Vacile de pe câmp (II)

Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! – Mica 7:18

În vânt aspru și în ploaie, vițeii nou-născuți se ghemuiau la burta mamei lor, încercând să se adăpostească de lumea nemiloasă în care tocmai intraseră. Din jeepul meu confortabil, cu încălzire în scaune, nu puteam să îmi iau ochii de la nou-născuții de pe pășune. Copilașul meu era cuibărit confortabil în scaunul lui de mașină din spatele meu; protejat, cel puțin pentru moment, de stihiile păcatului din această lume. Am simțit un junghi în inimă. Adevărul este că vremea rea nu era mai suportabilă pentru acele biete animale decât ar fi fost pentru noi, dacă am fi fost și noi afară.

Am simțit un al doilea junghi. Realitatea care m-a șocat a fost că disconfortul, durerea și suferința vițeilor nu era din vina lor. Era din vina noastră – a mea.

În lumea nou-creată și bună a lui Dumnezeu, temperatura nu a fost niciodată nepotrivită, nu a fost prea cald sau prea rece. Totul era perfect. Nu erau ploi torențiale, care să „biciuie” bietele creaturi. Dumnezeu uda cu blândețe plantele, copacii și iarba prin roua din timpul nopții. Dumnezeu a creat un mediu perfect care îi aducea bucurie continuă, nesfârșită fiecărei creaturi de acolo. Dar apoi a intrat păcatul în lume, viața a devenit tot mai grea, nu doar pentru oameni, ci pentru toată creația Lui. Există totuși o diferență: Dumnezeu i-a oferit omenirii darul mântuirii și al vieții veșnice pe pământul cel nou. Nouă ne este oferită o cale de scăpare din suferință și posibilitatea reușitei de a ne reîntoarce la perfecțiune. Dar pentru toate celelalte creaturi, acesta este finalul. Ele vor cunoaște doar această lume păcătoasă pe care noi le-am „creat-o”.

Să fim recunoscători în fiecare minut al fiecărei zile că ne-a fost dată o a doua șansă, ne-a fost oferit acest dar nemeritat. În recunoștința noastră, să fim atenți, grijulii și iubitori în toate interacțiunile noastre cu întreaga creație. Lumea creată suferă zilnic consecințele păcatului omului.

Citeam cândva că primii noștri părinți au plâns când au văzut prima frunză care murea după căderea lor în păcat, concept pe care eu și cu tine cu greu îl înțelegem astăzi. Haideți să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne dea inima Lui blândă!

Îndepărtându-mă încet de pășunea cu vaci, în acea zi rece și ploioasă, I-am cerut iertare lui Dumnezeu pentru partea mea în perpetuarea păcatului. Apoi I-am mulțumit pentru toată bunătatea Lui față de noi. Chiar și atunci când nu o merităm.

Naomi Striemer