Geneza 12

1

Ieşi. De aici înainte, eroul istorisirii Genezei este Avram. Aceasta este prima revelaţie divină raportată făcută lui Avram, cu toate că se ştie din Fapte 7,2, că Dumnezeu i se arătase şi mai înainte cel puţin o dată. Cuvântul lui Iehova începe cu o poruncă, continuă cu o făgăduinţă şi sfârşeşte cu o binecuvântare. Aceste trei aspecte importante caracterizează fiecare manifestare a lui Dumnezeu faţă de om. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt împlinite, iar binecuvântările Sale sunt primite, numai dacă poruncile Sale sunt respectate. De obicei, oamenii sunt doritori să se împărtăşească de binecuvântările lui Dumnezeu şi să se realizeze cu ei şi făgăduinţele Sale, fără să trăiască în conformitate cu poruncilor Sale.

Chemarea Domnului îi cerea lui Avram să o rupă întru totul cu trecutul. Nu numai că trebuia să plece din ţara celor două râuri, Mesopotamia, în care era aşezat atât Ur, cât şi Haran, ci trebuia să renunţe la legăturile de familie şi chiar la casa tatălui său spre a nu se mai întoarce niciodată la aceia care erau din propria seminţie şi din acelaşi sânge. Aceasta era o grea încercare. Haran şi Ur aveau aceeaşi civilizaţie şi nivel de trai. Toate acestea urmau să se schimbe de îndată ce vor părăsi ţara celor două râuri şi vor trece spre Siria şi Palestina. În locul regiunilor cu păşuni bogate, ei urmau să găsească o ţară împădurită şi muntoasă. În loc să locuiască printre triburile semite înrudite, cu civilizaţie superioară, ei urmau să locuiască printre triburi hamite, diferite ca neam, de un nivel cultural mult inferior.

Cu siguranţă că nu a fost uşor pentru Avram să rupă toate legăturile cu patria lui dragă, ţară în care a petrecut toată viaţa şi care a fost sfinţită prin multe asocieri afectuoase. Un tânăr poate părăsi ţara de baştină cu puţin regret, însă pentru un bărbat în vârstă de 75 de ani, o astfel de hotărâre nu este uşoară.

Ţara pe care ţi-o voi arăta. Geneza 11,31 arată că destinaţia de la început a lui Avram a fost Canaanul. Fără îndoială că Dumnezeu trebuie să fi arătat Canaanul ca fiind ţara spre care avea să-şi îndrepte paşii. Cu această ocazie (cap. 12,1), Canaanul nu este amintit, însă este clar că Avram cunoştea Canaanul ca fiind locul unde Dumnezeu dorea ca el să meargă. El a pornit la drum având în vedere Canaanul (v.5). Declaraţia lui Pavel din Evrei 11,8, că Avram a plecat fără să ştie unde se duce, se pare că se referea la faptul că de aici înainte nu urma să mai aibă un loc precis de locuit, ci să fie străin şi peregrin (vezi Evrei 11,9; 4T 523). De aici înainte, Dumnezeu urma să-l călăuzească zi de zi, iar Avram nu avea să ştie cu mult înainte ce putea să-i aducă viitorul.

2

Voi face din tine un neam mare. Se face cunoscută răsplătirea lui Avram pentru că a părăsit familia şi patria sa. Fără îndoială că Avram se întreba când urma să se împlinească această făgăduinţă, având în vedere faptul că nu avea copii şi că nu mai era tânăr. Nu se poate ca Dumnezeu să fi avut de gând ca servitorii lui Avram, păstorii şi supraveghetorii turmelor sale să constituie naţiunea făgăduită. Cum a înţeles Avram cuvântul mare? Însemna el tărie numerică, sau influenţă, sau mărime în lucrurile spirituale? Numai ochiul credinţei, aţintit asupra făgăduinţelor lui Dumnezeu, putea să pătrundă viitorul şi să privească lucruri pe care ochiul natural nu le putea vedea.

Te voi binecuvânta. Făgăduinţa cuprinde atât binecuvântarea trecătoare, cât şi cea spirituală, dar mai ales pe cea din urmă. Pavel include în mod clar îndreptăţirea prin credinţă printre binecuvântările păstrate pentru Avram.

Îţi voi face un nume mare. Adevărata mărime urma să rezulte din ascultarea faţă de poruncile lui Dumnezeu şi din conlucrarea cu scopul Său divin. Constructorii turnului Babel s-au gândit să-şi facă ei înşişi un nume, sfidându-L pe Dumnezeu, şi totuşi nici un nume de-al lor nu a supravieţuit. Pe de altă parte, ca să câştige renume Avram urma doar să-L urmeze pe Dumnezeu unde îl va conduce. Numele de Avram este comun ca nume personal chiar şi astăzi şi nenumărate milioane de evrei, musulmani şi creştini l-au aclamat în vremurile trecute, şi încă privesc la el ca la strămoşul lor spiritual.

3

Voi binecuvânta. O astfel de asigurare era cea mai mare garanţie de prietenie şi favoare pe care Dumnezeu putea să i-o acorde lui Avram. Dumnezeu a considerat ca fiindu-i aduse Lui Însuşi toate insultele şi toate relele făcute prietenului Său şi i-a făgăduit să fie alături de el, prietenii lui să fie şi ai Săi, iar pe vrăşmaşii lui să-i trateze ca pe proprii vrăşmaşi. Avram era prietenul lui Dumnezeu (Iacov 2,23).

Toate familiile pământului. Cuvântul ebraic tradus aici pământ, ’adamah, înseamnă, mai ales, teren sau sol. Aici sunt cuprinse toate naţiunile şi toate veacurile. Ceea ce fusese blestemat după cădere a fost pământul (Geneza 3,17), acelaşi pământ din care a fost făcut omul la început. Acel blestem venise din cauza neascultării unui singur om (Romani 5,12), iar acum toate familiile pământului aveau să primească binecuvântarea prin ascultarea unuia singur ,care a fost găsit credincios. Ca urmaşi spirituali ai lui, creştinii se împărtăşesc astăzi de binecuvântarea dată lui Avram (Galateni 3,8.29). Binecuvântarea acordată lui, în cele din urmă, va uni familiile despărţite de pe pământ şi va schimba teribilul blestem rostit asupra pământului din cauza păcatului, într-o binecuvântare pentru toţi oamenii. Toate făgăduinţele ulterioare, făcute patriarhilor şi lui Israel, nu au făcut decât să lămurească, sau să amplifice făgăduinţa mântuirii oferită întregului neam omenesc în prima făgăduinţă făcută lui Avram.

4

Avram a plecat. Avram a răspuns chemării Domnului, fără să mai discute şi fără să mai pună condiţii. El a plecat pur şi simplu.

A plecat şi Lot împreună cu el. Dintre toate rudele lui Avram, numai Lot şi familia sa au consimţit să continue drumul spre ţara făgăduită. Petru se referă la el ca la neprihănitul Lot (2 Petru 2,7). Dorinţa lui de a-L asculta pe Dumnezeu, asemenea unchiului său, l-a făcut ca în acest timp să împărtăşească bucuros greutăţile călătoriei şi incertitudinile unui viitor nesigur.

Avram avea şaptezeci şi cinci de ani. Redarea vârstei lui Avram arată că plecarea sa spre Canaan marchează începutul unei noi şi importante ere. El era deja înaintat în vârstă când a fost chemat să-şi adapteze viaţa într-o ţară nouă, la clima şi la obiceiurile ciudate ale unui popor străin.

5

Toate averile. Averea lui Avram şi a lui Lot se compunea mai ales din mari cirezi de vite şi turme de oi. Avram era un om înstărit (cap. 13,2), însă bogăţia lui nu s-a dovedit a fi în nici un fel o piedică în viaţa lui religioasă. Deşi este adevărat că adesea bogăţia face ca posesorul ei să se califice mult mai greu pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nu este în nici un caz o piedică fatală (vezi Matei 19,23-26). Când un om bogat se consideră un ispravnic al lui Dumnezeu şi foloseşte bogăţia încredinţată lui pentru slava lui Dumnezeu şi pentru înaintarea împărăţiei Sale, bogăţia este o binecuvântare şi nu un blestem.

Slugile. Evreieşte nephesh. Traducerea RSV foloseşte aici cuvântul persoane. În această grupare erau unii convertiţi la Dumnezeul cel adevărat (PP 127). Aceşti convertiţi s-au ataşat de însăşi familia lui Avram şi au ajuns slujitorii săi. Se arată că atât Avram, cât şi Lot aveau păzitori de vite (Geneza 13,7). Mai târziu Avram a putut salva pe Lot cu ajutorul a 318 oameni înarmaţi şi a adus acasă pe slugi (Geneza 14,14). Acest lucru arată şi mai clar faptul că slugile erau membri ai familiei sale (vezi comentariul pentru cap. 14,14).

În ţara Canaan. Ţara Canaan cuprinde nu numai Palestina, ci şi Fenicia şi Siria de sud (vezi cap. 10,19). Inscripţiile egiptene şi nord-siriene din cel de-al doilea mileniu î.Hr. foloseau în acest sens termenul Canaan. Având în vedere că Avram urma să se stabilească în partea sudică a Canaanului – Sichem, Hebron, Gherar – el a făcut din Haran un drum de circa 725 de km. Datorită faptului că datele topografice lasă doar puţine posibilităţi alternative, itinerariul călătoriei poate fi schiţat destul de exact. Părăsind regiunea Haranului, marea caravană trebuie să fi înaintat încet spre sud de-a lungul râului Balik până ce a ajuns la Eufrat, pe cursul căruia au urmat în susul apei vreo 96 de km. Din acest punct, a trebuit să traverseze vreo 129 de km de pustie pentru a ajunge în partea de nord a râului sirian Orontes. Marea oază de la Alep se află la jumătatea drumului dintre Eufrat şi Orontes şi probabil că a fost folosită de Avram pentru odihna şi adăparea animalelor şi a oamenilor. Ajungând la Orontes, probabil că el a mers de-a lungul lui în susul apei spre sud, conducând marea caravană prin câmpia siriană, numită astăzi Beqa, aflată între munţii Liban şi Anti-Liban. Trecând de cotitura de unde Orontes curge spre nord şi Litani spre sud, a mers de-a lungul acestuia din urmă, până când caravana a ajuns în Galilea, cu terenul ei accidentat şi deluros.

6

Avraam a străbătut ţara. În acea vreme Palestina era foarte împădurită. Vechile documente egiptene descriu drumurile ei ca fiind un coşmar pentru călători. Înaintarea caravanei putea să fie foarte înceată, având în vedere marele număr de oameni şi animale care îl însoţeau pe patriarh. Călătoria a fost, probabil, întreruptă de opriri dese pentru odihnă. După ce a traversat Galilea, peregrinii au ajuns în câmpia Esdraelonului, în care existau deja mai multe cetăţi canaanite puternice, ca Meghido şi Taanah. Apoi ei au traversat creasta Carmelului şi au intrat în regiunea deluroasă, care mai târziu îi va aparţine lui Efraim. Aici au făcut ei prima oprire îndelungată. Aceasta s-a făcut, probabil, pentru că Domnul i-a spus lui Avram că ajunsese la sfârşitul călătoriei sale, şi acum se afla în ţara pe care i-a făgăduit-o El.

Sihem. În altă parte a Vechiului Testament, acest loc mai este numit Sehem (Geneza 35,4, etc.). Situat pe partea vestică a intrării într-o vale îngustă, flancată de munţii Ebal şi Garizim, el ocupa o importantă poziţie strategică. Astăzi este un loc pustiu numit Balatah, aproape de Nablus. Săpăturile şi dovezile documentare atestă că Sihemul a fost o cetate înfloritoare şi întărită în cel deal doilea mileniu î.Hr., când Avram şi-a stabilit tabăra în vecinătatea lui. Una dintre primele expediţii militare egiptene în Palestina, despre care s-a păstrat un raport clar, a fost îndreptată chiar împotriva acestei cetăţi. Stela unui luptător egiptean care a servit sub regele Sen-Usert III (18781840 î.Hr.) din a douăsprezecea dinastie descrie o campanie împotriva Sekemem-ului, denumirea egipteană pentru Sehem sau Sihem, şi relatează că anticii băştinaşi au fost învinşi. Pe timpul când Avram a intrat în ţara Canaanului, Egiptul exercita o mare influenţă asupra vecinilor lor canaaniţi. Deşi Egiptul nu a exercitat un adevărat control politic asupra Canaanului, această ultimă ţară era din punct de vedere economic dependentă de Egipt, care avea reprezentanţi regali în principalele cetăţi ale sale. Aceşti împuterniciţi vegheau asupra intereselor economice ale Egiptului şi îndeplineau rolul de consilieri pe lângă guvernatorii canaaniţi locali. Aceasta era situaţia politică pe care a găsit-o Avram în Canaan.

Stejarul lui More. Ebraicul ’elon, literal un copac mare. RSV spune stejar. Probabil că cuvântul este folosit aici într-un sens generic şi colectiv şi poate că se referă sau nu la un anumit copac. S-a sugerat că este vorba despre o pădurice de stejari. Această părere este susţinută de o referire pe care Moise o face mai târziu la aceeaşi localitate, folosind forma de la plural a lui ’elon, copaci (KJV, câmpii), fapt ce arată clar că More avea mai mult decât un singur copac de acest fel (Deuteronom 11,30). Păduricea nu a fost identificată, însă trebuie să fi fost în imediata vecinătate a Sihemului, după cum arată acest text şi cel din Deuteronom 11,29, 30.

More înseamnă învăţător. Vechii traducători evrei ai LXX l-au redat prin cuvântul grecesc hupselen, semeţ. Comentatorii au încercat să explice numele More ca o indicaţie că Avram a înţeles că el avea să fie acolo învăţat de Dumnezeu, sau că păduricea aparţinea unui învăţător cu renume.

Canaaniţii. Dacă Avram ar fi acceptat să fie condus într-o ţară nelocuită ale cărei păşuni nu ar fi trebuit să le împartă cu alţii, ar fi greşit. Poate că acesta este motivul pentru care s-a adăugat declaraţia Canaaniţii erau atunci în ţară. Aflându-se ca străin în mijlocul unui popor străin, Avram nu putea să privească ţara ca proprietatea lui şi să o ia, într-adevăr, în stăpânire (vezi Evrei 11,9.13). El putea face acest lucru numai prin credinţă.

7

Domnul S-a arătat. Aceasta este a treia descoperire divină făcută lui Avram, prima din Canaan. Scopul ei a fost să-l mângâie şi să-i inspire din nou încredere şi curaj. După călătoria lungă şi grea, Avram a sosit în ţara făgăduită drept cămin pentru el şi urmaşii lui, numai pentru a o găsi ocupată de canaaniţi. O solie care să confirme făgăduinţele făcute în Ur şi Haran urma să aducă asigurarea că luarea în stăpânire a ţării urma să aibă loc la timpul şi în felul prevăzut de Dumnezeu.

Seminţei tale. Întreaga solie constă, în ebraică, din numai cinci cuvinte, opt în KJV. Deşi este una dintre cele mai scurte descoperiri divine, ea a fost de mare însemnătate pentru Avram, acum un străin într-o ţară străină. Scurtimea ei, în nici un caz nu era proporţională cu importanţa şi valoarea ei. Era nevoie de credinţă pentru a accepta că locuitorii canaaniţi vor fi deposedaţi de cetăţile lor puternic întărite şi ţara lor va fi dată unui om lipsit de copii. Imposibilitatea aparentă a realizării unei astfel de făgăduinţe a dat pe faţă o puternică mărturie despre credinţa patriarhului.

Un altar. Pământul sfinţit prin prezenţa lui Dumnezeu, Avram l-a consacrat ca loc de închinare pentru el. Altarul ridicat şi jertfele oferite aduceau mărturie despre Dumnezeul cerului şi protestau tăcut împotriva idolatriei înconjurătoare. În felul acesta, Avram a mărturisit în mod public credinţa sa faţă de adevăratul Dumnezeu. În calitate de conducător al unei mari familii, el a simţit o răspundere faţă de slujitorii săi, ca să le imprime o mai bună cunoaştere a Dumnezeului căruia el Îi servea (cap. 18,19). Jertfa aducea mărturie despre credinţa lui Avram în moartea Fiului lui Dumnezeu ca ispăşire pentru păcate.

8

Betel. Având nevoie de păşuni proaspete, Avram s-a deplasat din vecinătatea Sihemului, la răsărit de Betel, 32 de km mai departe spre sud. Avram şi-a întins cortul său pe unul dintre vârfurile de deal dintre cetăţile Betel şi Ai. Aici se referă la cetate folosind numele pe care l-a purtat în vremurile de mai târziu. Pe timpul lui Avram, ea se mai numea încă Luz (vezi cap. 28,19). Această cetate canaanită, numită acum Beitin, este aşezată aproximativ la 16 km nord de Ierusalim. Ea a jucat un rol important în viaţa lui Iacov (cap. 28,19; 35,1) şi a fost una din primele cetăţi cucerite de Iosua. În timpul perioadei regatului împărţit, unul dintre cele două locuri idolatre ale lui Israel a fost situat acolo (1 Regi 12,28.29). Cercetătorii au identificat El-Tell-ul de astăzi cu Ai, din cauza asemănării de nume, Ai fiind denumirea ebraică pentru ruină, în timp ce Tell este denumirea arabă pentru o aşezare dărâmată. Totuşi, această identificare este îndoielnică.

A zidit şi acolo un altar. Oriunde îşi întindea cortul, Avram înălţa şi un altar (vezi Geneza 12,7; 13,18) şi ţinea servicii divine publice pentru membrii familiei sale şi pentru păgânii care locuiau pe aproape. Deşi serviciul era, probabil, simplu, constând mai ales din rugăciuni, aducerea unui animal de jertfă, şi fără îndoială un apel evanghelistic, marele număr de slugi pe care Avram le condusese la cunoaşterea de Dumnezeu trebuie să fi făcut impresionante aceste ocazii (vezi cap. 14,14; 18,19). Mulţi tăinuiesc credinţa lor, fiindu-le teamă să o mărturisească, Avram însă nu. Oriunde mergea, el mărturisea pe Acela în care credea şi-L asculta. Altarele sale presărate în ţara Palestinei au devenit monumente de aducere aminte despre singurul Dumnezeu adevărat. Canaaniţii, a căror nelegiuire nu-şi atinsese încă punctul culminant (cap. 15,16), au făcut cunoştinţă în felul acesta cu Creatorul universului şi, prin învăţătura şi exemplul lui Avraam, au fost îndemnaţi să renunţa la idolii lor şi să se închine lui Dumnezeu. Cel dintâi misionar străin din lume, Avram, a călătorit neobosit prin Palestina şi L-a predicat pe Dumnezeu oriunde îşi întindea cortul. Isaac şi Iacov au fost, de asemenea, chemaţi de Dumnezeu să petreacă viaţa lor în această ţară. Deşi aceşti bărbaţi nu au luminat întotdeauna ca exemple ale adevărului, canaaniţii nu au putut decât să vadă deosebirea dintre propriul fel de viaţă şi acela al evreilor. Când va veni vremea judecăţii lor, ei nu vor putea afirma că Dumnezeu nu le-a oferit toate ocaziile pentru a învăţa despre el.

9

Spre miazăzi. Betel nu avea să fie căminul permanent al lui Avram. El a continuat drumul spre miazăzi, Negeb, care îşi păstrează numele până în ziua de azi. Negeb a fost şi mai este încă o regiune semi-aridă, aflându-se spre sud şi sud-vest de munţi, care în timpurile de mai târziu au aparţinut lui Iuda. Încă din vremurile cele vechi, Beer-Şeba, aşezată la răscrucea mai multor drumuri de caravană, este principala ei cetate. Poate că Avram şi-a dat seama că părţile muntoase ale Canaanului, care erau deja ocupate de canaaniţi, nu puteau să ofere păşune suficientă pentru turmele sale şi acelea ale lui Lot. Cu populaţia ei rară şi întinsele şi liberele sale păşuni, Negeb i s-a părut lui mai potrivit. Hiba jelentése

10

A venit o foamete. Avram abia a ajuns în ţara făgăduită când o foamete cumplită îl obligă să

o părăsească. Canaanul, deşi fertil de la natură, era supus încercărilor de secetă, mai ales în acei ani când, în noiembrie şi decembrie, ploile de care ţara era dependentă fie că lipseau, fie că nu erau suficiente (vezi Geneza 26,1; 41,56; 1 Regi 17,1; Hagai 1,10.11). Întâmplarea că această foamete a avut loc tocmai în timpul intrării lui Avram în ţară a fost încă o încercare a credinţei lui. Ea avea să-l înveţe despre credinţă, supunere şi răbdare. El trebuia să înţeleagă că şi în ţara făgăduită hrana şi binecuvântările vin numai de la Dumnezeu.

Avram S-a pogorât în Egipt. Fiind în sudul Canaanului, Avram a considerat că este firesc să se îndrepte spre Egipt, ţara unde se găsea hrană îndestulătoare. Deşi câteodată chiar Egiptul suferea de foamete din cauză că Nilul nu se revărsa, el era cunoscut în ţările învecinate ca un adăpost, un refugiu, în vremuri de nevoie. Vechi popoare egiptene menţionează de mai multe ori şi faptul că asiaticii au intrat în ţară pentru a-şi hrăni turmele lor înfometate. Uneori, aceşti vizitatori voiau să rămână în ţară şi deveneau o ameninţare pentru băştinaşi. Amenemhet I (1991-1962 î.Hr.), primul rege al celei de-a douăsprezecea dinastii a întărit cu ziduri de apărare partea de răsărit a frontierei, cu scopul mărturisit: ca să nu dea voie asiaticilor să coboare în Egipt, ca după obiceiul lor să poată cere apă spre a adăpa vitele lor. Un document de mai târziu, raportul unui funcţionar de pe graniţa din perioada judecătorilor evrei, aminteşte că beduinilor din Edom li se îngăduise să intre în Egipt spre a rămâne în viaţă ei şi vitele lor.

Cel mai celebru raport despre vizita asiaticilor în Egipt pe vremea lui Avram este un mormânt pictat pentru un nobil sub regele Sen-Usert II (1897-1879 î.Hr.). El zugrăveşte păşirea a treizeci şi şapte de beduini semiţi, care veniseră să facă comerţ cu cosmetice cu egiptenii, şi arată trăsăturile feţei lor, îmbrăcămintea colorată, armele şi instrumentele muzicale. Acest document neobişnuit este o contribuţie de seamă pentru ca noi să înţelegem timpul lui Avram. Nici un artist modern care pictează tablouri despre epoca patriarhală nu-şi poate îngădui să neglijeze această pictură contemporană timpului lui Avram. Această dovadă documentară despre asiaticii care intrau în Egipt cu scopuri comerciale, sau pentru a face rost de hrană în vremuri de lipsă ne ajută să ni-l imaginăm cu uşurinţă pe Avram coborând în valea Nilului pentru a-şi păstra în viaţă cirezile şi turmele sale.

11

Verset ce nu a fost comentat.

12

Aceasta este nevasta lui. Avram trebuia să descopere în Egipt că şiretenia omenească este fără valoare şi că scăparea de teamă şi încurcătură vine numai de la Domnul (Psalmi 105,14.15). Apropiindu-se de Egipt, Avram s-a temut că îşi va pierde viaţa din cauza frumuseţii Sarei, nevasta sa. Deoarece ea era sora lui vitregă, el s-a simţit îndreptăţit să-i ceară să se dea drept sora lui (vezi Geneza 20,12). Comportamentul canaaniţilor, după cum s-a văzut mai târziu în cazul bărbaţilor din Sodoma (cap. 19,4-11), este o dovadă că el avusese motiv pentru neliniştea sa. Experienţa sa din Egipt arată mult mai clar că, din punct de vedere omenesc, temerile sale au fost întemeiate. Dar măsura de prevedere pe care el a luat-o nu izvora din credinţă. Cum se putea aştepta el s-o păstreze ca nevastă, când ea însăşi negase starea ei de căsătorie? Cum se putea el gândi să o ocrotească mult mai eficace în calitate de soră a lui, decât ca soţie? Planul său înţelept a adus asupra lui tocmai lucrul de care s-a temut şi pe care a sperat să-l înlăture, chiar dacă, în calitate de aşa-zis frate al ei, a fost bine primit de Faraon, care i-a dat vite şi robi ca semn al bucuriei şi prieteniei regale (vezi comentariul pentru cap. 20,13-16). Adesea se întâmplă astfel şi cu înţeleptele noastre planuri.

13

Verset ce nu a fost comentat.

14

Era foarte frumoasă. Cum putea Sarai, la vârsta de 65 de ani, să fi fost atât de atrăgătoare, după cum arată această întâmplare? Trebuie să fie amintit faptul că pe timpul lui Avram durata vieţii era încă o dată pe cât este astăzi, iar Sarai, care a murit în vârstă de 127 de ani (cap. 23,1), era la jumătatea vârstei. Faraonii erau cunoscuţi ca fiind atraşi de cele mai frumoase figuri de femei străine şi ca unii care au adunat pentru haremul regal fete libaneze, hetite, mesopotamiene şi palestiniene.

15

Casa lui Faraon. Cuvântul faraon, termen egiptean, care literal înseamnă casă mare, la origine nu a fost un titlu regal, ci numai un termen care indica palatul. În timpul dinastiei a optsprezecea, sub ai cărei regi a scris Moise cartea Genezei, el a devenit un termen de respect, indicându-l pe rege. Tot aşa, sultanul a fost numit Sublima Poartă. În mod asemănător, la preşedintele Statelor Unite se face referire uneori în mod impersonal şi indirect ca fiind Casa Albă. În vremurile de mai târziu, numele propriu al regelui a fost adăugat la titlul său, exemplul cel mai vechi al folosirii acestuia în Biblie se întâlneşte prin secolul al X-lea î.Hr. (vezi 2 Regi 23,29; Faraon-Neco).

16

A căpătat oi. Dintre animalele domestice amintite aici numai cămila era încă necunoscută pe vremea aceea. Totuşi, nu era cu totul necunoscută, după cum dovedesc o serie de figurine de cămile încărcate găsite în mormintele celui de-al treilea şi al doilea mileniu î.Hr. Calul nu fusese încă introdus în Egipt şi nu este amintit. Arheologia îl indică pe asiaticul hicsos, care a stăpânit în Egipt mai bine de un secol, ca fiind cel care a introdus calul şi carul de război. Menţiunea lui Moise despre cai pe vremea lui Iosif, şi nu pe vremea lui Avram, este o dovadă cu privire la exactitatea cunoştinţelor sale despre Egipt.

17

Domnul a lovit cu mari urgii pe faraon. Strâmtorarea omului este ocazia lui Dumnezeu. Deşi Avram nu a corespuns aşteptării lui Dumnezeu, Dumnezeu a intervenit în favoarea sa. Care a fost natura acestei plăgi nu se poate preciza, însă ele au fost în mod evident de aşa natură încât să o ocrotească pe Sarai de necinstire şi să-l convingă pe faraon că trebuie să o înapoieze lui Avram. Se poate că însăşi Sarai să fi făcut cunoscută adevărata ei stare de căsătorie, sau poate că Dumnezeu i-a vorbit direct lui Faraon, aşa cum i-a vorbit mai târziu lui Abimelec (vezi cap. 20,3).

Această experienţă ar fi trebuit să-l înveţe pe Avram să se încreadă mai degrabă în Dumnezeu decât în propriile planuri iscusite. Se pare ciudat totuşi să-l găsim ceva mai târziu, făcând aceeaşi greşeală, şi încă şi mai ciudat să găsim pe fiul său Isaac încercând aceeaşi înşelăciune (vezi cap. 20,2; 26,7). Faptul că Dumnezeu îi salvează pe servii Săi din împrejurările pricinuite de ei înşişi este o dovadă a îndurării şi iubirii Sale. Aceia care îşi mărturisesc credinţa în El pot să procedeze în mod nevrednic faţă de chemarea lor, totuşi Dumnezeu îi face pe adversarii lor să-i respecte. Domnul rămâne credincios faţă de copiii Săi, chiar şi în ceasul necredincioşiei lor (vezi 2 Timotei 2,13). Dar, a proceda în mod deliberat, aşteptând ca Dumnezeu să ne salveze de urmările ingrate, este o îndrăzneală. La o ispitire de felul acesta, Isus a răspuns: Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău (Matei 4,7).

18

Faraon a chemat pe Avram. Cuvintele de reproş ale lui Faraon înseamnă că el nu ar fi luat pe Sarai dacă ar fi ştiut că este nevasta altui bărbat. Intenţiile sale au fost fără reproş, aranjamentele făcute de el pentru ca ea să fie nevasta lui erau întru totul legitime. Sarai fusese luată la curte pentru pregătirea de nuntă, însă încă nu se împreunase cu regele. Cât despre Avram, el acceptase obişnuita zestre şi alte daruri ca semn al favorii regelui.

19

Ia-o şi pleacă. Recunoscând că plăgile veniseră asupra lui din cauza neplăcerii lui Dumnezeu, monarhul nu a îndrăznit să-l trateze pe Avram cu asprime, ci a căutat mai degrabă să atenueze mânia lui Dumnezeu, îngrijindu-se ca el să fie condus în siguranţă din ţară. Amabilitatea lui Faraon şi îndurarea lui Dumnezeu l-au umilit, şi el a recunoscut în tăcere vinovăţia sa. Ce dezonoare este adusă asupra cauzei lui Dumnezeu, când reprezentanţii Săi, ca rezultat al faptei imprudente şi a umblării dezonorante, aduc asupra lor înşişi bine-meritatul reproş al oamenilor din lume! Comentariile lui Ellen G. White

1-20 PP 125-131

1 COL 36; FE 286, 505; GW 112; PP 126; 4T 523

1,2 PP 368

2 COL 286; MB 69; MH 405; PK 15, 703; PP 129

2,3 DA 27; PK 368; PP 125

3 PK 683

4-6 PP 127

6,7 PP 128

7,8 ML 33, 35; 5T 320

10 PP 129

11-17 PP 130

13 PP 147

18,19 PP 130

20

Verset ce nu a fost comentat.