Cum doreşte cerbul apa Din izvor răcoritor, Astfel sufletu-mi tânjeşte După-al său Mântuitor. Pe aripi de rugăciuni, Din adâncuri de genuni, Se înalţă către stele Visul mântuirii mele.
Lacrimi multe şi suspine, Iată hrana ce-o primesc Când mă-ntreabă hulitorii: "Unde-i Tatăl tău ceresc?" Suferind ocara lor, De Locaşul Tău mi-e dor, Să-Ţi înalţ, printre suspine, Slavă Ţie, Slavă Ţie!
Suflete, de ce te tulburi Şi gemi înăuntrul meu? Pune-ţi dar nădejdea toată Doar în viul Dumnezeu! El e mântuirea ta; Iarăşi Îl vei lăuda Când Îşi va-ndrepta spre tine Faţa Lui, să te lumine!