Şapte femei. În ziua aceea – ziua războiului (vezi comentariul la cap. 3,24-26) – floarea bărbaţilor evrei va fi căzută înaintea armelor Asiriei sau va fi fost dusă în captivitate. Urmau să rămână mai multe femei nemăritate pentru fiecare bărbat în stare să se căsătorească. Femeile urmau să-i roage pe puţinii bărbaţi rămaşi să le ia în căsătorie. Mai multe femei de acestea, care trăiseră în lux şi huzur, capricioase şi mândre în splendoarea lor parfumată, se vor apropia de un bărbat solicitând protecţia şi mângâierea căsătoriei. Ele aveau să declare că sunt gata să lucreze pentru propria hrană şi îmbrăcăminte, în mod normal sarcina bărbaţilor din Israel (Exod 21,10). Într-o ţară unde poligamia era deja obişnuită, o atare situaţie ar fi dus la o creştere apreciabilă a căsătoriilor multiple.

Unii au aplicat situaţia descrisă în v. 1 direct la biserica de azi, sugerând că cele şapte femei reprezintă pe creştinii cu numele, iar un singur bărbat, pe Hristos. Femeile acestea, explică ei, apucă creştinismul nu cu sinceritate (vezi Matei 25,1-13), ci superficial, făţarnic, şi numai pentru interesul personal. Cele şapte femei propun să mănânce propria lor pâine şi nu adevărata pâine din cer (Ioan 6,32), să se îmbrace în hainele lor proprii – hainele mânjite din Isaia 64,6

– şi nu în veşmântul desăvârşit al dreptăţii lui Hristos (Matei 22,11.12). Luat în sensul acesta, Isaia 4,1 este făcut să evidenţieze valoarea sincerităţii în viaţa religioasă, ca opusă îndreptăţirii de sine şi făţărniciei. Alţii au comparat cele şapte femei cu grupări religioase ale creştinătăţii având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea (2Timotei 3,5).

Aplicaţiile figurate ale cuvintelor lui Isaia pot fi de o anumită valoare spirituală. Întotdeauna este posibil ca declaraţia unui profet să aibă şi un sens secundar pe lângă cel primar. Totuşi, nu există nici un comentariu inspirat la pasajul acesta pentru a-l determina pe cercetătorul Bibliei să facă o aplicaţie secundară. Acest lucru îi determină pe scriitorii comentariului să acorde numai o însemnătate istorică imediată acestui pasaj. Solia din Isaia 3,16 la 4,1 a fost iniţial adresată populaţiei din Ierusalim contemporană cu profetul (vezi p. 25-38), aşa cum arată contextul.

În ziua aceea. Adică, ziua descrisă în cap. 3,24-26. Capitolul 4 continuă ideea din capitolul 3 fără vreo întrerupere. Divizarea textului la punctul acesta tinde să întunece semnificaţia capitolului 4, care trebuie să fie considerat o continuare a capitolului 3. Pentru alte situaţii în care împărţirea pe capitole este lipsită de logică, vezi comentariul la 1Samuel 4,1; 24,1; 2Regi 7,1; 11,21; 24,20. În cap. 4,1 Isaia descrie apogeul pedepsei divine asupra fiicelor degenerate ale Sionului.

Ia ocara de peste noi. În ebraică avem de-a face cu un imperativ. A nu avea copii era socotit de femeile evreice o ruşine şi o ocară, o pedeapsă pentru păcat (Geneza 30,23; 1Samuel 1,6; Luca 1,25). Femeile din Iuda doreau să fie mame, şi se rugau de bărbaţii rămaşi să devină soţii lor.

În vremea aceea [KJV: În ziua aceea] Vezi comentariul la v. 1. Şi aceasta se referă la ziua judecăţii lui Dumnezeu asupra Israelului, însă versetul acesta introduce un alt aspect, mai strălucit al tabloului. În timp ce ziua Domnului va aduce nenorocire asupra celor nelegiuiţi, ea va aduce şi mântuire celor drepţi (vezi Matei 16,27; Romani 2,6-10; Apocalips 22,12). Versetele 2-6 prezintă o imagine a lui Hristos, odrasla (vezi comentariul la Isaia 11,1), ca Mântuitor şi Eliberator, şi a lucrării glorioase pe care El o va înfăptui pentru poporul Său. Original, prezicerea aceasta urma să fie împlinită pentru Israelul literal, însă, datorită eşecului lor ca naţiune, ea va fi împlinită în principiu pentru Israelul spiritual (vezi p. 25-38), la a doua venire a lui Hristos.

Odrasla. Vezi profeţiile mesianice din Isaia 11,1; Ieremia 23,5.6; 33,15; Zaharia 3,8; 6,12, unde Hristos este pomenit ca Odrasla (vezi PK 592). Israel urma să fie dezgolit ca un pom veştejit (vezi Isaia 5,7), dar o odraslă a dreptăţii urma să răsară din sămânţa lui David şi să aducă roadele neprihănirii. Israelul literal urma să piară ca naţiune, dar Isus avea ca în cele din urmă să umple pământul de neprihănire. Această imagine a unui pământ pustiit care în cele din urmă aduce roade îmbelşugate, apare de repetate ori în Scripturi (vezi Psalmi 72,16; Ezechiel 34,27; 47,6-9; Osea 2,15.21.22; Ioel 3,18; Amos 9,13).

Rodul ţării. Originala ţară făgăduită fusese o ţară rodnică (Exod 3,8; 33,3; Numeri 13,27; Deuteronom 8,7-10). Ea şi-ar fi adus roadele din abundenţă dacă poporul lui Dumnezeu I-ar fi fost credincios (Deuteronom 28,1-12). Dar, dacă ei s-ar fi dovedit necredincioşi, urma să vină secetă, pustiire şi moarte (Levitic 26,14-39; Deuteronom 28,15-48; Osea 2,1-13). În cele din urmă, Dumnezeu urma să fie îndurător faţă de poporul Său, iar favoarea Lui redată lor. Într-adevăr, întregul pământ avea să fie refăcut, iar roada dreptăţii să-l umple (vezi Isaia 35; 44,3-6; 55,10-13; 60,21; 61; 62; Ieremia 3,18.19; Ezechiel 34,25-31; Osea 1,10; Ioel 2,19-27; Amos 9,13-15; vezi 2Petru 3,13).

Cei mântuiţi ai lui Israel. Adică rămăşiţa supravieţuitoare. Sulul 1QIsa de curând descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86-88), adaugă şi ai lui Iuda. Isaia lămureşte că cei rămaşi credincioşi Domnului, şi prin care Dumnezeu aduce binecuvântări pe pământ, vor scăpa de ravagiile războiului menţionate în cap. 3,25.26 (vezi cap. 10,20-22; 37,31.32). Cu prilejul năvălirilor lui Sanherib toată ţara lui Iuda, cu excepţia cetăţii Ierusalim, a căzut temporar în mâinile năvălitorilor asirieni. Numai în Ierusalim rămăsese o mică rămăşiţă. Dacă n-ar fi fost rămăşiţa aceea, nimicirea lui Iuda ar fi fost la fel de completă ca şi aceea a Sodomei şi Gomorei (cap. 1,9). Acestei mici rămăşiţe Isaia i-a dat următoarea făgăduinţă plină de îndurare: Ce va mai scăpa din casa lui Iuda, şi ce va mai rămâne, iarăşi va prinde rădăcini dedesubt şi va aduce rod deasupra. Căci din Ierusalim va ieşi o rămăşiţă, şi din muntele Sionului cei izbăviţi. Iată ce va face râvna Domnului oştirilor. (Isaia 37,31.32). După cum urma să fie o rămăşiţă în zilele acelea, care să nu cadă în mâinile vrăjmaşului, şi în aceste zile din urmă va fi o rămăşiţă pe care Domnul o va păstra şi care nu va cădea în mâinile celui rău (vezi comentariul la Deuteronom 18,15; Vol. IV, p. 35, 36; vezi GC 37; PK 592; PP 283-288).

Se va numi sfânt. Marea temă a soliei lui Isaia era sfinţenia. El L-a văzut pe Domnul şezând pe tronul Lui, şi a fost adânc impresionat de caracterul sfânt al lui Dumnezeu (cap. 6,3). Titlul pe care I-l aplică în mod constant lui Dumnezeu este Sfântul lui Israel (capitolele 1,4; 5,19.24; 10,20; 12,6; 17,7; 29,19; 30,11.12.15; 31,1; 37,23; 41,14.16.20; 43,3.14; 45,11; 47,4; 48,17; 49,7; 54,5; 55,5; 60,9.14). Sub forma aceasta acest titlu se găseşte în afara cărţii lui Isaia numai de şase ori în Biblie (2Regi 19,22; Psalmi 71,22; 78,41; 89,18; Ieremia 50,29; 51,5). Ţinta constantă a lui Isaia era ca Israel să-şi părăsească păcatele şi să devină un popor sfânt.

Scris printre cei vii. Literal: scrişi pentru viaţă. Dumnezeu păstrează un raport despre fiecare individ de pe pământ. Numele unora sunt scrise pentru viaţă în cartea vieţii. Vezi Exod 32,32; Psalmi 69,28; Ezechiel 13,9; Daniel 12,1; Maleahi 3,16; Filipeni 4,3; Apocalips 3,5; 13,8; 21,27. Toţi cei al căror nume nu sunt şterse din cartea vieţii vor intra în împărăţia lui Dumnezeu, ca un popor sfânt.

Murdăriile. Toţi cei care sunt dispuşi să-şi părăsească păcatele vor fi curăţaţi de murdăriile lor prin sângele lui Hristos. Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. (1Ioan 1,7). Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire (1Ioan 1,9; vezi Psalmi 51,2.10.11).

Nimicirii [KJV: Arderii]. Ebr. ba’er, literal foc, dar figurat mânie sau furie. Sulul 1QIsa de curând descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) zice s’r, literal, furtună sau uragan, dar figurat furie, în loc de ba’er ( b’r în textul ebraic nepunctat sau fără vocale [vezi Vol. I, p. 25, 26]). Datorită asemănării literelor ebraice transliterate s sau b, se pot confunda uşor una cu alta, îndeosebi în cuvinte ca s’r şi b’r, unde sensul figurat al ambelor este identic. Sensul părţii finale a v. 4 este acelaşi oricare ar fi exprimarea originală. LXX şi Vulgata urmează textul masoretic şi zic arderii. Norul de fum ziua şi focul de flăcări strălucitoare noaptea (v. 5) se referă la manifestarea vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu care însoţeşte pe poporul Lui în călătoriile lor din Egipt până în Canaan (Exod 13,21; Numeri 9,15; 10,34; 14,14). Aşa cum Isus a fost cu poporul Lui pentru a călăuzi, ocroti şi binecuvânta, tot aşa El Îşi va însoţi poporul astăzi în călătoria către Canaanul ceresc (vezi Zaharia 2,5).

Şi un foc [KJV: strălucirea]. Sulul 1QIsa de curând descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I,

p. 31; Vol. IV, p. 86-88) omite cuvintele acestea şi cele ce urmează până la zilei din v. 6. Aceasta este în mod evident o greşeală a scribului care a copiat sulul de la Marea Moartă, sau cuvintele deja lipseau din documentul după care el a copiat. Asemenea erori de copiere sunt obişnuite în manuscrisele vechi. Ochiul scribului sare peste o scurtă porţiune a documentului din care copiază, cuprinsă între un cuvânt şi acelaşi cuvânt repetat ceva mai departe.

Peste toată slava. Ca un pavilion, Prezenţa umbritoare va oferi călăuzire, încredere, siguranţă şi pace.

Un umbrar [KJV: Un tabernacol]. Umbrarul pe care îl făgăduieşte Dumnezeu poporului Său îl va proteja de orice necaz, dificultate sau primejdie care ar putea apărea ca să-i ameninţe (vezi Psalmi 27,5; 91,1; Isaia 26,3.4).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2, 3 GC 485; PK 592; 5T 476

3 GC 37

4 DA 107

5, 6 PP 283

6 PP 191