Percepții

Nu judecați, ca să nu fiți judecați. – Matei 7:1

Când eram tânără, obișnuiam să urmăresc un program televizat intitulat „The Rifleman” (Pușcașul). Acesta prezenta povestea fictivă a unui bărbat văduv, Lucas McCain, care s-a mutat în vechiul New Mexico Teritory împreună cu fiul lui, Mark. Voia să ia viața de la zero după moartea soției lui. Desigur, după cum sugerează și numele programului, știa să folosească pușca și era și foarte priceput.

Ca tânără care urmăream această emisiune, nu pot să spun că îmi plăcea foarte mult. McCain părea un șef foarte exigent și lucrurile trebuiau executate excelent. Bineînțeles, cu pușca, executa sentințele pe care tot el le dădea. În toate episoadele era transmisă oarecum ideea că băieții răi meritau dreptatea care venea asupra lor, pentru că nu îi interesa să facă binele. Așa că au simțit dreptatea din plin.

Acum, după trecerea anilor, din întâmplare, am dat din nou peste acest program. Mare mi-a fost surpriza să văd că nu semăna deloc cu ce îmi aminteam eu despre emisiune. Dl McCain încă avea pușca și preocuparea lui a rămas tot dreptatea. Dar acum am înțeles că acest tată era preocupat ca fiul lui, Mark, să crească pentru a face binele și a avea etica muncii.

Sunt sigură că această reprezentare televizată portretiza corect viețile și dorințele multora care au trecut prin Marile Câmpii Centrale și s-au luptat să își facă o viață nouă, să își construiască țara. Nu a mers totul bine. Incendiile au făcut ravagii. Furtunile și seceta au afectat recoltele. Nedreptatea și-a făcut simțită prezența. Dar oamenii erau preocupați și de modul în care creșteau copiii lor. Voiau să aibă un loc unde să trăiască, să lucreze și să se dezvolte. Cât de minunat trebuie să fi fost să joace un rol în formarea unei națiuni!

Au trecut aproape cincizeci de ani de când am urmărit pentru prima dată acest program. Timpul și lecțiile de viață mă fac să văd lucrurile diferit de cum le vedeam atunci. Acum nu mai văd totul în chenarul alb-negru al prejudecății unui tânăr. Vârsta m-a temperat, și acum pot privi imaginea de ansamblu, nu doar un aspect al ei. Încă sunt zile în care alunec înspre obiceiurile vechi și emit câte o „judecată” cu o viteză mai mare decât cea a lui McCain când își scotea pușca și administra drep­tatea. Sunt recunoscătoare că Isus îmi amintește că nu este treaba mea să-i judec pe alții. Este treaba Lui.

Eu învăț să Îl las pe Isus să fie regizorul „programului” meu.

Mary E. Dunkin