Scaunul galben

Bunicul meu avea deja peste 80 de ani când m-am născut. Cele mai dragi amintiri cu el sunt legate de scaunul lui galben. Îi plăcea să stea și să se legene în el. Mi se părea cel mai minunat lucru – pentru că se și învârtea. Mă simțeam foarte iubită și specială când stăteam cu bunicul în acest scaun galben. Jocul meu preferat era să alerg în jurul lui, în timp ce bunicul încerca să mă prindă. Ne făcea pe amândoi să chicotim și să râdem.

Pe când aveam trei ani, bunicul a murit. A fost o perioadă tristă și derutantă pentru mine. Îmi amintesc că deseori stăteam în scaunul lui și mă tot învârteam. M-am asigurat că mama va păstra scaunul vechi. De fiecare dată când ne mutam mă întreba dacă putea să se descotorosească de vechitură, dar eu nu o lăsam. Amintirile mele cu bunicul erau prea prețioase ca să renunț la ele. Scaunul nu valora mult, dar valoarea sentimentală era fără preț. Într-o viață plină de haos și de schimbare, scaunul bunicului m-a ancorat în ceva solid și bun.

În cele din urmă am lăsat-o pe mama să arunce scaunul, după ce am absolvit facultatea și am decis să ne mutăm înapoi acasă, în Vest. Vechiul scaun galben nu mai era frumos și începuse să devină incomod, după ani de uzură.

Cât de des ținem prea mult la anumite lucruri, datorită valorii sentimentale sau doar datorită faptului că este mai ușor să le păstrăm, pentru că ne este mai comod! Are această întâmplare o paralelă spirituală? Așa facem și noi cu Dumnezeu? Păstrăm păcatele confortabile, păcatele familiare și vechi, în loc să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne schimbe inimile și să arunce păcatele în cel mai adânc ocean? Unde ne ancorăm inimile? Ai cumva un vechi scaun galben în inima ta? Ai cumva un vechi scaun galben în viață, de care trebuie să te descotorosești?

Dragă Tată, Te rog, vino în inimile noastre, biruiește natura noastră păcătoasă și umple-ne cu amintiri ale grijii și dragostei Tale!

 Wanda L. Davis