2 Corinteni 5

1

Ştim, în adevăr. [deoarece cunoaştem, KJV]. Adică prin credinţă, nu prin experienţă. Cuvântul deoarece face din capitolul 5 o continuare a temei capitolului 4. Aici Pavel explică faptul că motivul pentru nădejdea afirmată în cap. 4 este certitudinea învierii la a doua venire a lui Hristos.

Învierea este poarta spre lumea veşnică şi, deci, obiectivul dorinţei înfocate a lui Pavel. Isus exprima aceeaşi asigurare cu privire la adevărurile pe care El le predica (cf. Ioan 3,11; 4,22).

Casa pământească a cortului nostru trupesc. Literal, cortul casei noastre pământeşti. Cu referire la casa pământească a sa, Pavel vorbeşte şi despre pribegia sa departe de Domnul, deşi suntem acasă în trup (v. 6), şi despre gemete apăsate în acest cort (v. 4), până când se desface casa pământească a sa(v. 1), iar el va lua în stăpânire locaşul nostru ceresc (v. 2). A compara corpul omenesc cu un cort era ceva natural pentru un făcător de corturi (vezi Fapte 18,3). Cortul şi trupul se aseamănă în unele privinţe: materialele din care sunt făcute: şi unul şi altul provin din pământ, ambele sunt uşor de distrus. Un cort este doar un loc trecător de locuit şi poate fi desfăcut şi mutat oricând. Literal, potrivit cu Ioan 1,14, Hristos a locuit în cort printre noi când a luat trup omenesc la data întrupării Sale (vezi comentariul acolo). Şi Petru compară trupul omenesc cu un cort (vezi 2 Petru 1,13.14).

Avem. Încrederea lui Pavel în fericita nădejde a învierii (1 Corinteni 15,20) e atât de sigură, încât el vorbeşte despre casa sa viitoare ca despre o proprietate prezentă. Ochii sunt îndreptaţi spre lucruri care sunt încă dintre cele ce nu se văd (2 Corinteni 4,18). Casa lui cerească nu e mai puţin reală decât casa lui pământească. Eroii credinţei numiţi în Evrei 11 au acceptat şi ei făgăduinţele lui Dumnezeu şi au acţionat pe temeiul lor, ca şi cum ar fi fost realităţi prezente. Pavel are titlul de proprietate şi dreptul la casa lui cerească şi nu ezită să o revendice ca fiind a lui.

Clădire… de la Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre clădirea… de la Dumnezeu ca fiind locuinţa noastră din cer (v. 2), ca nefiind făcută de mână, ci veşnică (v. 1). El vorbeşte, pe de

o parte, despre luarea în posesie a acelei case ca despre o îmbrăcare cu ceva peste altceva (v. 2), iar pe de altă parte, despre faptul că noi părăsim trupul acesta pentru a fi acasă la Domnul (v. 8). Unii au identificat această clădire cu locaşurile din Ioan 14,2. Dar dacă se face referire la casele materiale cereşti, atunci şi casa pământească din versetul 1 ar trebui să se refere la case pământeşti materiale. E evident însă că scriitorul nu are în minte aceste lucruri. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că Pavel se referă la aici la trupul duhovnicesc dat credinciosului la data învierii (vezi la 1 Corinteni 15,35-54). El vorbeşte despre casa sa pământească numind-o un cort şi despre casa sa cerească numind-o o clădire. Una este un loc vremelnic de locuit, cealaltă este un loc permanent. Trupurile sfinţilor înviaţi vor semăna cu trupul Domnului lor înviat (Luca 24,36-43; Filipeni 3,21).

2

Gemem. Viaţa viitoare era atât de reală pentru Pavel, încât el privea cu nerăbdare înainte, spre timpul când viaţa aceasta ar fi putut să schimbe cu aceea. El ştia că îl aşteaptă un trup slăvit şi gemea de dor fierbinte de a-l lua în posesie (Romani 7,24; 8,23-25).

Să ne îmbrăcăm. [să fim îmbrăcaţi, KJV]. Gr. ependuo, a pune peste, a îmbrăca peste. Pavel contopeşte acum figura cortului, sau casei, cu aceea a hainei. Încrederea lui absolută în înviere şi în făgăduinţele lui Dumnezeu face ca viaţa viitoare să apară incomparabil mai de preferat acesteia prezente. Pavel ar fi fost fericit să schimbe trupul acesta muritor cu viitorul său trup nemuritor, fără să mai guste moartea, pe care o descrie prin cuvintele: găsiţi dezbrăcaţi (v. 3). Cei care dorm în Isus şi cei care sunt vii şi care rămân, toţi primesc trupurile nemuritoare în acelaşi timp, în ziua învierii (1 Tesaloniceni 4,14-17; cf. 1 Corinteni 15,51-54; 2 Timotei 4,6-8). Pavel ar fi preferat schimbarea fără să vadă moartea.

Ceresc. Vezi la v. 1.

3

Vom fi îmbrăcaţi. [fiind îmbrăcaţi, KJV]. Şi anume fie cu trupul pământesc, muritor, fie cu cel ceresc, nemuritor.

Găsiţi dezbrăcaţi. Adică nici cu o casă pământească (v. 1), nici cu locaşul … ceresc (v. 2). Dacă era cu putinţă, Pavel ar fi ales să fie transformat fără să vadă moartea. El s-ar fi alăturat lui Enoh şi lui Ilie, care au fost mutaţi la cer fără să vadă moartea (Geneza 5,24; 2 Regi 2,11). Dacă în această stare intermediară – în care el n-ar fi avut nici corp pământesc, nici corp ceresc – ar fi existat perspectiva unei stări de fericire în duh, în prezenţa lui Dumnezeu, Pavel nu ar fi dorit atât de mult să o evite (2 Corinteni 5,2-4). Dacă o astfel de stare de fericire ar fi fost cu putinţă, de ce apostolul ar fi dorit atât de arzător să fie împovărat cu încă un corp, fie el şi un trup ceresc? Vezi v.

4.

4

Gemem. Vezi la 2 Corinteni 5,2; cf. Romani 8,20-23.

Apăsaţi. [fiind împovăraţi, KJV]. Pavel îşi dă pe deplin seama de fragilitatea cortului muritor, care mai curând sau mai târziu se va desface (vezi cap. 4,7-12). El doreşte să fie eliberat de toate şubrezeniile şi suferinţele vieţii prezente. Experienţa lui recentă de la Efes şi neliniştea lui sufletească pentru biserica din Corint aproape depăşiseră puterea omenească (vezi la cap. 1,8.9; 2,13; 11,23-28).

Dezbrăcaţi. Adică fără trupul muritor sau fără cel nemuritor.

Înghiţit de viaţă. Este clar din v. 4 că ce este muritor nu este schimbat cu ce e nemuritor decât atunci când omul este îmbrăcat cu locaşul ceresc (v. 2). Pavel nu dă aici nici un suport învăţăturii nebiblice că, la moarte, când cineva este dezbrăcat, intră într-o stare de existenţă nemuritoare (vezi la 1 Corinteni 15,51-54; 1 Tesaloniceni 4,15-17; 2 Timotei 4,6-8).

5

Făcut. [lucrat, KJV]. Gr. katergazomai, a efectua, a realiza, a pregăti. Este misiunea Evangheliei aceea de a-i pregăti pe oameni să primească viaţa (vezi Efeseni 2,10; 1 Petru 5,10).

Pentru aceasta. Adică înlocuirea stării de muritor cu cea de nemuritor. Creştinul este cel mai mulţumit om din lume; dar în acelaşi timp este şi cel mai puţin mulţumit cu lumea. El e ca un călător – perfect mulţumit de locul de poposire, dar avându-şi dorurile mereu îndreptate spre casă. Dorul lui e după realităţile veşnice, nu după lucrurile trecătoare ale pământului. Mintea firească e satisfăcută cu ceea ce poate să vadă ochiul; mintea creştinului, cu cele nevăzute (vezi cap. 4,18). Dorul înfocat după neprihănire şi după lumea veşnică – mult mai de dorit decât fleacurile lumii acesteia – reprezintă dovada convertirii autentice şi a maturităţii creştine (vezi Matei 5,48).

Arvuna. Vezi cap. 1,22.

6

Totdeauna plini de încredere. Niciodată în mintea lui Pavel nu şi-a găsit locul vreo îndoială cu privire la certitudinea învierii (vezi la v. 14).

În trup. Sau casa pământească (vezi la v. 1).

Departe de Domnul. Adică nu în prezenţa lui imediată, nu încă îmbrăcat cu locuinţa noastră din cer (v. 2), nu în stare de a-L vedea faţă către faţă (1 Corinteni 13,12; cf. 3 Ioan 14). Vezi v.

8.

7

Umblăm. Adică trăim ca şi creştini în viaţa prezentă (Romani 6,4; 8,1.4; 13,13; 1 Corinteni 7,17; Galateni 5,16; Efeseni 2,2.10).

Prin credinţă. Încrederea lui Pavel în înviere (v. 6.8) are ca bază credinţa (vezi cap. 4,18). În viaţa aceasta, apostolul umblă prin credinţă, aşa cum în viaţa viitoare va umbla prin vedere

Vedere. Gr. eidos, înfăţişare exterioară, formă, configuraţie. Eidos se referă la lucrul care e văzut, nu la capacitatea de a vedea (cf. Luca 9,29, înfăţişarea, Ioan 5,37). Credem în Domnul fără să-L fi văzut. Până când Îl vom vedea faţă către faţă, felul nostru de viaţă ca şi creştini se întemeiază pe credinţa noastră în ceea ce nu se vede. Sunt două lumi, cea vizibilă şi cea invizibilă, care vor fi una, cu excepţia intrării păcatului. O persoană umblă prin vedere când e sub influenţa lucrurilor materiale ale vremelniciei, dar umblă prin credinţă când e sub influenţa celor veşnice. Hotărârile omului nerenăscut sunt luate şi purtarea lui e determinată de aparenţe. Dar creştinul are o convingere atât de puternică despre realităţile lumii exterioare, încât gândeşte şi acţionează prin credinţă, în lumina lucrurilor vizibile numai pentru ochiul credinţei (vezi la Matei 6,24-34; 2 Corinteni 4,18). Cei care umblă prin vedere în loc de a umbla prin credinţă îşi demonstrează în acest fel îndoiala cu privire la realităţile nevăzute şi la făgăduinţele lui Dumnezeu. Prin credinţă, împărăţia lui Dumnezeu devine o realitate vie, aici şi acum. Credinţa vine în urma auzirii şi auzirea vine prin cuvântul lui Dumnezeu (vezi la Romani 10,17). Vezi la Evrei 11,1.6.13.27.39.

8

Să părăsim trupul. [absenţi din trup, KJV]. Adică viaţa din lumea prezentă.

Acasă la Domnul. [prezenţi cu Domnul, KJV]. În urma unei lecturi superficiale a v. 6-8 unii au tras concluzia că, la moarte, sufletul creştinului merge imediat spre a fi acasă la Domnul [prezent cu Domnul] şi că Pavel, dorind cu înfocare să fie cu Domnul (v. 2), considera moartea de dorit. Dar în v. 3 şi 4, Pavel descrie moartea ca o stare de dezbrăcare sau goliciune. El nădăjduieşte, dacă aceasta ar fi cu putinţă, să evite această stare intermediară şi doreşte cu înfocare să fie îmbrăcat cu locaşul lui ceresc. Cu alte cuvinte, el nădăjduieşte să fie strămutat fără să fi văzut moartea (vezi la v. 2-4). În altă parte (vezi la 1 Corinteni 15,51-54; 1 Tesaloniceni 4,15-17; 2 Timotei 4,6-8 etc.), Pavel declară în mod cert că oamenii nu sunt îmbrăcaţi cu nemurirea în mod individual, la moarte, ci în mod simultan, la învierea celor drepţi.

În 2 Corinteni 5,2-4, Pavel a declarat deja că viaţa, evident viaţa nemuritoare, vine atunci când omul este îmbrăcat peste cu locaşul ceresc la înviere (vezi la v. 4), şi nu atunci când se află în starea de goliciune sau dezbrăcare de la moarte. În v. 8, el îşi exprimă dorinţa să părăsească trupul acesta şi să fie acasă la Domnul, dar este evident că a părăsi trupul acesta nu înseamnă a fi fără trup [gol sau dezbrăcat], deoarece în v. 2-4 el a afirmate clar că nu doreşte această stare intermediară şi ar vrea să o evite, dacă ar fi fost cumva cu putinţă. A avea viaţă (v. 4) şi a fi acasă la Domnul (v. 8) presupun posedarea locaşului ceresc (v. 2). O cercetare atentă a afirmaţiilor lui Pavel înlătură în mod clar şi decisiv orice posibilitate a unei stări între moarte şi înviere în care, ca duhuri descarnate (goale sau dezbrăcate), oamenii să se ducă acasă la Domnul. Comparaţi cu Romani 8,22.23; vezi la Filipeni 1,21-23.

Biblia descrie moartea ca un simplu somn din care credincioşii se vor trezi la prima înviere (Ioan 11,11.14.25,26; 1 Corinteni 15,20.51-54; 1 Tesaloniceni 4,14-17; 5,10). Numai atunci, atât sfinţii cei vii, cât şi cei înviaţi, vor fi cu Domnul (vezi la 1 Tesaloniceni 4,16-18). Nici una dintre aceste categorii nu o ia înaintea celeilalte (cf. Evrei 11,39.40).

9

De aceea. Adică având în vedere încrederea lui Pavel în înviere şi viaţa viitoare (v. 6-8).

Ne şi silim. [ne străduim, KJV]. Gr. philotimeomai, a fi stimulat, a se strădui plin de râvnă pentru (cf. Romani 15,20; 1 Tesaloniceni 4,11). Motivul care l-a împins mereu pe Pavel să meargă înainte, în ciuda încercărilor care se abăteau asupra lui (cf. 2 Corinteni 4,7-18), era perspectiva plină de slavă a învierii sau a înălţării la cer fără moarte, atât pentru el însuşi, cât şi pentru convertiţii săi. Pavel personal se străduia să fie primit când urma să stea înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (cap. 5,10). El se ostenea nu ca să câştige merite înainte lui Dumnezeu, nu ca să facă ispăşire pentru păcatele sale, nu ca să adauge ceva la darul neprihănirii lui Hristos, ci ca să conlucreze cu Hristos în însărcinarea de a-i mântui pe semenii săi (1 Corinteni 15,9.10; Coloseni 1,29). El se străduia de asemenea să facă totul ca propria sa viaţă să fie o reflectare a lui Hristos, deoarece ştia că aceasta urma să fie ceva plăcut şi bine primit înaintea Domnului. Deosebirea dintre credinciosul sincer şi cel făţarnic este că unul caută aprobarea lui Dumnezeu şi celălalt, aprobarea omului. Acela care se hotărăşte să trăiască nu pentru sine, ci pentru Hristos, nu-şi va irosi timpul într-o viaţă comodă, inactiv sau urmărind plăceri lumeşti (Galateni 1,10).

Se spune că în antichitate prelucrătorii de aur priveau atent la metalul topit din creuzet până când puteau să-şi vadă oglindit propriul chip. Atunci ştiau că aurul este curat. Aşa e şi cu Hristos, care urmăreşte propria Sa reflectare în noi (cf. Iov 23,10). Este privilegiul nostru de a deveni ca Hristos, despre care se spune că nu Şi-a plăcut Lui Însuşi (Romani 15,3; cf. Gen. 11,5). E o diferenţă ca de la cer la pământ între a face bine numai pentru că e bine şi pentru că Dumnezeu o cere şi a face bine pentru bucuria de a-l face pentru Hristos. Oricât de lăudabil ar fi să faci binele dintr-un simţământ al datoriei, cu mult mai bine e să-l faci dintr-o inimă plină până la refuz de iubire pentru Domnul. Iubirea lui Hristos era cea care-l constrânsese pe Pavel să trăiască aşa cum trăia (2 Corinteni 5,14). Povara ascultării de poruncile lui Dumnezeu devine uşoară când e determinată de iubire (vezi la Matei 11,28-30; cf. Romani 8,1-4). Dorinţa sinceră de a fi pe placul lui Hristos îl face în stare pe creştin să distingă, fără să dea greş, între bine şi rău (vezi la Romani 8,5-8).

Să-I fim plăcuţi. [primiţi de El, KJV]. Marea preocupare a lui Pavel nu era cât avea să mai trăiască sau dacă ostenelile sale pământeşti urmau să se încheie. Preocuparea lui exclusivă era ca, indiferent de ceea ce s-ar fi întâmplat, viaţa lui să fie în aşa fel, încât să poată obţine aprobarea lui Dumnezeu (vezi 2 Timotei 4,6-8; vezi la Matei 25,21, Luca 19,17).

Fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă. [fie prezenţi, fie absenţi, KJV]. Vezi la

Înfăţişăm. Gr. phaneroo, a face clar, a face vizibil, a face cunoscut, a arăta pe faţă, a face public. Cuvântul acesta apare de nouă ori în 2 Corinteni. În ziua aceea mare, oamenii nu numai că se vor înfăţişa la bara judecăţii, dar se va descoperi ce fel de persoane sunt. Secretele vieţii lor vor fi făcute publice (Ecl. 12,14; Romani 2,16; 1 Corinteni 4,5). Toţi vor avea parte de o audiere corectă (cf. Iuda 15). Nimeni nu va fi judecat în absenţă sau prin delegare (Romani 14,12; cf. Iacov 2,12.13).

Scaunului de judecată. Gr. bema, o platformă ridicată, de pe care era condus un proces roman oficial. Hristos urmează să fie Judecătorul final (Matei 11,27; Ioan 5,22-27; Fapte 17,31; 1 Petru 4,5). El e deosebit de potrivit pentru această sarcină. El este Creatorul şi Răscumpărătorul lumii. Gândul că Mântuitorul nostru urmează să fie Judecătorul nostru este un gând care aduce mulţi fiori. El a luat asupra Sa natura celor care vor veni înaintea barei Sale de judecată (Filipeni 2,6-8), cei al căror destin El îl va decide. El a suferit orice ispită la care ei au fost supuşi (Evrei 2,14-17; 4,15). El a stat în locul omului. În Hristos, înţelepciunea divină este combinată cu experienţa umană. Înţelegerea şi puterea de pătrundere a minţii Lui sunt nemărginite (Evrei 4,13). În Hristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost unită cu aceea a unui Om desăvârşit. În rolul Lui ca Judecător al tuturor, Dumnezeu Tatăl este unit cu Hristos (Evrei 12,23.24) şi este văzut de Ioan în viziune pe un scaun de domnie mare şi alb la sfârşitul celor o mie de ani (Apocalipsa 20,11.12).

Să primească. Gr. komizo, a prelua, a se îngriji de, a duce. Bune sau rele, faptele oamenilor sunt raportate în cer (Ecl. 12,13.14; cf. Efeseni 6,8; Coloseni 3,23; 1 Timotei 6,19).

După. [potrivit cu. KJV]. Faptele unui om vor fi comparate cu măreţul standard, Legea lui Dumnezeu (Ecl. 12,13.14; Romani 2,12,13; Iacov 1,25; 2,10-12). La judecata finală, nu va exista o normă nedefinită de dreptate şi, în felul acesta, nu va fi nici o şansă de a scăpa de o recompensă dreaptă, printr-un apel întârziat la îndurarea dumnezeiască (Galateni 6,7; Apocalipsa 22,12).

În trup. Adică în viaţa aceasta (vezi la v. 6). Evident, punerea la încercare e limitată la existenţa omului în această lume prezentă şi se încheie odată cu desfacerea acestui trup (v. 1).

11

Frica. Gr. phobos, tradus prin frică şi în alte părţi ale Noului Testament. Această frică este foarte diferită de groaza prin care vor trece cândva păcătoşii pierduţi. Temerea sfântă este începutul înţelepciunii (Psalmi 111,10; Prov. 9,10). Ea este sinonimă cu respectul profund, de felul aceluia pe care l-a simţit Isaia când a fost în faţa lui Dumnezeu (Isaia 6,5) şi are la bază o înţelegere a caracterului, maiestăţii şi măreţiei lui Dumnezeu, pe de o parte, şi a propriei nevrednicii, pe de altă parte. Ea este rădăcina şi izvorul esenţial al adevăratei evlavii. Ea pune piedici îngâmfării (vezi Prov. 26,12) şi este o piedică în faţa păcatului (2 Cron. 19,7; Iov 1,1.8; 28,28; Prov. 8,13; Fapte 5,5). Ea îl eliberează pe om de toate celelalte temeri (Prov 14,26.27; 19,12). Cel care are temere de Dumnezeu poate fi liber de toate neliniştile. Frica de Domnul este o adorare plină de respect a Domnului şi o ascultare plină de ascultare a unui Părinte ceresc iubitor (Osea 103,11; cf. Psalmi 111,10). Vezi la Psalmi 19,9.

Căutăm să-i încredinţăm. Vezi la v. 20.

Ne cunoaşte. [suntem făcuţi cunoscut, KJV]. Ceea ce suntem Îi e cunoscut lui Dumnezeu şi, aşa cum lasă să se înţeleagă textul grecesc, I-a fost cunoscut din totdeauna. Dumnezeu Îşi dă pe deplin seama de ţinta înaltă a lui Pavel de a fi după voia Sa mai presus de orice, şi Pavel are încredere că credincioşii Corinteni sunt şi ei convinşi acum de aceasta. Unii, dacă nu mulţi dintre ei fuseseră ispitiţi să se îndoiască de buna lui credinţă şi el apelează la judecata lor sănătoasă, dorind ca ei să recunoască ţinta înaltă a apostolului. Adevăratul lui caracter ca ambasador al lui Hristos (v. 20) ar trebui să fie acum evident pentru ei toţi.

12

Nu ne lăudăm. În tot cuprinsul ambelor epistole către corinteni, Pavel şi-a apărat şi elogiat slujba, nu pentru a se înălţa pe sine, ci pentru a câştiga încrederea corintenilor în solia sa şi în persoana lui, ca sol al lui Dumnezeu. Predicarea lui fusese convingătoare (1 Corinteni 2,4; 15,1.2). El era părintele lor spiritual (1 Corinteni 4,15) şi conducătorul lor în cele spirituale (cap 11,1). Slujba lui fusese o slujbă a duhului şi nu a slovei, a transformării lăuntrice, nu a înfăţişării exterioare (2 Corinteni 3,6). Ceea ce o recomanda înaintea oamenilor era puritatea adevărului proclamat (cap. 4,12) şi sacrificiul şi suferinţa pe care Pavel le-a avut de îndurat din cauza adevărului (cap. 4,8-10, 11,21-30). Toate acestea, corintenii le puteau interpreta ca laudă de sine. Fără îndoială că mulţi interpretaseră în acest fel unele din declaraţiile lui Pavel din epistola anterioară, aşa cum reiese din folosirea de către el aici a cuvântului iarăşi (cf. cap. 3,1). El declară acum categoric că în tot ce a scris nu este nici o umbră de înălţare de sine. Scopul lui e acela de a răspunde observaţiilor înjositoare ale celor care nu-i apreciau slujba.

Temei. [ocazie, KJV]. Gr. aphorme, bază de operaţiuni, punct de plecare, îndemn. Pavel expune acum scopul care l-a determinat să-şi apere slujba. Corintenii erau angajaţi într-o luptă spirituală cu vrăjmaşi ai Evangheliei care căutau posturi de conducere în biserică şi care încercau să promoveze discreditându-l pe Pavel. Ei veniseră cu scrisori de acreditare care susţineau că vin din partea fraţilor din Iudea. Ei îl prezentau pe Pavel ca pe un parvenit, ajuns în slujbă cu de la sine putere şi spuneau despre ei că sunt învestiţi cu autoritate de către apostoli (vezi la cap. 3,1). În plus, ei pretindeau că sunt conducători şi slujitori (cap. 11,22.23). Pavel se referă la ei numindu-i apostoli mincinoşi şi lucrători vicleni (cap. 11,13). Evident că un număr considerabil de credincioşi Corinteni fuseseră înşelaţi de aceşti oameni, care erau hotărâţi să preia conducerea bisericii corintene. Pavel declară că unicul lui obiectiv în apărarea slujbei sale este acela de a da bisericii informaţii corecte şi răspunsuri corespunzătoare, cu care să-i reducă la tăcere pe aceşti apostoli mincinoşi.

Laudă. Adică a fi mândru de cineva sau de ceva (vezi la cap. 1,14, unde substantivul înrudit e tradus tot prin laudă ).

Înfăţişare. Literal, faţă şi astfel înfăţişare exterioară. Aceşti apostoli cu de la sine putere nu sunt ceea ce pretind că sunt şi par să fie. Este posibil să aibă scrisori de recomandare, dar nu au mărturia lăuntrică a Duhului în inimile bărbaţilor şi femeilor convertiţi (vezi la cap. 3,1-3). Asupra celor a căror judecată era bazată pe înfăţişare exterioară (vezi la 1 Sam. 16,7), aceşti falşi conducători făceau o mai bună impresie decât fusese în stare Pavel să facă (vezi 2 Corinteni 10,10). Unii Corinteni fuseseră chiar determinaţi să ia în râs defectele personale ale lui Pavel – slăbiciunea lui corporală şi vederea lui slabă (2 Corinteni 10,1.7; 12,8.10; Galateni 4,13-15; vezi Material Suplimentar E.G. White la 2 Corinteni 12,7-9). În plus, Pavel se recunoştea ca fiind un necioplit şi simplu în vorbire (2 Corinteni 11,6). Pretenţia apostolilor mincinoşi de a avea o autoritate superioară ca slujbaşi bisericeşti pare să se întemeieze pe o legătură personală mai strânsă cu apostolii mai vechi şi pe aderarea riguroasă la slova ortodoxiei ebraice (vezi la cap. 3,1-3). Fala lor era întemeiată pe valori pur exterioare. Ei păreau că uită acele calităţi superioare, spirituale cu care Pavel alegea să se fălească, dacă trebuia să se fălească (cf. Galateni 6,14). Hiba jelentése

13

Ne-am ieşit din minţi. [ne-am ieşit din noi înşine, KJV]. Gr. existemi, a disloca de pe poziţie, de unde a-ţi ieşi din minţi sau a fi nebun. Mai poate însemna a fi înmărmurit, a fi uimit. Aici, contextul cere primul sens. Potrivnicii lui Pavel îl acuzaseră pe cât se pare că era deranjat la minte, poate bazându-şi acuzaţia pe convertirea lui miraculoasă, pe viziunile lui (2 Corinteni 12,1-4; Galateni 1,12), pe râvna lui înflăcărată pentru Dumnezeu, pe aparenta căutare a martirajului (2 Corinteni 12,10) şi pe caracterul revoluţionar al învăţăturii lui. Câţiva ani mai târziu, Festus îi aducea aceeaşi acuzaţie (Fapte 26,24), acuzaţie pe care chiar şi prieteni ai lui Isus o aduseseră împotriva Lui (vezi la Marcu 3,21; cf. Matei 12,24).

Pentru Dumnezeu. Acele aspecte ale vieţii şi slujirii lui Pavel la care este posibil ca vrăjmaşii lui să făcut referire, ca fiind simptome ale nebuniei, erau de fapt dovezi ale devoţiunii sale faţă de Domnul.

Întregi la minte. [înţelepţi, KJV]. Gr. sophroneo, a fi cu mintea sănătoasă, a fi cu mintea dreaptă, opusul fiind a fi ieşit din minţi. Faptele reflectând înţelepciunea şi moderaţia erau spre binele şi mântuirea convertiţilor săi. Lui Pavel nu-i păsa de acuzaţii. Ce dacă vrăjmaşii săi îl socoteau nebun? El avea în vedere un singur obiectiv – onoarea şi slava lui Dumnezeu şi mântuirea semenilor săi.

Pentru voi. Totdeauna uitând de sine, aşa cum dădea dovadă prin ostenelile lui neîncetate şi prin desele lui suferinţe, Pavel trăia pentru alţii.

14

Dragostea. Gr. agape (vezi la Matei 5,13.44; 1 Corinteni 13,1).

Lui Hristos. Pavel se referă evident la iubirea lui Hristos pentru el şi nu la iubirea lui pentru Hristos (vezi Romani 5,5; 8,35.39; 2 Corinteni 13,14; Efeseni 3,19; cf. 4T 457; 7T 139; GW 293). Deşi nimic altceva în afară de iubirea lui Hristos nu poate fi puterea dominantă a vieţii, e adevărat că iubirea noastră faţă de Hristos are o însemnătate la fel de vitală. Dar iubirea lui Hristos pentru noi este mereu factorul dominant. Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi (1Ioan 4,19; cf. Ioan 3,16).

Ne strânge. [ne constrânge, KJV]. Gr. sunecho, a ţine laolaltă, a ţine tare, a stimula, a constrânge, a stăpâni. Acela care alege să fie călăuzit de iubirea lui Hristos nu se va abate de la cărarea datoriei nici la dreapta, nici la stânga, ci, ca şi Pavel, va merge stăruitor înainte în lucrarea Domnului, neînfricat şi cu hotărâre neabătută (vezi Fapte 20,24; 2 Corinteni 4,7-11). Iubirea lui Hristos îl ţine pe credincios în siguranţă pe cărarea cea dreaptă şi îngustă (vezi la Matei 7,13.14).

Socotim că [aşa judecăm, KJV]. Sau am hotărât, suntem convinşi. Declaraţia lui Pavel de consacrare din v. 14 şi 15 e fără îndoială expresia deciziei la care ajunsese la convertire (vezi Fapte 9,6; 26,19). Începând de atunci, marele adevăr al ispăşirii lui Hristos a fost fără încetare factorul determinant şi dominant în viaţa sa.

Dacă... deci. Gr. ei... ara. Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) omiterea lui ei. Acceptând această omisiune, ara ar trebui să fie tradus prin aşadar, prin urmare, în consecinţă, drept care.

Unul a murit pentru toţi. Moartea înlocuitoare, ispăşitoare a lui Hristos – adevărul că El a murit în locul păcătosului – nu e pusă la îndoială, aşa cum ar putea implica un dacă (vezi la Isaia 53,4; Matei 20,28). Luând locul lui Adam (1 Corinteni 15,22.45), Hristos a devenit căpetenia neamului omenesc şi a murit pe cruce ca reprezentant al acestuia. Astfel, într-un anumit înţeles, când a murit El, întregul neam omenesc a murit împreună cu El. Aşa cum El îi reprezenta pe toţi oamenii, tot aşa moartea Lui reprezenta moartea tuturor (1 Petru 3,18; 1 Ioan 2,2; 4,10; vezi la Romani 5,12.18.19). În El, toţi oamenii au murit; El a întrunit în întregime condiţiile impuse de Lege (Ioan 3,16; Romani 6,23). Moartea Lui a fost suficientă pentru a suporta pedeapsa pentru toate păcatele. Aceasta, însă, nu înseamnă mântuire universală, deoarece fiecare persoană trebuie să accepte ispăşirea oferită de Mântuitorul pentru a o face activă în propriul său caz (vezi la Ioan 1,9-12; 3,16-19). Pe de altă parte, nu există bază biblică pentru a limita cuvântul toţi la o presupusă minoritate aleasă, restului omenirii fiindu-i interzis accesul la harul mântuitor al crucii şi fiind, deci, predestinată să fie pierdută (vezi la Ioan 3,16-21; Efeseni 1,4-6).

Nu numai că moartea lui Hristos a asigurat o ispăşire pentru păcat şi prin aceasta l-a eliberat pe păcătosul pocăit de a doua moarte (vezi Apocalipsa 20,5.14), dar ea a făcut posibilă şi moartea păcătoşilor faţă de firea pervertită, nerenăscută şi ridicarea lor pentru a umbla într-o viaţă nouă (vezi la Romani 6,3.4; cf. Galateni 2,19.20; Filip 3,10; Coloseni 3,3).

15

Cei ce trăiesc. Pavel începe acum să amplifice importanţa morţii lui Hristos (vezi la v. 14). El vorbeşte despre experienţa celor care au fost botezaţi pentru moartea Lui [botezaţi în moartea Lui] (Romani 6,3) şi au fost înviaţi la trăirea unei vieţi noi [să umble într-o viaţă nouă] (Romani 6,4; cf. Efeseni 2,5-7). Legal, datoria lor din cauza păcatului este anulată şi ei stau îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. Spiritual, ei sunt făcuţi în stare prin harul dumnezeiesc să trăiască o viaţă plăcută înaintea lui, aici şi acum, şi în decursul întregii veşnicii. Accentul este pus aici pe o completă reorientare, dinspre propria persoană către Dumnezeu. Viaţa cea nouă dă mărturie despre puterea transformatoare a Duhului Sfânt. Simţămintele cele mai fierbinţi şi energiile pozitive ale inimii sunt predate lui Hristos, atât în lucrurile mici ale vieţii, cât şi în cele mari. Viaţa aduce roadele Duhului (Galateni 5,22.23) şi reflectă plăcerea sufletului de a face voia lui Dumnezeu (Psalmi 1,2; 119,97). Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni devine motivul dominant al vieţii, şi slava lui Dumnezeu este ţinta oricărui gând şi al oricărei fapte. O astfel de viaţă recunoaşte păcatul, devine mai conştientă de nevoile sale şi mai dispusă să depindă de harul lui Hristos.

16

Nu mai cunoaştem. Adică ne formăm o părere despre. În textul grecesc, noi este emfatic. Pavel se aşează în contrast cu alţii, probabil adversarii lui din biserica din Corint, care stăruiau asupra slovei Legii şi ţineau atât de mult la aparenţe (vezi la cap. 3,1-3; 4,18).

În felul lumii. [după trup, KJV]. Pavel refuză să-i evalueze pe oameni în funcţie de înfăţişarea exterioară. Consideraţii precum naţionalitatea, originea, studiile, cultura, bogăţia, poziţia şi aprecierea celor din jur nu sunt standarde după care el îşi propune să judece omenirea (cf. 1 Corinteni 1,26; 2 Corinteni 1,17). Acum Pavel îi apreciază pe oameni din punctul de vedere al lui Hristos, potrivit caracterului şi atitudinii lor faţă de cele spirituale (vezi Matei 5,19; 7,20-27; 12,46-50). Această normă nouă de evaluare a oamenilor este încă un rezultat la morţii şi învierii glorioase a lui Hristos. Creştinul matur vede în fiecare om un păcătos care poate fi salvat şi refăcut după chipul lui Dumnezeu şi, în felul acesta, un candidat al împărăţiei cerurilor. Înfăţişarea exterioară e de mică valoare; ceea ce contează e inima (vezi la 1 Sam. 16,7; 2 Corinteni 4,18). Din acest punct de vedere, un om cu o avere imensă poate să fie extrem de sărac, şi un om cu multă învăţătură, cu totul ignorant (vezi la Matei 6,19-34; 1 Corinteni 1,2-23; Coloseni 2,8).

Am cunoscut pe Hristos. Înainte de convertire, este evident că Pavel privise la Hristos dintrun punct de vedere pur omenesc, ca la un nazarinean dispreţuit, ca la un om de origine modestă şi fără învăţătură, un om sărac şi un impostor care fusese respins şi crucificat.

În decursul veacurilor, nenumăraţi oameni cu mintea firească au făcut aceeaşi greşeală. În prezent, există o multitudine de păreri umaniste cu privire la Hristos. Oameni învăţaţi vorbesc despre El ca despre un mare învăţător, filozofii Îl privesc ca pe un oracol al adevărului şi al înţelepciunii, sociologii Îl onorează ca fiind un mare reformator social, psihologii Îl văd ca pe un profund cercetător al naturii omeneşti, iar teologii Îl privesc ca pe cel mai remarcabil printre întemeietorii marilor religii ale lumii. Dar pentru aceşti oameni, Isus este în cel mai bun caz un om mare, cel mai înţelept şi cel mai bun dintre marii oameni ai lumii. Lumea savantă a depus eforturi laborioase menite să refacă contextul istoric şi cultural al lui Isus cel omenesc, dar a neglijat în cea mai mare măsură să se străduiască să aprecieze divinitatea şi rolul Său ca Mântuitor al omului. A citi Biblia ca orice altă carte înseamnă a vedea în Hristos nu mai mult decât un om ca alţi oameni. E posibil să stăruim asupra evenimentelor din viaţa lui Isus, să ne formăm o concepţie despre El şi să construim un sistem frumos de etică din învăţăturile Lui şi totuşi să trecem cu vederea cele mai importante adevăruri ale Evangheliei. Carnea şi sângele nu văd în El pe divino-umanul Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului (Matei 16,17). Numai discernământul spiritual poate discerne cele spirituale (1 Corinteni 2,14). Omul care este creat din nou în Hristos Isus (2 Corinteni 5,17) nu subestimează pe Hristosul cel istoric, dar trece dincolo de această concepţie despre El, pentru a preamări acest personaj smerit ca Domn şi Dumnezeu. El face lucrul acesta deoarece mintea lui e iluminată de Duhul. Nimeni nu poate să zică: ’Isus este Domnul’ decât prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 12,3).

Totuşi acum. [de aici înainte, KJV]. Adică de la data convertirii sale, când punctul său de vedere s-a schimbat. Înainte de data aceea, el privise la Hristos şi la alţi oameni prin ochii limitaţi al iudaismului. Pavel, pe vremea când se numea Saul, nu văzuse nici o frumuseţe în Hristos care să-l facă să dorească pe Mântuitorul (Isaia 53,2). Rezultatul inevitabil fusese ură faţă de Isus ca Mesia şi faţă de ucenicii Lui (Fapte 8,3; 9,1).

Nu-l mai cunoaştem. Adică din punctul de vedere nerenăscut, pe care îl susţinea înainte de convertire. Pavel Îl cunoştea acum din experienţă personală, nu numai din auzite. Adversarii lui Pavel din Corint pretindeau o autoritate şi un privilegiu mai mare pe temeiul asocierii lor cu apostolii din Ierusalim şi poate chiar cu Isus. Dar accentul pus asupra cunoaşterii lui Hristos după trup îi face pe oameni să exagereze importanţa acelor lucruri în legătură cu El, care erau văzute fizic şi trecătoare, şi să subordoneze sau să ignore cu totul adevărurile spirituale superioare explicite şi implicite din viaţa şi învăţăturile Lui.

17

În Hristos. Definiţia favorită a lui Pavel a ceea ce înseamnă să fii creştin. Când a devenit creştin, el a fost botezat în Isus Hristos (Romani 6,3) şi viaţa cea nouă pe care-o trăieşte acum Îl are în centru pe Hristos (Ioan 15,3-7). El este legat cu totul de Hristos şi supus cu totul vieţii, puterii, influenţei şi cuvântului Lui. Întreaga viaţă a lui Pavel se mişcă într-o sferă nouă, spirituală. Nimic nu este trecut cu vederea.

Numai în Hristos poate un păcătos să fie primit de Dumnezeu (Filipeni 3,9) şi să găsească mijloace de a trăi viaţa cea nouă (Ioan 15,4.5; Galateni 2,20). Bucuriile şi întristările, biruinţele şi suferinţele vieţii sunt toate în Hristos (Romani 14,17; Filipeni 3,9.10). Chiar şi moartea îşi pierde boldul, deoarece aceia care mor în Domnul sunt binecuvântaţi (Apocalipsa 14,13). Prin expresia în Hristos, creştinismul înalţă orice experienţă şi obligaţie omenească la o nouă relaţie..

Făptură. Gr. ktisis, creaţie, lucru creat, creatură. Pentru ca un om să fie constrâns de iubirea lui Hristos să nu mai vieţuiască pentru sine, ci pentru Dumnezeu, să nu mai judece pe oameni după înfăţişare, ci după duh, să-L cunoască pe Hristos după spirit şi nu după trup, trebuie să fie creat ca o făptură nouă. Ca să fie transformat un păcătos pierdut într-o făptură nouă se cere aceeaşi energie creatoare care a adus iniţial la iveală viaţa (Ioan 3,3.5; Romani 6,5.6; Efes, 2,10; Coloseni 3,9.10). Este o lucrare supranaturală, cu totul străină de experienţa omenească obişnuită.

Această natură nouă nu e produsul integrităţii morale, care unii presupun că este inerentă omului, nefiind nevoie decât ca aceasta să fie dezvoltată şi exprimată. Sunt mii de aşa-zişi oameni morali care nu se declară creştini şi care nu sunt o făptură nouă. Făptura nouă nu este numai produsul unei dorinţe sau al unei hotărâri de a face binele (Romani 7,15-18), al consimţământului mental faţă de anumite doctrine, al schimbării unor opinii şi sentimente şi chiar al întristării pentru păcat. Ea este rezultatul prezenţei unui element supranatural introdus în om, care aduce după sine moartea lui faţă de păcat şi naşterea lui din nou. În felul acesta, noi suntem creaţi din nou după chipul lui Hristos, adoptaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi aşezaţi pe o cale nouă (vezi Ezech. 36,26.27; Ioan 1,121.13; 3,3-7; 5,24, Efes.1,19; 2,1.10; 4,24; Tit 3,5; Iacov 1,18). În felul acesta. suntem făcuţi părtaşi naturii dumnezeieşti şi ni se acordă dreptul la viaţa veşnică (2 Petru 1,4; 1 Ioan 5,11.12). Credinciosul astfel înnoit nu e născut ca un creştin pe deplin dezvoltat, matur; el este lipsit la început de experienţă spirituală; este doar un prunc. Dar ca fiu al lui Dumnezeu, are în mod hotărât privilegiul şi prilejul de a creşte până la statura deplină a lui Hristos (vezi la Matei 5,48; Efeseni 4,14-16; 2 Petru 3,18).

S-au făcut noi. Vezi la Romani 6,4-6. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea cuvintelor toate lucrurile, ultima parte a v. 17 fiind, de fapt: ei s-au făcut noi.

18

Toate lucrurile acestea. Adică mai ales toate lucrurile noi din v. 17, dar în special noua slujbă (cap. 3,6; 4,1) şi noul discernământ (cap. 5,16). Dumnezeu este sursa tuturor acestora.

Împăcării. Gr. katallage, schimb, împăcare, recâştigarea bunăvoinţei cuiva. În Romani 5,11, acelaşi cuvânt e tradus împăcare [ispăşire] (vezi comentariul de acolo). În Noul Testament el denotă o recăpătare a bunăvoinţei lui Dumnezeu (vezi Romani 5,1.10; Coloseni 1,20). Ideea împăcării cu Dumnezeu implică faptul că în trecut Dumnezeu şi omul s-au bucurat de o relaţie de comuniune, că acum există separare (Romani 8,7), că Dumnezeu a luat iniţiativa de a pune capăt acestei stări şi că, deci, e posibil din nou ca omul să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu.

Împăcarea nu presupune nici o schimbare din partea lui Dumnezeu, deoarece El nu Se schimbă niciodată (Mal. 3,6; Iacov 1,17; cf. Evrei 13,8). Nu Dumnezeu e Cel care are nevoie să fie împăcat cu omul, ci omul e cel care are nevoie să fie împăcat cu Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 5,18-20; Efeseni 2,16; Coloseni 1,20.21). Dumnezeu n-a manifestat niciodată vrăjmăşie. Oamenii şi-L închipuie uneori pe Dumnezeu ca pe un judecător aspru, mâniat pe păcătoşi, greu de mulţumit, lipsit de milă, gata să condamne. Această caracterizare nu I se potriveşte şi este un afront pentru El. Hristos nu a trebuit să meargă la cruce pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu, ci ca o demonstrare a iubirii Lui. Dumnezeu nu a cerut moartea Fiului Său, ci L-a dat dintr-o inimă plină de iubire nemărginită (Ioan 3,16; 1 Ioan 4,9; vezi la Romani 3,25). Pe de altă parte, Dumnezeu nu poate să înlăture Legea Sa şi să împiedice consecinţele care vin în urma călcării ei, fără să-Şi nege propriul caracter, a cărui expresie este Legea Sa. Dumnezeu a urât întotdeauna păcatul. El nu poate să trateze binele şi răul la fel. Ispăşirea nu schimbă Legea; ea schimbă vrăjmăşia care a fost produsă de călcarea ei. Împăcarea înlătură vrăjmăşia cu ajutorul unei împliniri înlocuitoare a cerinţelor Legii.

19

Că adică. Adică anume sau cu alte cuvinte.

Dumnezeu era în Hristos. O redare mai clară a textului grecesc a primei propoziţii poate fi: Dumnezeu împăca lumea cu sine Însuşi în Hristos [sau ’prin Hristos’]. Oamenii trebuie să-şi dea seama că, deşi Fiul a fost Acela care a murit pe cruce, El a făcut aceasta ca Miel al lui Dumnezeu (Ioan 1,29).

Împăcând lumea. Planul de mântuire nu constă din împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii, ci din împăcare oamenilor cu Dumnezeu. Apariţia păcatului îi pusese pe oameni în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi scopul lui Hristos a fost acela de a veni în lumea aceasta pentru a recâştiga afecţiunea şi loialitatea oamenilor pentru Dumnezeu.

Neţinându-le în socoteală. Sau fără să pună la socoteală, necalculând. Păcatele sunt trecute în raport, puse în socoteala celor care le-au comis, dar îndurarea şi dreptatea divină au găsit

o cale de a proceda cu călcătorii Legii ca şi cum ar fi fost nevinovaţi. Păcatul e o datorie (Matei 6,12) pentru care păcătosul trebuie să dea cândva socoteală (cf. Matei 25,19). Dar Dumnezeu nu va pune la socoteală păcatul celor care au fost împăcaţi cu El prin Hristos (Psalmi 32,2).

Păcatele [încălcările, KJV]. Vezi la Matei 6,14.

Ne-a încredinţat. Aici este o dovadă în plus a iubirii lui Dumnezeu şi a dispoziţiei Sale de a ierta. Solia împăcării a fost depozitată, într-un anumit sens, în minţile şi inimile tuturor celor care o acceptă atât pentru ei, cât şi pentru a o împărtăşi altora.

Propovăduirea. [Cuvântul, KJV]. Vezi la Ioan 1,1.

20

Noi... suntem trimişi împuterniciţi. [“suntem ambasadori, KJV]. Gr. presbeuo, literal, a fi mai bătrân, şi astfel a fi un bătrân, a fi ambasador. Astfel, ambasadorul e caracterizat ca cineva distins prin demnitate şi experienţă şi deci învestit cu autoritate. Ambasadorii lui Hristos au această misiune în virtutea ataşamentului faţă de El şi lucrarea Lui (vezi la Fapte 14,23). Ei sunt distinşi pentru credincioşia lor (1 Corinteni 4,1.2; 1 Timotei 1,12), pentru zelul lor, pentru faptul că au înţeles şi au trăit marile adevăruri ale Evangheliei şi pentru sârguinţa lor în studiu, rugăciune, câştigarea de suflete şi în dezvoltarea bisericii. Nu e demnitate sau onoare mai mare ca aceea de a fi ambasador pentru Hristos şi pentru împărăţia Cerului.

Ca şi cum Dumnezeu. Ambasadorul lui Hristos este cel care rosteşte cuvântul împăcării (v. 19). Dumnezeu le vorbeşte oamenilor prin ambasadorii Săi, la fel cum a împăcat lumea cu Sine prin Hristos. În ce priveşte interesul lui Dumnezeu pentru păcătoşi, vezi Isaia 1,18; Ieremia 44,4; Ezechiel 33,11; Osea 11,8.

În Numele lui Hristos. [în locul lui Hristos¨, KJV]. Literal, pentru Hristos, adică în favoarea lui Hristos. Creştinul nu e în nici un caz un înlocuitor al lui Hristos, ci doar cineva prin care este realizată împăcarea. El nu e în nici un caz un preot mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, deoarece există doar un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om: Omul Isus Hristos (1 Timotei 2,5). Împăcarea a fost deja oferită în Hristos. Slujitorul lui Dumnezeu e numai agentul prin care cuvântul împăcării (2 Corinteni 5,19) e proclamat altora. El nu e creatorul sau dătătorul lui. El îi conduce pe bărbaţi şi femei la Dumnezeu, unde ei singuri trăiesc experienţa împăcării. Sarcina lui este de a-i convinge pe oameni că Dumnezeu a oferit împăcarea în Hristos. Fiecare credincios are în felul acesta acces la Dumnezeu şi tratează direct cu El (Romani 5,1; Efeseni 2,13.16-19; 2,12; Evrei 4,14-16).

Împăcaţi-vă. Dumnezeu e autorul şi distribuitorul împăcării, oamenii sunt beneficiarii. Ei nu se pot împăca cu Dumnezeu lamentându-se pentru păcatele trecute, chinuindu-se prin penitenţe sau practicând anumite ritualuri. Ei primesc împăcarea doar dacă se pocăiesc de păcatele lor şi acceptă darul îndurării divine.

21

Cel ce n-a cunoscut păcat. Cum a putut Isus să vină în lumea aceasta ca o fiinţă omenească şi a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat (Efeseni 4,15) e un mister de necuprins. El nu a săvârşit niciodată păcat prin cuvânt, gând sau faptă. Toată viaţa S-a ferit de păcat. Aici, pe pământ, El a trăit o viaţă sfântă, nepătată şi curată, fiind totdeauna conştient că e în armonie cu voia Tatălui (Ioan 8,46; 14,30; 15,10; Evrei 7,26; vezi notă suplimentară la Ioan 1; vezi la Luca 2,52). Hristos, Cel fără păcat, a luat natura omenească în inima Sa caldă de iubire şi a îndurat ispitele care ne atacă şi pe noi fără să fie biruit în nici cel mai mic amănunt. El S-a identificat cu păcătoşii (DA 111). Pe cruce, când a sosit ceasul pentru care venise în lume (Ioan 8,20; 12,23.27; 13,1; 17,1; 18,37), Isus a fost adus jertfă... ca să poarte păcatele multora (Evrei 9,28) şi a devenit Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1,29).

Vina păcatelor lumii I-a fost pusă Lui în socoteală, ca şi cum toate ar fi fost ale Lui (Isaia 53,3-6; 1 Petru 2,22-24). A fost pus în numărul celor fărădelege (Marcu 15,28). Hristos a fost identificat cu păcatul. El l-a luat asupra Sa într-un sens real şi a simţit groaza despărţirii de Dumnezeu.

L-a făcut păcat. Adică Dumnezeu L-a tratat ca şi cum ar fi fost păcătos, chiar dacă nu era (vezi DA 25). Adevărurile enunţate în v. 21 sunt printre cele mai profunde şi mai pline de însemnătate din toată Biblia. Versetul acesta rezumă planul de mântuire, declarând lipsa de păcat a lui Hristos, natura ispăşitoare a sacrificiului Său şi eliberarea omului de păcat prin El. Vezi la Ioan 3,16.

Neprihănirea lui Dumnezeu. Vezi la Romani 5,19. După cum păcatele noastre au fost puse în socoteala lui Hristos, ca şi cum ar fi fost ale Lui, tot aşa neprihănirea Lui ne este pusă nouă în socoteală, ca şi cum ar fi a noastră.

Comentarii ale lui Ellen G. White:

1 6T 214

7 AA 51, Ev 64; ML 342; PK 175; 2T 339; 3T 14

10 PK 716; Te 143; 1T 123; 2T 312; 4T 84, 384; 5T 34; 483, 510; 6T 89; 7T 218

14 CH 633; COL 235; CSW 52; DA 564, 660; Ed 66, 297; FE 264, 294; MH 500; MM 316; 3T

188; 4T 457; 5T 206; 7T 139

15 COL 326; 5T 542

17 AA 476; Ed 172; FE 264; GC 461; LS 40; MH 492; ML 26; SC 57; SL 55; 1T 32; 2T 294; 4T

625; 5T 650; 8T 84

19 DA 762; Ed 28; GC 417, 502; PP 64, 364; SC 13,35; 5T 739

20 DA 441, 510; EW 64; PP 580; 1T 431; 2T 102, 335; 342; 705; 4T 229, 393, 523; 6T 427

21 CSW 89; CT 22; FE 272; ML 11; MM 27; SR 225; 1T 482; 2T 212; 3T 372; 5T 229