David la Ţiclag

David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat, şi toţi oamenii care erau lângă el au făcut acelaşi lucru. Au jelit, au plâns şi au postit până seara, de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiaţi cu sabia. (2 Samuel 1:11,12)

Saul crezuse că David a intrat în uriaşa armată a filistenilor, de care îi era atât de frică. Însă David şi cei şase sute de oameni ai lui nu au primit permisiunea de a participa la luptă, deoarece unii dintre conducătorii filistenilor se temeau de trădare. Acest lucru a fost o mare uşurare pentru David, dar nu i-a alungat mustrările de conştiinţă pentru că se dusese la filisteni, când ar fi trebuit să aibă încredere că Dumnezeu îi va rezolva problema cu Saul.
David şi oamenii lui s-au întors acasă, în Ţiclag, şi au constatat că cetatea fusese atacată de amaleciţi, care le răpiseră femeile şi copiii. Ostaşii au dat vina pe David şi s-au pregătit să-l omoare cu pietre. David a simţit că a pierdut tot ce-i era mai drag pe pământ. În disperare, s-a hotărât să-L întrebe pe Domnul ce să facă în această situaţie.
L-a chemat pe preotul Abiatar, care i-a spus să îi urmărească pe amaleciţi, pentru că va avea izbândă. El a reuşit astfel să recupereze toată prada. După aceea, a primit vestea că Saul şi Ionatan au murit în războiul cu filistenii. David şi oamenii lui au plâns şi au postit. Durerea lui a fost sinceră. Nu a existat nici urmă de bucurie, iar David a compus un psalm deosebit de frumos: 2 Samuel 1:19-27.

Un gând inspirat: „Durerea pricinuită lui David de moartea lui Saul era sinceră şi adâncă, făcând dovada generozităţii unei naturi nobile. El n-a tresăltat la vestea căderii inamicului său. Ultima piedică în calea urcării sale pe tronul lui Israel fusese înlăturată, dar el nu se bucura de faptul acesta. Moartea făcuse să se şteargă amintirea neîncrederii şi cruzimii lui Saul şi acum nimic nu-i mai venea în minte din viaţa lui decât ce era nobil şi impunător.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 695, 696)

Mesajul zilei: Trebuie să fim în stare să ne aducem aminte de calităţile unei persoane, şi nu de lucrurile neplăcute.

Patriarhi şi profeţi, capitolul 68