Atenţie la pierderea scutului!

Să nu vă părăsiți încrederea voastră, pe care o așteaptă  o mare răsplătire! – Evrei 10:35

 

Pasajul de astăzi îi încurajează pe ucenici să nu-și piardă încrederea. În acest sens, autorul folosește verbul apobalo, împrumutat din domeniul militar și folosit când un soldat își pierdea sau își scăpa scutul în timpul luptei. Când un soldat ajungea descurajat pe câmpul de luptă, putea avea una dintre cele mai lipsite de demnitate reacții: să-și arunce scutul ca să se elibereze de povara echipamentului și să o rupă la fugă. Mai târziu avea să-și informeze superiorul că „și-a pierdut” scutul. Acest tip de reacție demonstra o mare lașitate și un asemenea om nu mai avea voie să participe la ceremoniile care sărbătoreau victoria armatei.

A nu-ți pierde speranța înseamnă păstrarea curajului, a cutezanței și a dinamismului ce caracterizează un bun luptător. Nu este surprinzătoare folosirea unui asemenea limbaj, din moment ce scrisoarea este adresată celei de a doua generații de ucenici iudeo-creștini, care au trăit după persecuția lui Nero și înaintea persecuției lui Domițian. Erau vremuri tensionate deși creștinii nu mai erau persecutați în momentul respectiv; părinții lor suferiseră persecuția, iar ei se îndreptau din nou spre ea (Evrei 12:4).

Adevărul este că, atunci când adversitățile și asprimile luptei sunt extreme, nu putem face nimic cu de la noi putere. Nu este de mirare că, în momentele de pericol sau amenințare, reacția naturală este coordonată de sistemul nervos autonom, care acționează independent de voință. Se știe că unii soldați de pe câmpul de luptă mor de frică la propriu. Acest lucru este cauzat de un mecanism biologic numit „reacție parasimpatică de recul”. În condiții normale de alarmă, sistemul nervos simpatic ne avertizează de potențialul pericol printr-o serie de reacții – printre altele, palpitații, transpirație, dilatarea căilor respiratorii, dilatarea vaselor de sânge, întărirea mușchilor. Reacționând la o asemenea situație, sistemul nervos parasimpatic coordonează reducerea efectelor de mai sus ale șocului natural și normalizează cât mai bine lucrurile. Dar, când alarma este extremă (cum ar fi teama de moarte într-o bătălie), sistemul parasimpatic poate determina un stop cardiac și sfârșitul vieții.

În timpul luptelor noastre spirituale, numai Dumnezeu ne poate face curajoși în fața asprimii ispitei și a amenințărilor la adresa vieții. Poate că te afli în cel mai crunt moment al luptei și ești ispitit să-ți abandonezi scutul și să-ți recunoști înfrângerea. Ai totuși o opțiune mai bună. Predă-te lui Isus și El îți va da victoria. Așa cum i-a spus lui Iair în timp ce fiica lui era în agonie, El îți spune ție acum: „Nu te teme, crede numai” (Marcu 5:36).