Necredința mea

Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” – Marcu 9:24

Lumea mea, așa cum o știam eu, s-a schimbat în urmă cu câțiva ani. O după-amiază obișnuită de miercuri s-a transformat într-o zi de durere și șoc, din cauza trecerii în neființă a unui prieten care îmi era ca un frate. Acest bărbat a făcut parte din viața mea încă de la vârsta de șapte ani, apoi, dintr-odată, a dispărut. Pentru totdeauna! Lumea mea a fost zguduită din temelii. L-am întrebat pe Dumnezeu cum a fost posibil. Prietenul meu tânăr a lăsat în urmă un copil mic. Ce scop ar putea avea toate acestea? Cum ar putea Dumnezeu pretinde că este milos și bun și să permită totuși această tragedie de neînțeles în viața noastră? Când una dintre surorile prietenului meu a spus: „Dumnezeu știe cel mai bine”, m-am uitat la ea de parcă își pierduse mințile și am spus în sinea mea: Dacă Dumnezeu a făcut vreodată o greșeală, aceasta trebuie să fie! Mi-am îngropat prietenul și, timp de doi ani, nu m-am bucurat de mângâierea pe care creștinii îndoliați ar trebui să o simtă. În tot acest timp, am evitat biserica.

Deși refuzam să mă rog după acest eveniment, aveam totuși nevoie să mă sprijin pe o Putere mai mare, nu doar pe cei care veniseră să îmi aducă alinare. Mă suna soția prietenului meu. Deși ne îndoiam de Dumnezeu, am descoperit că totuși trebuia să mergem înaintea Lui pentru a cere mângâiere și pace în acea perioadă de încercare – ca un copil pedepsit pentru o faptă rea care se întoarce la părinte să fie mângâiat. La înmormântare, când mi s-a cerut să rostesc câteva cuvinte, a trebuit să mă gândesc îndelung ce să spun. Gândurile mele nu erau dintre cele mai frumoase, totuși am căutat ajutor la Tatăl, chiar dacă simțeam că El greșise foarte mult față de noi. Am simțit îndemnul să vorbesc despre lucrurile pentru care eram recunoscătoare chiar și în acele momente de întristare și durere, pentru că avusesem privilegiul de a-l cunoaște pe prietenul meu.

Credința mea în Dumnezeu a fost puternic zdruncinată de acest eveniment. Și nu voi pretinde că de atunci până acum a fost foarte întărită. Dar am învățat un lucru: Dumnezeu este alături de noi chiar și atunci când pare că nu este. El ne oferă mângâiere și ne aduce alinare nouă, copiilor Săi, chiar când avem nevoie.

Din acea zi tristă de octombrie 2014 și până astăzi am avut parte de multe alte încercări și evenimente șocante. Totuși, de fiecare dată când pun sub semnul întrebării planul lui Dumnezeu, trebuie să îmi amintesc de textul de astăzi: Eu cred cu adevărat în Tine, Doamne. Cred că Tu ești acolo și că mă iubești. Cred că Tu ești bun și milostiv. Cred că Tu ești puternic și poți face totul. De aceea, Doamne, eu cred, dar ajută Tu necredinței mele!

Raylene McKenzie Ross