COIOTUL URÂT

Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pri­cina Fiului omului! Luca 6:22

Coiotul cel vânat şi urât nu merită chiar atât de mult reputaţia pe care o are. Acest lucru ne reaminteşte de ceea ce a spus Isus despre urmaşii Săi, în textul de astăzi.
Rar a existat un animal mai urât de oameni decât coiotul din America de Nord. Mult timp omul a încercat să-l elimine, dar aceste încercări nu numai că nu au reuşit, ci, în multe cazuri, au avut repercusiuni.

Războiul împotriva acestui mic câine sălbatic cu coada stufoasă a în­ceput deoarece coioţii omorau animalele din cirezi şi-şi vânau prada printre lanurile şi plantaţiile fermierilor. Au fost puse capcane, dar coiotul a învă­ţat să le declanşeze şi să fure momeala. Otrăvurile nu au omorât doar pe coioţi, ci şi viaţa sălbatică benefică. Iar animalul este destul de şiret, în general, să nu stea în bătaia puştii.

Deşi populaţia de coioţi este mult mai mică decât era, acele animale care au supravieţuit sunt mai inteligente, iar eliminarea lor pare aproape imposibilă. Acesta este probabil un lucru bun pentru că acolo unde coio­tul a fost exterminat, veveriţele de pământ, şobolanii şi şoarecii s-au în­mulţit până când au devenit o ameninţare pentru recoltă. Iar creşterea nu­mărului iepurilor, o sursă majoră de hrană pentru coioţi, este în special evidentă în vătămarea făcută hranei furajere a cirezilor. 

Păsări, mamifere mici şi insecte au fost dependente de săparea de către coiot a·unor şanţuri din ce în ce mai adânci, atunci când găurile de apă se uscau. Acum, multe dintre ele mor de sete.

Interesant, cu cât fermierii au încercat să scape de coioţi, cu atât mai mult a crescut viclenia lor şi cu atât mai greu au fost de găsit cei care ră­măseseră. Prin acest lucru, ni se aminteşte că persecuţia şi ura nu au dis­trus creştinismul. El a crescut mai puternic şi mai perseverent pentru că cei tari în credinţă au crescut odată cu persecuţia.