Privește dincolo de față! (II)

Nu te uita la înfățișarea (…) lui, căci l-am lepădat. (...) Omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă.” – 1 Samuel 16:7

Îmi vine în minte în special o experiență din viața mea de soție de pastor. Într-un Sabat, fiind în una dintre cele mai mari biserici păstorite de soțul meu, aveam băiețelul în brațe, iar fetița de doi anișori se sprijinea de mine. Acum, ca soție de pastor, consideram că nu trebuia ca ceilalți să vadă pe fața mea tristețe. Așa că, de-a lungul anilor, am învățat să țin în mine orice durere pe care aș fi simțit-o. (Nu uita, sunt o superfemeie!) Consideram că era datoria mea să afișez un zâmbet și să îl fac să stea acolo. Dar în acea dimineață de Sabat fața m-a trădat. De fapt, fața m-a trădat atât de tare, încât o soră din biserică chiar a venit lângă mine.

„Soră Clarke, dacă așa arată fața ta, atunci ar fi mai bine să stai acasă și să nu vii la biserică!” A spus ce avea de spus și a plecat. Îmi venea să intru în pământ de rușine. Îmi doream să mă pot evapora ca apa. Dar atunci mi-am dat seama, pentru prima dată, că nu voi putea să mă prefac la nesfârșit. Într-un final, se vedea pe față ce aveam în inimă. Iar eu... care credeam că zâmbesc...

Anii au trecut, și acum Îi sunt chiar recunoscătoare lui Dumnezeu pentru acea experiență dură. M-a ajutat să fiu eu însămi, indiferent de standardele pe care ceilalți le au pentru mine. La urma urmei, sunt un copil în acest univers și am dreptul să fiu aici. Ar trebui să mă simt liberă să exprim ce simt. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că astăzi nu mai sunt fățarnică. Nu mai este nevoie să mă prefac. Dumnezeu dorește să fim sinceri în privința trăirilor pe care le avem. Când Ana din Biblie s-a simțit împovărată, și-a dus povara la biserică, și emoțiile îi erau vizibile. Inima tristă i se reflecta atât de tare pe față, încât preotul Eli a mustrat-o. Dar Dumnezeu i-a înțeles nevoile și i le-a împlinit. Nu îmi mai este teamă să îmi duc poverile la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este la biserică, atunci acolo le voi duce – la El –, indiferent cine m-ar vedea!

Această experiență dificilă m-a ajutat și în lucrarea cu ceilalți, deoarece acum sunt mai sensibilă la nevoile lor. Acum nu mă mai uit la fața unuia sau a altuia, după care să trag repede concluzia. Încerc să privesc dincolo de față. Sunt atentă, deoarece o față zâmbitoare nu înseamnă neapărat că persoana este fericită. Dacă cineva pare nefericit, încerc, prin harul lui Dumnezeu, să mă apropii, în felul meu, pentru a readuce bucuria. Dacă problema este peste puterile mele, atunci încredințez persoana în grija lui Isus printr-o rugăciune. Încă mă uit la fețele oamenilor, dar acum privesc și dincolo de ele.

Jacqueline Hope HoShing-Clarke