S-a dus

Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El. – Psalmii 116:15

S-a dus, s-a dus pentru totdeauna. Locuiește tot lângă noi, dar soacra mea de o sută unu ani nu mai poate purta o conversație normală și nici nu mă mai recunoaște. Într-un fel, ea a plecat. Călătoria noastră împreună a început în urmă cu patruzeci și doi de ani, într-o seară călduroasă în Michigan, când am mâncat o porție generoasă de prăjitură cu căpșuni, în umilul ei cămin pătruns de dragostea familială. Ea era amabilă, tăcută, iubitoare și o bucătăreasă uimitoare. Treisprezece luni mai târziu, am fost binecuvântată să îi devin noră. Într-un timp scurt am descoperit că viața soacrei mele era definită de cuvântul binecuvântare. Inima ei era iubitoare, urechile ei știau să asculte, brațele ei erau gata să îmbrățișeze și mâinile erau pregătite să gătească pentru familie, prieteni, biserică și vecini.

După pierderea tragică a ajutorului ei de-o viață și a celui mai bun prieten al ei, cu câțiva ani în urmă, la vârsta de optzeci și șapte de ani, ea și-a părăsit casa care i-a fost cămin timp de cincizeci și șase de ani, pentru a ne deveni vecină. Ne împrumutam una de la cealaltă, serveam prânzul împreună, ne simțeam bine la cumpărături și ne ajutam una pe alta la nevoie, ca niște bune vecine. Eu și soțul meu, Ken, ne bucuram să fim beneficiarii bunătăților gătite de ea. A fost o etapă frumoasă, dar, din păcate, etapele vieții nu țin mult. Soțul meu a avut neplăcuta sarcină de a-i lua cheile de la mașină. Adesea avea nevoie de ajutor ca să deschidă o conservă; începea să încurce ingredientele din rețete bine cunoscute, vechi; a fost nevoie să îi punem o brățară de alertă medicală. Cum așa? Soacra mea, care de obicei era foarte îngrijită, acum sărea peste băi, își petrecea zilele în halat și mânca doar covrigei, chipsuri sau bomboane, în timp ce stătea în balansoar.

Următorul pas dureros pentru noi a necesitat multe telefoane, muncă de cercetare și comunicare între frați cu privire la ajutor la curățenie și un monitor între apartamentul ei și casa noastră. Noaptea, când era confuză, Ken mergea lângă patul ei doar să o asculte și să îi liniștească temerile. Dar a sosit o altă etapă, cu și mai multe interviuri, telefoane și muncă de cercetare. Deja mult iubita mea soacră trebuia să aibă îngrijitor pe timpul zilei. Nu mai avea deloc independență și pentru noi era foarte greu. Pe măsură ce capacitatea ei mintală scade, pe zi ce trece, inima mea este întristată de această pierdere enormă – realitatea neplăcută a vieții. Ea nu mai este și, după cum a scris unul dintre îngrijitorii ei într-un vers al unui cântec, „ea s-a întors în propria copilărie”. Persoana prețioasă care l-a crescut pe soțul meu și pe cei patru frați ai lui mai mari acum își strigă mama. Fiecare strigăt al ei îmi adâncește dorul de apropiata revenire a lui Isus. „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5).

Sandy Colburn