Am ajuns la țintă?

Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui. Nașterea își are vremea ei, și moartea își are vremea ei; săditul își are vremea lui, și smulgerea celor sădite își are vremea ei. – Eclesiastul 3:1,2

Dintotdeauna am avut darul de a le purta de grijă celorlalți, dar am devenit conștientă de acest lucru doar când fiul meu a ajuns asistent medical – și încă unul chiar foarte bun.

Aproape treizeci de ani am lucrat în domeniul electronicelor. Soțul meu știa că nu mă simțeam împlinită. Într-o zi, a găsit o reclamă într-un ziar pentru niște posturi de voluntari la un azil de bătrâni; se oferea instruire gratuită, dacă voluntarii își luau angajamentul să lucreze acolo timp de șase luni. Organizația respectivă accepta doar zece cursanți. Rugându-mă, am demisionat de la locul meu de muncă și m-am înscris în acel program. Am fost surprinsă să fiu aleasă, eu având deja cincizeci și nouă de ani. Ulterior am aflat că fusesem aleasă și datorită vârstei pe care o aveam.

Pe durata instruirii, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute ori de câte ore mergeam la cursuri sau aveam teste. El a fost cu mine și m-am descurcat foarte bine. Mi-am îndeplinit obligația de a lucra la acel azil, rămânând un an și jumătate. Apoi, am început să ofer îngrijire la domiciliu. Aici inima mea s-a umplut de dragoste și grijă pentru ceilalți.

În cele din urmă, soțul meu s-a pensionat și ne-am mutat într-un orășel din nord-estul statului Colorado. Deși eram mai înaintată în vârstă, am simțit că Dumnezeu are o chemare pentru mine. Am căutat posturi de îngrijitor la domiciliu, dar nu am găsit. Într-o dimineață, în timp ce mă rugam, am simțit că Dumnezeu îmi spune: Du-te la azilul de bătrâni! Am spus: „Doamne, știi că nu asta îmi doresc.” Totuși, El mi-a spus să merg. Deși am fost în oraș în acea zi, planul meu era să amân cererea pentru un post la azilul de bătrâni. Dar Dumnezeu era lângă mine, împingându-mă de la spate. Până la urmă, am primit acel loc de muncă.

Întrebată de ce îmi doream să lucrez la azil, am răspuns: „Pur și simplu îmi doresc să le fac acestor oameni ultimele zile mai frumoase.” Și am făcut tot ce am putut. Înainte de a ieși din camera ei, o doamnă de la azil întotdeauna îmi spune: „Te iubesc.” Cu adevărat mă simt împlinită! Într-o zi, m-a întrebat când intenționez să mă pensionez. „Dumnezeu m-a trimis aici și El îmi va spune când este momentul să plec”, a fost răspunsul meu.

Mă apropii de vârsta de șaptezeci de ani și încă am putere. Simt că Dumnezeu m-a pus în locul în care sunt și El îmi va spune când îmi voi încheia lucrarea. Dumnezeu încă ne poate folosi – chiar și după ce simțim că ne-am încheiat alergarea.

Florence L. Ashby