Mă cunoşti doar

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape  și mă cunoști. – Psalmii 139:1

 

Multe dintre îngrijorările omenești se nasc fie din dorința de a fi pe placul altora, fie din presiunea părinților sau de frica excluziunii sociale. Nevoia de a ne simți iubiți și apreciați ne face să ne etalăm cele mai bune calități și să ne ascundem defectele și slăbiciunile. Alții, în dorința lor de a fi plăcuți sau de a fi în bune relații cu alții, își schimbă comportamentul cu prețul propriilor convingeri și simțăminte.

În 1951, Solomon Asch a condus un studiu în domeniul psihologiei sociale, pentru a vedea dacă opiniile personale sunt influențate de acești factori. Experimentul a constat în evaluarea unor carduri cu linii de diferite mărimi. Participanții trebuiau să compare o linie verticală de pe un card cu trei linii verticale de pe alt card. Scopul era identificarea unei linii dintre cele trei care era identică cu prima. Fără nicio dificultate, participanții au reușit să identifice liniile similare cu o eficiență de 99%. Dar, atunci când trebuiau să dea răspunsurile după alți membri ai grupului care greșeau intenționat (având o înțelegere cu cercetătorul), participanții aveau răspunsuri greșite în 37% dintre cazuri, doar din dorința de a se conforma percepției majorității.

De ce nu erau dispuși participanții să dea propriul răspuns chiar dacă era diferit de al altora? Era frica de a fi respinși? Era dorința de a fi pe placul celorlalți? Sau era nevoia de a se simți în armonie cu ceilalți?

În unele ocazii, aceeași teamă apare și în relația noastră cu Domnul. Câteodată facem „rugăciuni minunate” deoarece credem că acest lucru este pe placul lui Dumnezeu, când, în realitate, nu facem altceva decât să oferim „răspunsuri greșite”. Este nefolositor să spun: „Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat atât de multe binecuvântări astăzi” când, în realitate, eu vreau să-I arăt indignarea mea față de rău și confuzia mea absolută că aparent nu a vorbit în favoarea dreptății. La fel, este inutil să spun o rugăciune frumoasă când am nevoie să strig după puterea de a nu mai face aceeași greșeală din nou.

Este încurajator să știm că Îi putem prezenta lui Dumnezeu toate gândurile noastre cu asigurarea că El nu le va respinge și nu va fi ofensat de ele. Putem spune cu toată încrederea: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști. (…) De departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Căci nu îmi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul” (v. 1-4).

Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că, în ciuda faptului că nu avem întotdeauna gânduri bune, El totuși ne iubește!