașului era formată jumătate din iudei, jumătate din greci veniți din Siria. Între cele două grupuri era un conflict continuu, iar masacrarea populației evreiești în anul 66 d.Hr. a dus la izbucnirea războiului cu romanii. Împăratul Vespasian a ridicat orașul la rangul de colonie romană, iar împăratul Alexandru Sever i-a oferit (232 d.Hr.) titlul de metropolă. Cezarea a fost un avanpost al culturii romane în Orient, majoritatea inscripțiilor găsite fiind în limba latină.

În anul 306 d.Hr., împăratul ro­man Maximinus a executat un număr de creștini, chiar în fața lui, într-unul din teatrele din Cezarea. Mai târziu, creștinii au îndepărtat și pietrele pe care a curs sângele lor. În perioada bizantină, orașul a continuat să se extindă și să prospere.

Iudeii au dezaprobat succesul orașului, numindu-l „fiica Edomului”, înțelegând prin aceasta „fiica Romei”. Atrași de prosperitatea economică, ei s-au stabilit însă în oraș împreună cu mulți samariteni. În perioada bizantină, a existat un continuu conflict între iudei și samariteni, de o parte, și creștini, de cealaltă parte. Bisericile creștinilor au fost incendiate de două ori în această perioadă.

La Cezarea a funcționat o vestită școală rabinică, înființată de Rabi Qappara la începutul sec. al III‑lea, care a atins apogeul în sec. al IV-lea, prin Rabi Abbahu, cel mai renumit gânditor, care avea relații bune cu păgânii, dar încordate cu creștinii.

Monumentele cetății

Cezarea se află pe malul Mediteranei, în Câmpia Șaronului, la jumătatea distanței dintre Iafo și Haifa. Înainte se numea Turnul lui Straton, dar în anul 31 î.Hr. teritoriul a fost donat evreilor. În locul acestuia, cu ajutorul arhitecților și inginerilor romani, Irod a construit Cezarea între anii 22 și 10 î.Hr. A devenit capitala provinciei pe toată perioada ocupației romane și a ajuns la o populație de până la 40 000 de locuitori. A fost o bijuterie de arhitectură și inginerie romană ridicată în lumea răsăriteană elenistică. În perioada bizantină (324–637 d.Hr.), orașul s-a extins, atingând dezvoltarea maximă și o populație de aproximativ 100 000 de locuitori. Tot în această perioadă a fost înconjurat cu ziduri, ca urmare a atacurilor barbare și a nesiguranței politice. Principalele clădiri din perioada romano-bizantină sunt:

Portul artificial cu trei dane, format din diguri de piatră și lemn. Avea două coloane înalte cu statui și un lanț gros care îl închidea. Arheologia marină a scos la iveală digurile respective. Templul lui August, ridicat pe o platformă înaltă chiar în fața cheiului, domina portul și marea. Un impozant edificiu din trepte conducea de la chei la platformă. Creștinii au demolat templul și au construit o elegantă biserică octogonală în sec. al VI-lea. Pe aceeași platformă, arabii au construit o moschee; când au venit cruciații, au construit în locul ei măreața catedrală dedicată Sfântului Petru, ale cărei ruine se văd și astăzi. O ultimă biserică cruciată a fost construită în sec. al XIII-lea.

Teatrul din Cezarea. Este primul teatru după model roman construit în Orient. În spatele scenei se aflau camere pentru artiști și coloane ornamentale, care închideau integral complexul amfiteatrului. Teatrul avea 5 000 de locuri și era folosit doar pentru reprezentații artistice. Acum este aproape complet renovat, fiind folosit pentru spectacole nocturne.

Hipodromul, construit de-a lungul țărmului, având dimensiunile de 320 × 50 m, cu o capacitate de 12 000 de persoane. Aici a organizat Irod jocuri olimpice din patru în patru ani. La finalul războiului iudeo-roman (66–70 d.Hr.), aici s-au organizat spectacole cu robi evrei aruncați fiarelor sălbatice. În perioada bizantină s-a construit un nou hipodrom (450 × 90 m), cu 30 000 de locuri, dovedind marele interes pentru sport și divertisment.

Palatul lui Irod. A fost construit pe un promontoriu și avea două aripi: una administrativă, legată de hipodrom, cu un pretoriu în care a vorbit și apostolul Pavel, și una privată, care înainta mult în mare, fiind mai jos cu câțiva metri față de prima. În mijloc era un bazin-piscină de 35 × 18 × 2 m, cu o statuie în mijloc.

Depozitele de alimente, un corp masiv de clădiri, cu camere foarte lungi și tavane din boltă de piatră; la etaj era administrația cetății. Mai târziu, în sec. al III-lea, una din aceste camere a fost transformată în mithraeum, un templu dedicat zeului Mithra, singurul de acest fel din Israel. Printr-o mică nișă făcută în tavan, cădea perpendicular pe altar o rază de soare doar în ziua de 22 iunie, la sol­stițiul de vară.

Baia bizantină, cardoul roman, nimfeumul, ruinele bisericilor și o mulțime de frânturi de coloane, mozaicuri și capiteluri întregesc tabloul bogat al perioadei antice.

Cheiul original încă se păstrează, dar în fața lui se ridică o dună uriașă de nisip, care a colmatat portul. De aici se îmbarcau călătorii spre oricare port din Mediterana. Pavel și mulți alți misionari creștini au călătorit de aici, acesta fiind principalul port care deservea Ierusalimul.

Aproape de port era nimfeumul, castelul de apă al orașului. Era alimentat printr-un apeduct, lung de 17 km, care aducea apa de la muntele Carmel. O parte din acest apeduct poate fi văzută la peste 1 km spre nord.

Orașul cruciat, ultima fază a orașului. A fost mult mai restrâns și puternic fortificat cu ziduri și șanț de apă de jur împrejur. Saladin l-a cucerit în 1187 și l-a demolat. A fost recucerit de cruciați și refortificat, începând cu 1228. Regele francez Ludovic al IX-lea a reconstruit fortificația cetății între anii 1251 și 1252, dar pe o suprafață mult mai mică. Populația orașului cruciat era în jur de 12 000 de locuitori, de opt ori mai mică decât în perioada bizantină, de glorie. Fortificațiile cruciaților constituie cea mai monumentală imagine a sitului arheologic. Orașul a fost definitiv cucerit de musulmani în 1265 și distrus, iar populația a plecat în diferite alte părți.

Personalitățile cetății

Cezarea se înscrie în istoria creștinismului cu primul convertit păgân, sutașul Corneliu, care a primit botezul cu apă și cu Duh Sfânt și darul limbilor, convingându-l pe apostolul Petru că „Dumnezeu nu este părtinitor” (Fap. 10:34). Aici s-a dezvoltat o comunitate creștină, care a devenit în timp un puternic centru de cultură creștină timpurie.

Origene, strălucit scriitor creștin, atras de atmosfera de toleranță și libertate religioasă, a locuit aici, mutându-se din Alexandria, între anii 231 și 250. A fost cel mai prolific scriitor creștin. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Hexapla, un exemplar de Biblie pe șase coloane, fiecare reprezentând o versiune greacă sau ebraică a Bibliei în diferite traduceri, așa cum circulau atunci. Elevul său, Pamphilius, a amenajat o mare bibliotecă, a doua după cea din Alexandria, cu peste 30 000 de volume.

Eusebiu de Cezarea (260–340), episcop și scriitor, avea să devină una din cele mai importante personalități ale orașului. Lucrarea Istoria bisericească l-a consacrat ca primul istoric al creștinismului, iar lucrarea Onomasticon, prima carte de geografie biblică, ne oferă datele de identificare ale principalelor localități antice.

Ultimul reprezentant de seamă este Procopiu din Cezarea, din sec. al VI-lea, de asemenea un istoric al creștinismului.

Gloria trecătoare și praful uitării

Cezarea a atins apogeul dezvoltării în sec. al VI-lea d.Hr., când a cunoscut extinderea maximă și a avut cele mai mărețe construcții. Tot atunci a devenit un centru metropolitan pentru toți epis­copii din zonă. Din această perioadă datează ruinele bisericii bizantine ridicate pe locul fostului templu al lui August.

După invazia persană din 614 și ocupația arabă din 642, orașul a intrat într-o perioadă de declin, fiind în mare parte părăsit. Portul fusese colmatat și devenise impracticabil, iar arabii nu i-au acordat importanță. A cunoscut o nouă înflorire odată cu venirea cruciaților (1199–1265), care au amenajat un nou port și au fortificat cetatea, dar la dimensiuni mai mici. În această perioadă s-a ridicat ultima biserică creștină, peste ruinele celei bizantine, dedicată Sfântului Petru.

Orașul a fost cucerit de mameluci în 1265 și făcut una cu pământul în 1291, intrând în noaptea istoriei. În 1878, turcii au colonizat aici un grup de musulmani bosniaci, de la care ne-a rămas o moschee. În 1948, satul lor a fost nivelat de nou-veniți, care au readus la viață antica Cezaree și au construit în apropiere un mic orășel pentru elita societății.

În urma numeroaselor expediții arheologice care au contribuit la aducerea ruinelor antice la o nouă viață, ne-a survenit un document de o rară importanță. O inscripție pe piatră, o pisanie, care spune: „[Templu pentru] Tiberiu [de către Pon]tius Pilatus, [pref]ectul Iudeei”. Este documentul care atestă istoricitatea personajului de tristă faimă care a rostit condamnarea prin crucificare a Domnului Isus Hristos.

Nimic nu se pierde și nimic nu se uită. „Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit unii cu alții, iar Domnul a luat aminte și a ascultat. Înaintea Lui a fost scrisă o carte de aducere-aminte…” (Mal. 3:16). Nu uitați: tot ce facem, bine sau rău, se înregistrează! Numele noastre sunt săpate adânc în registrele cerului, consemnând atât faptele bune, cât și pe cele rele. Într-o zi, ne vom întâlni cu ele, le vom vedea în sala de judecată a sanctuarului ceresc. Inscripția lui Pilat, din Cezarea, ne amintește acest aspect. Să lăsăm în urmă fapte care să ne facă cinste, ca să fim bine primiți la judecata de apoi!

4. Tel Dor: stăpânul mării

Pe coasta Mării Mediterane, la 15 km nord de Cezarea, pe un promontoriu, se află portul antic Dor. Are o poziție strategică, deosebit de frumoasă; două porturi naturale, unul în partea nordică și altul în cea sudică, oferă adăpost pentru corăbii în orice timp, indiferent de unde bate vântul. Se crede că a fost întemeiat de fenicieni încă din sec. al XV-lea î.Hr., fiind numit Dor după numele fiului lui Poseidon, zeul mării, care se chema Doros. Poate fi considerat un oraș fenician, iudeii stăpânindu-l doar sporadic. În timpul lui Solomon, a fost sediul uneia din cele 12 zone agricole ale țării; Ahab a construit aici poarta cetății, zidul de apărare; a fost ocupat de asirieni, devenind un port principal pentru ei, după care a trecut din nou sub stăpânirea evreilor în timpul Macabeilor, pentru a fi cucerit mai apoi de romani și inclus în provincia Siria. Aici se află cel mai larg șantier arheologic care cercetează cetăți feniciene.

Egiptenii, în perioada lor de glorie, au stăpânit Dorul, fiind menționat în mai multe documente, printre care o inscripție a lui Ramses al II-lea. Povestea lui Wen-Amon, trimis de faraon să cumpere lemne din Byblos, dar care a fost jefuit de toți banii la Dor, este poate cea mai interesantă relatare antică. În Dor s-a așezat unul din popoarele mării, Sekels/Sikuli, înrudit de aproape cu filistenii.

O perioadă dramatică pentru Dor au constituit-o cei câțiva ani de domnie a renegatului Trifon, care s-a refugiat acolo. Asediat de împăratul seleucid și de regii hașmonei, a reușit să reziste mai mulți ani. Ultimul care a lăsat urme este Napoleon: pe plaja ruinelor anticului Dor și-a îngropat el vestita artilerie din bronz pentru a nu cădea în mâinile dușmanilor.

Dorul era vestit în Antichitate pentru industria purpurei. Dintr-o scoică de mare, murex, se extrăgea un suc, folosit apoi pentru obținerea unui pigment roșu-violet—purpura. S-a găsit un bazin care era folosit pentru creșterea în cultură a acestei scoici, ceea ce demonstrează existența acestei industrii la Dor.

5. Câmpia Șaronului: trandafirul lui Solomon

De-a lungul litoralului Mării Mediterane, între râul Yarkon și muntele Carmel, se întinde Câmpia Șaronului, având, de la nord la sud, o lungime de 70‑80 km și o lățime maximă de 20 km. Este cea mai fertilă zonă agricolă. De-a lungul litoralului, se ridică o dună de nisip, lată de 1-3 km și înaltă de maximum 10 m, care oprește apa dinspre munte și creează mlaștini în Câmpia Șaronului. Un sistem de canale, făcut de coloniștii evrei la începutul sec. al XX-lea, a rezolvat această problemă și, în prezent, zona este deosebit de productivă. În zonă se află livezi de citrice, cele mai renumite fiind portocalele de Iafo. Culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui și bumbac și plantații de banane și pomi fructiferi completează spațiul agricol. În trecut, o altă plantă din Șaron era renumită, trandafirul, care a fost cântat chiar de împăratul Solomon (Cânt. 2:1).

Pe malul mării se întindeau porturile antice Quasile, Dor, Aco și, mai târziu, cele elenistice: Turnul lui Straton, Ptolemaida etc. Irod cel Mare a construit aici cea mai renumită cetate, Cezarea. În interior, la limita dintre câmpie și deal, trecea drumul principal de comunicație, numit de romani Via Maris (Drumul Mării), iar în Biblie, „drumul care dă în țara filistenilor” (Ex. 13:17, Cornilescu). Două mari cetăți se aflau pe acest drum: Ghezer și Afek. În zona aceasta s-au așezat primii coloniști evrei care au venit în țară la sfârșitul sec. al XIX-lea, întemeind satele Zikhron Yaakov, Pardes Hana, Binyamina. Primele orașe israeliene au fost construite tot în această zonă: Petah Ticva, Ranaana, Herzliya, Netanya, Hadera, Tel Aviv, Ramat Gan. La poalele Carmelului și pe înălțimile lui se află și câteva sate de druzi (membri ai unei secte șiite monoteiste), care trăiesc în foarte bună înțelegere cu evreii.

Dintre siturile arheologice importante din această zonă, amintim:

Afek (Antipatris). Se află situat pe drumul care lega Ierusalimul de Cezarea și se intersecta cu drumul principal al Orientului, Via Maris. Fiind situat pe acest nod rutier, orașul a avut o importanță strategică deosebită în Antichitate și în Evul Mediu. Un alt element care i-a mărit importanța l-au reprezentat puternicele izvoare ale râului Yarkon, care sunt chiar sub telul cetății. Filistenii au folosit cetatea ca avanpost în luptele cu iudeii, în bătălia de aici capturând chivotul Domnului. Irod cel Mare l-a redenumit Antipatris, după numele tatălui său (Antipater), nume sub care a și intrat în istoria Noului Testament (Fap. 23:31). Pavel a fost adus noaptea, de soldații romani, din Ierusalim până la Antipatris, de unde a mers apoi pe jos până la Cezarea. Otomanii au construit un fort pe vârful telului antic, care domină și astăzi vechea așezare.

Ramat Hanadiv este un sit arheologic din partea de nord-vest a Șaronului, aproape de muntele Carmel, în dreptul localității Binyamina. Aici s-a descoperit o vilă romană din sec. I d.Hr. Tot pământul din jur era împrejmuit cu un zid de piatră. Un izvor puternic era unit cu vila printr-un drum pietruit. Se pot zări urme ale plantațiilor de pomi și ale podgoriilor. Este o ilustrație exactă a ceea ce descrie evanghelistul Matei despre astfel de amenajări (Mat. 21:33–46). Se crede că aparținea unuia din membrii familiei lui Irod. Baronul de Rothschild a cumpărat terenul din jur la sfârșitul sec. al XIX-lea și și-a construit aici mausoleul.

Tel Quasile este un port mediteraneean așezat pe cursul inferior al râului Yarkon, la nord de Tel Aviv, deoarece apa mării pătrunde pe albia râului și oferă posibilitatea navigării corăbiilor. Se pare că a fost ridicat de filisteni în sec. al XII-lea î.Hr., deoarece mai multe clădiri și temple filistene au fost descoperite în sit. În prezent, situl este inclus în cadrul Muzeului Éretz Israel.

Atlit este un port la Marea Mediterană, așezat pe un promontoriu. Se află la 30 km sud de Haifa și la nord de Dor, de care era puternic legat. A fost un port fenician, aparținând mai mult sidonienilor. A continuat să fie folosit și în perioada romană, dar fără mare importanță. Cruciații l-au fortificat prin cavalerii templieri, care au construit un castel, o biserică și ziduri de fortificație puternice. A fost sub stăpânirea templierilor până în 1291, când ultimele bastioane creștine au căzut în mâinile musulmanilor.

Câmpia Șaronului este astăzi zona cea mai dens populată și aici se află cele mai multe și mai mari orașe israeliene: Tel Aviv, Ramat Gan, Petah Ticva, Holon, care formează împreună un megapolis de peste două milioane de locuitori. Herțilia, Netanya, Hadera și Ranaana cu greu mai găsesc locuri unde să-și extindă locuințele.

6. Muntele Carmel: focul sacru

Numele Carmel este deosebit de frumos în limba ebraică și înseamnă „via lui Dumnezeu”. Este, de fapt, o coamă stâncoasă, înaltă de 500 m, lată de până la 8 km și lungă de 25 km, care se întinde de la vest spre est și formează o barieră naturală pe calea de circulație sud-nord. Din acest motiv, pe fiecare din trecătorile muntelui s-au ridicat fortărețe militare, precum: Iocneam, Meghido și Taanah. Muntele este acoperit cu copaci și arbuști mediteraneeni, dar și cu multe podgorii și livezi de citrice, mango și avocado.

În partea de nord a muntelui se întinde Câmpia Esdraelonului, care face legătura cu dealurile Galileei. Prin această câmpie curge râul Chișon, care se varsă în golful Aco, între Haifa și Aco. La râul Chișon au avut loc două evenimente biblice importante: Debora și Barak au nimicit oștile canaaniților (Jud. 5:21), iar Ilie i-a ucis pe preoții lui Baal și ai Astartei (1 Regi 18:40). În partea de nord-vest a muntelui s-a construit orașul modern Haifa, care este al treilea oraș ca importanță din Israel.

Profeții Ilie și Elisei și-au stabilit reședința pe acest munte. Ei locuiau aici, în grote, sub copaci, în cadru natural. La ei veneau oamenii cu problemele lor pentru a fi ajutați. Aici a convocat Ilie tot poporul, pe rege și pe toți preoții lui Baal. Trebuia să se clarifice o problemă: cine este adevăratul dumnezeu? Oamenii erau derutați, nu mai știau ce să creadă și în cine să se încreadă. Ilie a făcut un test: dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul dumnezeu. Prin urmare, s-au construit două altare: unul pentru Baal, construit de preoții idolatri, și altul pentru Iehova, construit de Ilie. Pe altarul lui Baal nu a căzut nicio scânteie, dar altarul înălțat de Ilie a fost mistuit de flacăra divină, deși peste el a fost aruncată multă apă. Această experiență i-a întors pe oameni spre Dumnezeu și a adus apoi ploaia. Se câștigase o mare bătălie: bătălia de pe Carmel—întoarcerea la Dumnezeu.

Două monumente comemorează evenimente importante care au avut loc aici:

Peștera lui Ilie, aflată chiar în partea de vest, la poalele muntelui, lângă mare. Este o grotă naturală săpată în stânca de calcar, cam de 15 × 10 m, servind de adăpost pentru mulți pelerini de-a lungul timpului. Este locul tradițional al școlii profeților. Aici îi aduna Ilie pe tineri ca să studieze, să se roage și să îi învețe adevărata închinare. Grota este amenajată în prezent ca sinagogă și foarte mulți evrei vin să se roage în acest loc.

Muhraqa, al doilea loc important de pe Carmel. Aici a adunat Ilie tot poporul și aici a coborât focul sfânt care a confirmat credința în adevăratul Dumnezeu. Numele vine din limba arabă și înseamnă „Focul”; așa se numește satul aflat în apropiere. O mănăstire catolică marchează și comemorează evenimentul cu o statuie a Sfântului Ilie purtând o sabie și având piciorul pus pe gâtul unui preot păgân.

Nu uitați, trebuie să treceți pe la Carmelul dvs. și o flacără divină să se aprindă în suflet. Și asta, cât mai curând!

7. Haifa: orașul secularizat

Haifa este unul din principalele centre industriale ale Israelului și al treilea oraș ca mărime, cu un port comercial și militar important, unde acostează, printre altele, nave de croazieră de pe Mediterana. Are o rafinărie, uzine și un mare siloz de grâu. Găzduiește două centre universitare: Universitatea din Haifa și Institutul Tehnologic Israelian (prescurtat Tehnion), aflat printre primele 20 de universități din lume. Prima mențiune a orașului este sub numele Tel Abu Hawan, port antic din sec. al XIV-lea î.Hr., eclipsat de puternicul Aco. Al doilea nume sub care este cunoscut în istorie este Shikmona, un orășel mic. A continuat să existe de-a lungul timpului, trecând sub stăpânirea tuturor marilor puteri. Un avânt deosebit a luat în 1868, când în oraș au venit germanii, care au întemeiat colonia germană și mai multe fabrici. Al doilea grup de imigranți l-au constituit evreii veniți din România la sfârșitul sec. al XIX-lea. Ultimul val de evrei imigranți a venit din Rusia. Orașul are peste 300 000 de locuitori, iar cu orașele-satelit din jur formează o zonă de peste 600 000 de locuitori.

În Haifa s-au pus bazele unui centru bahá’í în 1909, când rămășițele profetului Bab au fost aduse aici și îngropate în mausoleul ridicat pe panta nordică a muntelui Carmel. În prezent a fost amenajată o grădină specială, care constituie cel mai interesant punct de atracție al orașului și care poate fi vizitată atât în partea de jos, la baza muntelui, cât și în partea de sus, de unde se deschide o panoramă minunată asupra orașului, a portului, a Mediteranei și a întregului ținut.

O mănăstire catolică, aparținând ordinului carmeliților, se află pe partea nord-vestică a muntelui Carmel.

Dintre locuitori, 90% sunt evrei și 10% arabi, iar dintre aceștia din urmă, cei mai mulți sunt creștini. Haifa este renumită pentru spiritul de toleranță față de toate religiile. O clădire din centrul orașului, însemnată cu cele trei embleme (crucea, steaua lui David și semiluna), este locul unde se întâlnesc iudei, musulmani și creștini deopotrivă. Haifa este însă un oraș secularizat, cel mai puțin religios din țară, apropierea de țara fenicienilor putând fi una din cauze. Ca dovadă, este singurul oraș unde circulă în sabat mijloacele de transport în comun.

8. Aco: o poartă spre Țara Sfântă

Aco este un port foarte vechi la Marea Mediterană, așezat pe malul nordic al golfului cu același nume. De-a lungul timpului, a avut mai multe nume: în timpul elenismului a fost numit Ptolemaida, deoarece a fost refondat de Ptolemeu I Soter, împăratul Egiptului (303–285 î.Hr.). Acest nume l-a purtat și în timpul Noului Testament, până la venirea arabilor. În perioada cruciată, a avut un rol important, fiind una din porțile de acces spre Țara Sfântă și ultima cetate-port deținută de cruciați. Atunci s-a numit Sf. Jean de Acra. A fost cucerit de Saladin în 1187, și apoi recucerit de cruciați prin Richard Inimă de Leu în 1191. Aco a fost definitiv pierdut de creștini în 1291, când a fost cucerit de mameluci, creștinii refugiindu-se în Cipru.

În perioada dominației otomane, Aco a fost un oraș neglijat, până când un șeic local, Daher el-Omar, l-a ridicat la rangul de port important pentru comerțul Siriei. Albanezul Ahmad Pașa al-Jazzar, zis Măcelarul, l-a restaurat, iar orașul a devenit o fortăreață militară puternică. Tot el a construit, în 1781, marea moschee al-Jazzar, împodobită cu coloane de marmură furate din antica Cezaree. În aceeași perioadă s-a construit caravanseraiul, susținut tot pe coloane aduse din Cezarea. Napoleon nu a reușit să cucerească Aco în 1799 și a trebuit să se întoarcă rușinat spre Egipt.

Tot ce putem vedea și vizita astăzi în Aco datează din perioadele cruciată și otomană. Impresionează masivele fortificații din cărămidă roșie, cu rampe mari de urcare și șanțuri pline cu apă pentru apărare. În perioada ocupației britanice (1918–1948), la Aco era o vestită închisoare unde erau încarcerați partizani evrei care luptau pentru înființarea statului lor. Unii din ei chiar au fost executați în acest loc. O evadare faimoasă, orchestrată de mișcarea de rezistență ebraică, a dus la evadarea a aproape toți deținuții din închisoare. În prezent, clădirea a fost transformată într-un muzeu al rezistenței.

Aco este un oraș arab, dar în prezent în el locuiesc și extrem de mulți evrei. Clădirile s-au extins atât de mult, încât formează în prezent un megapolis cu Haifa și cu orașele-satelit din jur. Cea mai importantă industrie manufacturieră este cea de prelucrare a cuprului, aici putând fi întâlnite cele mai frumoase și mai interesante obiecte realizate din cupru.

Istoria orașului se întinde pe o perioadă de peste 5 000 de ani, dar ceea ce a rămas și poate fi vizitat aparține perioadei cruciate și celei otomane. Sub ruinele actuale sunt construcțiile cruciaților, dintre care pot fi vizitate Tunelul Templului și Sala Templierilor. Orașul medieval a fost construit de otomani în cei 400 de ani de dominație. Se pot vedea zidurile groase, șanțurile de apărare ale cetății, piețe, hanuri și băi turcești.

Încă de timpuriu, în Aco s-a înființat o comunitate creștină. Apostolul Pavel s-a oprit în această comunitate în drumul său spre Ierusalim. „Din Tir am plecat mai departe, ajungând în Ptolemaida. I-am salutat pe frați și am rămas cu ei timp de o zi” (Fap. 21:7). Aco a fost o poartă de intrare în Țara Sfântă, un popas spre inima ei.

9. Țara Cabul: darul lui Solomon pentru fenicieni

De la muntele Carmel până la capul Rosh Haniqra, pe o distanță de circa 30 km, se întinde o câmpie de litoral, numită Țara Cabul. Are doar câțiva kilometri lățime, căci dealurile Galileei încep destul de repede să-și facă simțită prezența. Zona este bogată, deoarece aici plouă ceva mai mult decât în partea de sud a țării. Plantații întinse de măslini se pot vedea alături de alte culturi. Majoritatea populației este arabă, dar sunt și destul de mulți evrei care locuiesc aici. Solomon a dăruit această regiune regelui Hiram al Tirului pentru ajutorul oferit la construcția templului (1 Regi 9:11–13). Zona a fost dintotdeauna un teritoriu de graniță între iudei și fenicieni, de aceea influența păgână a fost întotdeauna mai mare.

Principala localitate este orașul Naharia, cu ruine antice datând din perioada bronzului mijlociu. Până aici vine linia ferată a țării. În partea de nord a zonei, pe vârful dealurilor înal­te, se află câteva castele medievale cruciate, rămase din perioada ocupației lor. Zona se încheie la capul Rosh Haniqra, un punct de o deosebită frumusețe. O stâncă albă de calcar, destul de înaltă, se ridică direct din mare, despărțind partea de sud, israeliană, de partea de nord, libaneză. Valurile mării au săpat în această stâncă galerii adânci, prin care pătrunde apa, creând un spectacol de o frumusețe rară.

10. Bet-Șearim: mormintele renumite

Bet-Șearim este o mică localitate situată în partea vestică a Câmpiei Esdraelonului, între dealurile joase ale Galileei și culmea Carmelului. Satul a aparținut principesei Berenice, apoi a fost preluat de romani, iar împăratul Marcus Aurelius l-a donat ilustrului rabin Iuda ha-Nasi, ca semn al prieteniei dintre ei. Rabinul a făcut din acest loc un centru al iudeilor din sec. al II-lea d.Hr. și a mutat aici sediul Sanhedrinului. Deoarece locul de înmormântare de pe Muntele Măslinilor a fost închis pentru evrei după anul 135, Iuda ha-Nasi a amenajat în Beat Șearim un nou cimitir, iar el a fost printre primii care au fost îngropați aici.

În stânca moale din dealul localității au fost săpate 21 de catacombe pentru morminte. Evrei din țară și din diaspora au venit și au fost îngropați aici timp de câteva secole. Una din catacombe este săpată pe două niveluri, iar pereții sunt pictați în culori vii.

Activitatea principală a locuitorilor de aici era legată de morminte: săparea lor, cioplirea de sarcofage, pictarea și întreținerea mormintelor. După distrugerea cetății în anul 352, localitatea a intrat în declin și, treptat, a fost părăsită. A fost descoperită în anul 1936.

Iuda ha-Nasi, ctitorul acestei localități-cimitir, a fost cea mai importantă personalitate evreiască din sec. al II-lea d.Hr. El a așternut pe hârtie monumentala lucrare Mișna, sau, așa cum este amintită în Biblie, tradiția bătrânilor. Spre a se deosebi de Scriptură (Tanak), Mișna nu avea voie să fie scrisă, ci era transmisă oral, fiind memorată de elevii școlilor rabinice. Iuda ha-Nasi, conștient că această tradiție se va pierde în timp, a luat decizia de a așterne în scris toate învățăturile ei.

11. Meghido: cetatea conflictelor

Meghido a fost una din cele mai puternice fortărețe militare din Israel. Este așezată în centrul țării, la poalele muntelui Carmel, pe culoarul care face legătura între câmpia litorală și zona de nord cu legătură spre Damasc și Babilon. Cu o istorie de peste 3 000 de ani, distrusă și reconstruită de 25 de ori, a fost numită „cetatea vieții”, cetate care refuză să dispară. Având rolul de pază a trecătorii dintre sud și nord de pe ruta principală a Drumului Mării, Meghido a avut bogăție și putere. A rămas renumită în istorie pentru comorile de fildeș descoperite aici, pentru ruinele ei mărețe, dar mai ales pentru numeroasele bătălii care s-au dat în jurul ei, de la cea purtată de Tutmes al III-lea (sec. al XV-lea î.Hr.) până la cea purtată de generalul Allenby (1918). Însă cel mai spectaculos eveniment ține de viitor, este ultima bătălie a istoriei care va avea loc aici. „I-au adunat în locul numit în ebraică
«Armaghedon»” (Apoc. 16:16).

Meghido: cetatea războiului

Meghido este în capul listei fortărețelor militare, a cetăților de pază, pregătite pentru orice intervenție militară. Acest caracter îi este oferit de poziția geografică pe care o are, la gura torentului Ara, care coboară de pe Carmel, și pe marginea sudică a culoarului Chișon-Harod, care face legătura între Marea Mediterană și Iordan. Zona este deosebit de bogată și de frumoasă; Câmpia Izreelului (Esdraelonului, în greacă), se întinde de la marginea cetății spre nord, ocupând valea dintre muntele Carmel și munții Galileei, pe o suprafață de aproximativ 30 × 20 km. De jur împrejur, de la stânga la dreapta, se văd vârfurile munților Galileei, cu luminile Nazaretului, frumosul munte Tabor, muntele Moreh, unde s-au așezat madianiții, apoi muntele Ghilboa, cu tabăra lui Ghedeon, iar în depărtare se zăresc munții Samariei.

O movilă naturală a fost aleasă ca loc de cetate încă din cele mai vechi timpuri. Canaaniții ne-au lăsat urmele existenței lor prin vase, locuințe, dar mai ales prin obiectele de cult folosite. Una din cele mai mari și mai vechi înălțimi de cult, construită din piatră, se află la baza incintei sacre. În jur s-au ridicat temple peste temple de-a lungul existenței cetății, aceasta fiind zona sacră. Movila s-a înălțat cu aproximativ 10-15 m prin ruinele cetăților distruse și reconstruite, devenind astăzi un tel impunător.

O colecție de obiecte din fildeș, lucrate cu multă măiestrie, probabil în cetățile Tir și Sidon, a fost găsită îngropată în podeaua palatului din Meghido. Cele 400 de piese ale colecției reprezintă cea mai bogată comoară a artei canaanite târzii (sec. al XIII-lea și al XII-lea î.Hr.) descoperită până acum. Probabil că au fost ascunse în urma bătăliei purtate de Debora și Barak cu armata lui Sisera, când canaaniții au primit lovitura decisivă.

Meghido, între regi și profeți

Prima realizare israelită la Meghido este a lui Solomon. Planurile sale de fortificare a cetăților se regăsesc identic în porțile cetăților Ghezer, Meghido și Hațor, confirmând raportul biblic din 1 Regi 9:15. Mărețele construcții pentru cai, așa-numitele grajduri ale lui Solomon, puteau să adăpostească 450 de cai și erau ridicate chiar în centrul cetății. Palatul regal din Meghido confirmă faptul că aceasta era una din cele 12 cetăți strategice unde Solomon a așezat câte un guvernator; la Meghido era Baana (1 Regi 4:12).

Meghido a fost distrusă de faraonul Șișac în 925 î.Hr., dar ulterior a fost reconstruită, atingându-și gloria sub regele Ahab. Regii israeliți au menținut fortăreața Meghido la cel mai înalt nivel de înzestrare și intervenție militară. În această perioadă s-au construit noi ziduri, mai puternice, și s-a săpat marele sistem de alimentare cu apă, format dintr-un puț adânc de 40 m și un tunel lung de peste 80 m. A fost o muncă titanică pentru realizarea lui, dar nevoia de apă te forțează. Apa era în afara cetății și putea ajunge pe mâna dușmanilor, așa că strategii cetății au ascuns această sursă de apă sub o mare grămadă de pietre și au introdus-o astfel în cetate. Acest sistem le permitea să ajungă la sursa de apă din afara cetății chiar în timp de asediu, mărind forța de apărare. Un siloz de cereale săpat în pământ completa proviziile fortăreței și garanta supraviețuirea locuitorilor.

Prietene, asigură-te că izvorul, sursa vieții tale este în siguranță! Fă tot ce poți ca să ai acces la apa vieții! Ia aminte la cuvintele înțeleptului: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții!” (Prov. 4:23).

Cei doi mari profeți ai Israelului, Ilie și Elisei, care își aveau reședința pe muntele Carmel, nu amintesc nimic de Meghido. Ei au ocolit cetatea, pentru că Îl reprezentau pe Dumnezeul păcii, luptau pentru adevărata închinare și nu doreau să aibă nimic în comun cu spiritul belicos și orgolios al măreței cetăți. Doi regi ai lui Iuda au murit la Meghido: Ahazia, care era aliat cu Ioram (a fost rănit de o săgeată și a murit [2 Regi 9:27]), și Iosia, care a dorit să lupte cu faraonul Neco, dar a fost înfrânt și a murit (2 Regi 23:29).

Meghido a fost cucerită de puternica armată asiriană în 732 î.Hr. și a devenit reședința asirienilor în Israel. După perioada asiriană, Meghido nu a mai avut niciun rol important și a fost, treptat, părăsită. Începând cu Antichitatea clasică, Meghido a intrat în lunga noapte a uitării, dar nu definitiv. Arheologii au readus-o la viață, diverse expediții descoperind filele uitate ale istoriei cetății: o tăbliță cuneiformă cu Epopeea lui Ghilgameș ne confirmă faptul că vechii canaaniți cunoșteau istoria potopului, un sigiliu pierdut i-a oferit cetății de astăzi o emblemă („Aparținând lui Șema, slujitorul lui Ieroboam”), iar colecția de fildeș ne vorbește despre rafinamentul artistic al canaaniților.

Fenomenul Armaghedon

Nici canaaniții, nici israeliții nu au reușit să atingă apogeul gloriei cetății. Ioan, scriitorul Apocalipsei, va face din numele acestei cetăți și al muntelui din jur cel mai interesant și mai enigmatic cuvânt—Armaghedon: „Se duc la regii întregii lumi ca să-i adune pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. […] I-au adunat în locul numit în ebraică «Armaghedon»” (Apoc. 16:14,16). Numele vine din două cuvinte ebraice: har „munte” și Meghidon, și se traduce prin „muntele Meghidon”.

Când americanii au început Războiul din Golf, în anul 1991, pe multe din coletele militare erau scrise cu mâna cuvintele: „Pentru Armaghedon”. Cuvântul se poate auzi astăzi pe multe buze și apare în foarte multe publicații. Credincioși sau necredincioși, oamenii sunt conștienți și se tem că istoria acestei lumi se apropie de un sfârșit care va fi printr-o bătălie finală ce va avea loc la Meghido. Este prea puțin probabil ca această câmpie a Izreelului atât de mică să poată cuprinde armatele moderne de astăzi într-un război mondial decisiv. Dar este absolut sigur că o bătălie va avea loc.

Forțele binelui și ale răului, coalizate în spatele celor doi combatanți, Hristos și Satana, se luptă de mii de ani. Dacă, la Golgota, Hristos a câștigat bătălia, ceea ce se întâmplă astăzi este doar un final de luptă, o ultimă răbufnire încrâncenată a răului. Și nu va fi ușor. Biblia ne spune că va fi un necaz așa de mare cum n-a mai fost niciodată de la întemeierea Pământului (Mat. 24:21). Bătălia de la Armaghedon poate fi o mare bătălie spirituală între bine și rău, între aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu și aceia care poartă semnul fiarei (Apoc. 13:15–17), dar poate fi și o luptă reală, fizică, între forțele răului, luptă care s-ar putea manifesta printr-o confruntare furibundă între ele, după ce Duhul lui Dumnezeu Se va retrage de pe Pământ.

Meghido ne amintește că istoria are un sfârșit, că marile fortărețe vor cădea într-o zi, că puternicii lumii nu sunt invincibili. Grajdurile de cai sau silozurile atomice, porțile magnifice sau buncărele impenetrabile, săbiile sau armele sofisticate vor ajunge într-o zi piese de muzeu, dacă va mai exista un astfel de muzeu. Peste tot și peste toate tronează un Dumnezeu al păcii, care va pune capăt acestei lumi belicoase și Își va întemeia împărăția.

12. Culoarul Chișon–Harod: ultima selecție a vitejilor

Între Marea Mediterană și Iordan se află un culoar format pe cursurile pâraielor Chișon și Harod, care oferă o posibilitate ușoară de trecere. Acest culoar are spre sud creasta muntoasă a Carmelului și munții Ghilboa, iar spre nord creasta muntoasă a Galileei și muntele Moreh. Lățimea culoarului variază între 2 și 10 km. În partea vestică, unde curge Chișonul, culoarul se numește Câmpia Izreelului (Esdraelonului, în greacă), iar în partea estică, pe malurile Harodului, se numește Câmpia Harodului. Aceste două câmpii sunt foarte fertile, intens cultivate, iar satele sunt așezate pe dealurile din jur.

 Pe drumul care pleacă de la Haifa și merge pe marginea Carmelului spre răsărit, se întâlnesc următoarele localități: Iocneam (așezat la baza trecătorii cu același nume), micul sat arab Muhraqa (aflat în apropiere, pe vârful Carmelului, adăpostind mănăstirea care amintește de marea reformă a lui Ilie începută pe acest munte) și impunătorul tel Meghido (paznicul celei de-a doua trecători peste Carmel, valea Ara).

 Ceva mai spre nord, se află orașul Afula, așezat chiar în mijlocul câmpiei. Pe panta muntelui Moreh, care coboară spre vest, spre Afula, se află un sat milenar, renumit pentru femeile lui frumoase și inteligente: Șunem, astăzi un cartier al orașului Afula. Sunamita (Sulamita), adevărata iubită a lui Solomon, imortalizată în perla poeziilor, Cântarea cântărilor (6:13), era din Șunem. Buna gazdă a profetului Elisei, care i-a construit o cameră la etajul casei ei, era tot din Șunem. Probabil că frumusețea Sunamitei venea din inteligența ei, iar aceasta avea legătură cu educația de care a beneficiat. Poate nu este o simplă coincidență că muntele pe care este așezată localitatea se numește Muntele Învățătorului (Moreh).

La cumpăna apelor celor două pâraie se află ruinele cetății Izreel, a doua capitală a Israelului în timpul lui Ahab. În apropiere se afla via lui Nabot, pentru care acesta a plătit cu viața, și tot aici Iehu a ucis-o pe Izabela. Cetatea era un fel de capitală-stațiune, fiind așezată pe un deal, deasupra unuia din izvoarele Harodului.

La numai câțiva kilometri, într-un culoar îngust, strâns între un pisc al muntelui Ghilboa și mărețul Moreh, se află En-Harod, adică Izvorul Harodului, sau al lui Ghedeon. La baza unei stânci se află o grotă de unde iese principalul izvor al pârâului Harod. În ultimii ani, izvorul a fost din ce în ce mai sărac în apă, dar de regulă a fost destul de puternic. Este singurul izvor de la poalele muntelui Ghilboa, de aceea putem să-l identificăm destul de precis cu locul unde au fost testate credința și vitejia oamenilor lui Ghedeon: când armata lui Ghedeon a coborât la pârâu să bea apă, doar cei care nu s-au plecat să bea în tihnă, ci au lipăit-o din fugă au fost aleși pentru atacul asupra madianiților—în total 300 de viteji. Dumnezeu a demonstrat cu această ocazie că victoria nu depinde de număr, de tehnică militară sau de alte mijloace umane, ci de El.

Încă din Antichitate, culoarul Harodului a fost folosit ca loc de intrare în Israel, deoarece era singura cale ușoară de acces, nefiind nevoie să se escaladeze munții. Toate triburile deșertului, care veneau cu turmele sau pentru prădat, foloseau acest culoar. Madianiții și alte triburi din est pătrundeau în Israel pe acest culoar pentru a se răspândi spre alte zone și a jefui țara. Ghedeon le-a întâmpinat în această zonă, în punctul cel mai îngust, care era propice pentru bătălie.

După prima strigare, oamenii care au rămas cu Ghedeon erau doar 10 000, dar Dumnezeu i-a spus că sunt prea mulți și l-a îndrumat să coboare la izvor și acolo să facă a doua triere a luptătorilor. Când au văzut apa, oamenii lui Ghedeon s-au așezat să bea, plecați pe burtă sau în diferite alte poziții. Doar câțiva dintre soldați, preocupați de un singur gând, victoria asupra invadatorilor, nu s-au oprit să bea, ci au luat apă doar cât le-a încăput în căușul palmei și au plecat înainte. Atunci, Dumnezeu i S-a descoperit lui Ghedeon și i-a spus: „«Pe cei care vor lipăi apa cu limba așa cum lipăie câinele, să-i separi de toți aceia care se vor pleca pe genunchi să bea apă!» Numărul celor care au lipăit apa cu limba a fost de trei sute de bărbați. Restul poporului s-a plecat pe genunchi să bea apă. Domnul i-a zis lui Ghedeon: «Cu cei trei sute de bărbați care au lipăit din apă cum lipăie câinele, vă voi elibera și-i voi da pe midianiți în mâna ta! Toți ceilalți oameni să plece acasă!»” (Jud. 7:5–7).

Cred că Ghedeon nu s-a simțit prea fericit când a văzut că a rămas cu numai 300 de soldați. Însă aceștia erau oamenii în care se putea încrede. Ei aveau credință și speranță în victorie. Ei erau dornici să-i învingă pe cei care le invadaseră pământul. Ei erau siguri că Dumnezeul lor merge înainte și îi ajută. Nu în mulțime stă victoria, ci în oameni ai credinței și ai unui devotament total.

Astăzi, aici, s-a amenajat un parc, cu un bazin mare de apă, unde vin foarte mulți oameni pentru recreere și pentru baie. Grota Harodului, fără niciun monument sau inscripție, doar cu pârâul de apă care curge de mii de ani din același loc, constituie documentul cel mai viu și mai clar. Turiștii se pleacă să guste apa izvorului, încercând să-i imite pe soldații care au fost selectați aici.

Culoarul Harodului se lărgește spre răsărit, cu iazuri de pește presărate printre lanuri foarte bogate. În dreapta, drumul este străjuit de muntele Ghilboa, mai sărac și mai uscat după ce David l-a blestemat să nu cadă ploaie sau rouă pe el. Un alt mare necaz a lovit Israelul pe acest munte: înfrângerea rușinoasă a armatei lui Saul și moartea regelui și a fiilor lui. Filistenii, când au jefuit tabăra și pe cei căzuți, au luat trupurile regelui și ale fiilor lui și le-au expus spre batjocură pe zidurile primei cetăți întâlnite în cale, Bet-Șean.

Culoarul Chișon-Harod, atât de bogat și de frumos, a fost însă teatrul celor mai sângeroase bătălii. Poziția sa strategică a făcut să fie ales nu doar de turiști și agricultori, ci și de armate și generali, care s-au înfruntat de zeci de ori în istorie. Aici a murit bunul rege Iosia, în confruntarea cu egiptenii. Aici au fost umiliți canaaniții lui Sisera, a cărui armată faimoasă de 900 de care de fier s-a împotmolit în noroiul câmpiei. Aici s-a dat una din bătăliile Primului Război Mondial și tot în această zonă, sau poate într-un loc care doar îi va purta numele, va avea loc bătălia finală a Armaghedonului.

La capătul culoarului, în punctul unde acesta se unește cu Lunca Iordanului, pe un tel natural, înalt de 80 m, s-a construit o cetate de pază, numită Bet-Șean.

Descrierea ne-a purtat cale de aproximativ 50 km, de la Marea Mediterană la Iordan, pe un drum facil, lipsit de obstacole naturale, dar plin de cruci. Înainte de a trece Iordanul, ne-a mai rămas ceva. Câteva sate de evrei din primele secole după Hristos sunt așezate în această vale. Ne-au lăsat în urmă ruinele unor frumoase sinagogi, împodobite cu mozaicuri, coloane și arhitrave. Dintre aceste sate îl amintim pe Bet-Alfa. Cel mai frumos monument, care nu are nevoie să fie împodobit cu coloane, mozaicuri sau picturi, este însă Grota lui Ghedeon, locul unde cei 300 de viteji au fost selectați pentru bătălie. De câte ori trec pe aici, alerg prin apa izvorului, iau în palmă câțiva stropi și plec mai departe, dorindu-mi să fi făcut și eu parte din grupul celor 300 de luptători!

Gloria ta, Israele, zace ucisă pe înălțimile tale. Cum au căzut vitejii! Nu faceți cunoscut acest lucru în Gat și nu-l vestiți pe străzile Așchelonului, ca nu cumva să se bucure fiicele filistenilor și să tresalte de bucurie fiicele celor necircumciși. O, munți ai Ghilboei! Nici roua și nici ploaia să nu mai cadă peste voi! Nici câmpii să nu mai aveți care să dea roade pentru darurile de mâncare! Căci acolo au fost pângărite scuturile vitejilor, scutul lui Saul care nu va mai fi uns cu untdelemn. […] Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei! Ionatan zace ucis pe înălțimile tale. Sunt mâhnit din pricina ta, frate Ionatane!

(2 Sam. 1:19–21,25–26)

13. Bet-Șean: orașul păgân

Pe un platou din culoarul Harodului, care domină Valea Iordanului, se află orașul Bet-Șean. Se încăpățânează să trăiască și astăzi, după o existență milenară, împrăștiindu-și casele printre ruine romane antice.

Partea cea mai veche se găsește în vârful unei movile semețe, înalte de 80 m, care se numește Tel Bet-Șean. Existența lui este ascunsă în 15 straturi de civilizație, adunate unul peste altul, care te urmăresc din înălțimea timpului. Cea mai impunătoare construcție de pe vârful telului este un templu egiptean din sec. al XIII-lea î.Hr. Aici a fost găsită o stelă a faraonului Seti al II-lea și multe alte inscripții hieroglifice. Egiptenii au făcut din Bet-Șean centrul stăpânirii Canaanului în aproape toată perioada Regatului Nou (1550–1200 î.Hr.).

Evreii au cucerit cetatea cândva spre sfârșitul perioadei judecătorilor, pentru că, în timpul primului rege, Saul, era bine cunoscută. În urma luptei în care regele Saul și fiii lui au fost uciși, filistenii le-au atârnat trupurile pe zidurile acestei cetăți. Nici nu se putea un loc mai bun, deoarece, de la înălțimea res­pectivă, acestea erau foarte bine văzute, spre bucuria filistenilor.

La poalele telului s-a construit un oraș elenistic, Scythopolis, apoi unul roman, care a atins apogeul în perioada bizantină. Sfârșitul lui a venit brusc, în anul 749, printr-un cutremur care a doborât la pământ temple, palate și case, ducând la abandonarea orașului de către supraviețuitori. Orașul modern a fost construit după înființarea statului Israel în 1948 și se dezvoltă la umbra gloriei trecutului.

Cetatea este amintită și în timpul regelui Solomon (1 Regi 4:12), însă, ulterior, a fost o cetate lipsită de importanță timp de sute de ani, până în perioada elenistică. Probabil că sciții, în timpul invaziei din sec. al VII-lea î.Hr., au ales-o pentru a se așeza, construind o nouă cetate la baza telului. De atunci, numele ei a fost Scythopolis.

În perioada elenistică, a devenit o cetate de limbă greacă, existând însă în ea și o minoritate evreiască. Spre sfârșitul perioadei elenistice, împreună cu alte nouă cetăți grecești din partea răsăriteană a Iordanului, a format o confederație de cetăți libere, numită Decapolis (Cele zece cetăți), a cărei capitală era Scythopolis.

În timpul războiului iudeo-roman (66–70 d.Hr.), Scythopolis a fost de partea romanilor și a luptat împotriva iudeilor din Galileea, conduși de Iosif Matitiahu. Minoritarii iudaici din oraș i-au susținut pe păgânii majoritari, luptând împotriva fraților lor, pentru ca, în final, ei înșiși să fie masacrați de păgâni.

Orașul a fost construit din nou de împăratul Adrian (117–138 d.Hr.), devenind cel mai mare și mai frumos oraș roman din zonă. A devenit capitala provinciei bizantine Palaestina Secunda, iar Legiunea a VI-a Ferrata staționa în vecinătate. Era cel mai renumit centru al industriei de țesături de in din imperiu. Ruinele acestui oraș, restaurate și repuse în poziția lor inițială, constituie unul din marile puncte de atracție turistică.

Cardoul—cu coloanele, în ma­re parte, intacte, cu mozaicuri originale sau pavaj de marmură—reprezintă și astăzi inima cetății. Chiar alături de cardo se află baia romană, care-ți lasă impresia că poate fi repede repusă în funcțiune. Grupul sanitar foarte larg, aflat în partea opusă, aproape de incinta sacră și de teatru, pare neafectat de trecerea timpului. Teatrul roman, cu scena aproape intactă, este cel mai mare din zonă, având 7 000 de locuri. Spectacolul cel mai jalnic este oferit de templul lui Dionysos, situat la intersecția cardoului cu decumanusul, ale cărui coloane dărâmate au rămas adânc înfipte în caldarâmul
străzii.

Bet-Șean a fost, cea mai mare parte din istoria sa, un oraș păgân: 300 de ani a fost reședința egiptenilor din Canaan, apoi a fost ocupat și reconstruit de sciți, purtându-le numele; grecii și sirienii au făcut din el capitala provinciei Decapolis, iar puținii evrei au fost măcelăriți; romanii au construit aici cel mai frumos oraș din zonă și a continuat să rămână în frunte toată perioada bizantină. Acum este doar un oraș în întregime israelian și se bucură de gloria trecutului și a sitului arheologic de excepție.

O vizită la Bet-Șean te impresionează și te pune pe gânduri. Poți vedea documente mărețe ale mai multor civilizații: egipteană, ebraică, romană și bizantină. Toate au trecut, mărețele coloane au rămas îngropate în pavajul străzii, magazinele vestite sunt goale, palatele sunt ruinate, băile sunt uscate, doar străzile sunt pline cu turiști. Așa este viața, merge înainte; cât și până unde, nimeni nu știe. Doar bunul Dumnezeu cunoaște și ne atenționează, spunându-ne prin apostolul Petru următoarele:

„Având în vedere că toate aceste lucruri vor fi distruse astfel, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, trăind niște vieți sfinte și evlavioase, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, zi în urma căreia cerurile vor fi distruse prin foc, și corpurile cerești vor fi topite prin ardere?” (2 Pet. 3:11–12).