O lumină în întuneric

Isus le-a vorbit din nou și a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții. – Ioan 8:12

Gândește-te la cel mai întunecos loc în care ai fost vreodată. Ai explorat vreo peșteră? Ai făcut scufundări în adâncul oceanului? Te-ai ascuns într-un dulap?

Când suntem copii, adesea noi asociem întunericul cu spaima – ne este teamă de ceea ce nu putem vedea. Când ne mai maturizăm și devenim adulți, adesea întunericul nu mai ține atât de mult de mediul înconjurător, cât de noi înșine, de interiorul nostru.

În urmă cu doi ani, am descoperit că eram în întuneric – nu într-o peșteră sau un dulap – ci ca stare de spirit. Mă luptam cu anxietatea și cu atacurile de panică fără să-mi dau seama. Dintotdeauna am fost o persoană fericită, optimistă, care făcea față stresului foarte bine. Fără să știu, mă luptam cu o tulburare și o țineam sub control ignorând simptomele.

Pe măsură ce anxietatea mea s-a accentuat și atacurile de panică au devenit tot mai frecvente, încetul cu încetul, am început să alunec în abisul disperării. Pentru prieteni și familie păream o persoană cu totul schimbată. Bucuria din inima mea dispăruse și mă simțeam neajutorată, parcă nimic nu îmi mai putea aduce mângâiere. În acele săptămâni, am simțit cu adevărat că viața mea nu avea să mai fie niciodată la fel. Am început să sper cu toată inima că voi simți din nou fericire.

Umbrită de un nor întunecos, în cele din urmă i-am mărturisit unei prietene că nu îmi mai puteam găsi cuvintele pentru a mă ruga. Cu blândețe, ea și-a pus mâna pe brațul meu și m-a asigurat: „Dumnezeu înțelege. Ai prieteni și familia care se roagă în mod continuu pentru tine.”

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a auzit și a răspuns la aceste rugăciuni. Când eu nu îmi mai puteam găsi glasul, El l-a auzit pe al lor și, cred eu, rugăciunile tăcute ale inimii mele.

În următoarele câteva săptămâni, norul negru a început să se risipească și, încetul cu încetul, am început să fiu din nou eu însămi. Adesea rugăciunile mele erau scurte și convenționale: „Nu pot face acest lucru fără Tine. Umblă alături de mine astăzi!”

Și așa a făcut. Norii s-au risipit și soarele a început să strălucească din nou.

Voi fi veșnic recunoscătoare pentru rugăciunile celor care au cerut vindecarea mea, când eu nu mai puteam să cer, și pentru Tatăl meu, a cărui iubire pentru mine a luminat în acel moment de întunecime.

Erica Jones