Umbra lungă de bunic

Bunicul meu era înalt, slab și bătrân. Era tâmplar și antreprenor. Din când în când, mergând cu mașina prin Worth, cu tata la volan, bunicul ridica mâna, arăta spre o casă și spunea: „Eu am construit casa aia. Pereții sunt groși de 30 de centimetri.”

În schimb, el locuia într-o încăpere mică, din spatele unei case deținute de cumnatul și sora lui. Sunt foarte multe întrebări pe care îmi doresc să i le fi pus. De exemplu: „Cum de ți-ai făcut casa tocmai acolo?” Îmi doresc să fi întrebat și de bunica, dar pe atunci nu mă gândeam la așa ceva.

Bunicul și Annie și-au pierdut fiica, pe Josephine, atunci când aceasta avea doar trei ani. Tata s-a născut nu cu mult timp după aceea. Annie a murit de tuberculoză câțiva ani mai târziu. Munca de antreprenor a bunicului îl ducea încoace și-ncolo, așa că micuțul James, Bebe – cum îi ziceau verișorii –, le-a fost dat în îngrijire unchiului și mătușii sale. Verișorii au fost încântați, dar, pentru tot restul vieții, tata a resimțit pierderea provocată de acea separare din copilărie, chiar dacă tatăl său îl vizita des.

Dacă nu venea bunicul la noi, ne duceam noi la el în fiecare weekend. Ne îmbulzeam pe el oriunde ar fi stat, pe marginea patului, în balansoar, pe lada lui sau doar sprijinindu-ne de ușă. Primul lucru pe care îl făceam eu și sora mea era să deschidem capacul lăzii, iar acolo găseam bomboane, o mică punguliță de tutun plină cu mărunțiș sau alte surprize pregătite special.

Bunu’ era un om binevoitor și iubitor. Înclina spre Biserica Penticostală și nu a înțeles niciodată cum tata a plecat din biserica în care copilărise pentru a se face adventist de ziua a șaptea. El ne-a povestit odată că, atunci când era băiat, tata a ieșit în fața amvonului și a fost „mântuit”. Am presupus că el considera acel moment „mântuirea” tatălui nostru.

Și-a petrecut ultimele luni din viață la noi acasă. Ultima dată când l-am văzut în viață și-a întins mâna slabă și a prins-o pe a mea. „Să fii mereu fată bună”, mi-a zis. I-am spus că o să fiu. Prin harul lui Dumnezeu, voi fi cu el din nou într-o bună zi.

Tată, Îți mulțumesc pentru amintirile prețioase cu bunici! Ajută-ne să nu subestimăm niciodată impactul asupra copiilor noștri al unei vieți evlavioase!

Penny Estes Wheeler