Romani 5

1

Deci [De aceea KJV]. Adică, având în vedere afirmaţia din versetul precedent şi a întregii argumentări şi a tuturor dovezilor din cap. 1 – 4, Pavel a arătat lămurit că toţi oamenii, iudei şi neamuri la fel, sunt păcătoşi sub condamnare şi având nevoie de neprihănire. El a dovedit că această nevoie de neprihănire nu poate fi satisfăcută legalist prin fapte de ascultare (cap. 3,20). Dar, aşa cum s-a descoperit în vestea cea bună a Evangheliei, Dumnezeu a făcut ce era necesar pentru a satisface nevoia omului. Dumnezeu oferă oricui, ca un dar fără plată al harului Lui deplină iertare şi împăcare prin credinţa în Isus Hristos, care a trăit, a murit, a înviat iarăşi pentru răscumpărare şi refacerea omului căzut. După ce a făcut aceasta, a stabilit doctrina neprihănirii prin credinţă ca singura cale pe care iudei şi neamuri împreună pot, ca şi Avraam, să capete neprihănirea, Pavel caută acum să aplice unele din foloasele celor care s-au împărtăşit de această experienţă mântuitoare.

Suntem socotiţi neprihăniţi. [Fiind îndreptăţiţi KJV, îndreptăţiţi fiind noi Nitz]. Sau întrucât am fost îndreptăţiţi. Vezi cap. 3,20.28:4,8.25.

Avem pace. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi exprimarea să avem pace. Numai dovezile din manuscrise favorizează această din urmă exprimare. Totuşi, mulţi comentatori şi traducători au obiecţii, pe temeiul că exprimarea nu se încadrează în context. Ei susţin că nu e probabil ca Pavel să îndemne pe cei care au fost îndreptăţiţi să caute să aibă pace. Ei cred că el asigură pe credincioşi că ei deja posedă pace ca rezultat la îndreptăţirii lor.

Totuşi, este o cale de a traduce expresia aceasta, traducere care face cu putinţă să se accepte exprimarea favorizată de manuscrise şi totuşi să se dea o interpretare corespunzătoare contextului. Forma verbului tradus să avem permite traducerea să stăruim de a avea pace, însemnând să ne bucurăm de pacea pe care o avem, sau să ne bucurăm de pace. Dacă Pavel ar fi vrut să zică să căpătăm pace, verbul grecesc ar fi fost diferit. Apare în forma aceasta diferită în Mat. 21,38 şi e tradus să punem stăpânire pe moştenirea lui. Întrucât îndreptăţirea în sensul ei deplin implică împăcare şi pace, Pavel zice aici: Întrucât am fost îndreptăţiţi prin credinţă, să păstrăm [sau să ne bucurăm de o] pace pe care o avem acum.

Dacă totuşi e preferată exprimarea avem pace, sensul nu este esenţial diferit. Accentul este pe binecuvântarea păcii care vine o dată cu experienţa faptului de a fi iertat şi pus în bune raporturi cu Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos.

Adevărata religie este înfăţişată în Biblie ca o experienţă de pace (Isaia 32,17; Fapte 10,36; Rom. 8,6; 14,17; Gal. 5,22). Pavel numeşte adesea pe Dumnezeu Dumnezeul păcii (Rom. 15,33; 1 Tes. 5,23; Evrei 13,20; cf. 2 Cor. 13,11; 2 Tes. 3,16). Păcătoşii sunt descrişi ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (Rom. 5,10; cf. Rom. 8,7; Ioan 15,18.24; 17,14; Iacov 4,4). Pentru ei nu este pace, nu este linişte şi siguranţă (Is. 57,20). Dar efectul prevederii lui Dumnezeu de îndreptăţire prin credinţă e de a aduce pace sufletului păcătosului mai înainte tulburat şi înstrăinat. Înainte de experienţa îndreptăţirii, păcătosul este într-o stare de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, aşa cum e arătat de rebeliunea sa faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi de călcarea din partea sa a legilor lui Dumnezeu. Dar după ce e împăcat, are pace cu Dumnezeu. Mai înainte, fiind încă sub un simţ al vinovăţiei păcatului, el nu are altceva decât temere şi neodihnă în conştiinţa sa. Acum, avându-şi păcatele iertate, el are pace în inima sa, dându-şi seama că toată vinovăţia sa a fost înlăturată.

Asocierea de către Pavel a păcii cu îndreptăţirea prin credinţă face şi mai clar faptul că îndreptăţirea nu e numai o simplă aranjare a poziţiei legale a păcătosului faţă de Dumnezeu (vezi Rom. 3,20.28; 4,25). Singură, iertarea nu aduce în chiar necesar pace. Omul care a fost iertat de vreo faptă rea oarecare poate că simte recunoştinţă faţă de binefăcătorul său, dar în acelaşi timp poate să fie plin de o aşa ruşine şi stinghereală, încât caută să evite tovărăşia chiar a aceluia care la iertat. Deşi iertat, se poate ca el să nu se simtă mai bine decât un criminal eliberat. Respectul de sine a dispărut, şi nu e motivare pentru o viaţă de neprihănire.

Dacă îndreptăţirea nu însemna mai mult decât atât, ea ar fi lucrat de fapt împotriva planului lui Dumnezeu de restatornicire a noastră. Singura cale în care chipul dumnezeiesc poate fi refăcut în omul decăzut e printr-o comuniune plină de încredere şi iubire, cu Hristos prin credinţă. De aceea, Dumnezeu nu numai iartă, dar şi împacă. El ne pune într-o bună poziţie faţă de Sine. El chiar ne tratează ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată, punându-ne în socoteală neprihănirea Fiului Său pentru a acoperi trecutul nostru păcătos (vezi cap. 4,8). El ne invită la o părtăşie cu Isus care ne va inspira curaj pentru viitor şi ne dă un exemplu după care să ne modelăm viaţa.

Această înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă arată locul convertirii şi renaşterii în experienţa păcătosului care se pocăieşte. Nu ar fi cu putinţă pentru omul căzut să intre în noua relaţie de pace care îl îndreptăţeşte şi-i admite neprihănirea, decât datorită schimbării miraculoase săvârşite prin renaşterea spirituală (Ioan 3,3; 1 Cor. 2,14). De aceea, când Dumnezeu îndreptăţeşte pe păcătosul convertit, creează şi o inimă curată şi înnoieşte un duh neprihănit înăuntrul lui (vezi Ps. 51,10). În ce priveşte relaţia dintre convertire, renaştere şi îndreptăţire vezi COL 103; GC 470; SC 53, 53.

2

Lui Îi datorăm. [Prin care KJV; Nitz.] sau prin care.

Prin credinţă. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 19) cu privire la omiterea sau reţinerea acestei expresii. Totuşi, dacă Pavel a menţionat credinţa în acest verset sau nu, este evident că noi putem avea acces la har numai prin credinţă în Acela prin care harul a făcut disponibil.

Am. [avem KJV]. Literal, am avut. Versiunea greacă arată nu numai căpătarea iertării la privilegiu, ci stăpânirea dăinuitoare a lui. Noi am avut intrarea aceasta chiar de când am devenit creştini, şi încă îl mai avem atâta timp cât rămânem creştini.

Intrat. [Intrare, KJV]. gr. Prosagoge. Cuvântul acesta e folosit numai de Pavel în NT şi apare numai aici şi în Ef. 2,18; 3,12. S-ar putea să fie înţeles aici în sensul de introducere, nu fapta noastră de a veni la Dumnezeu, ci fapta lui Hristos de a ne aduce la El. Aceeaşi idee este la fel exprimată în 1 Petru 3,18: Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi ca să ne aducă (prosagoge) la Dumnezeu. Ideea sugerată este aceea a unei camere de audienţă a unui împărat, în care supuşii nu pot să intre singuri, ci trebuie să fie introduşi de cineva cu autoritate. În cazul acesta, Isus este acela care ne introduce. Nu putem intra de la noi înşine în camera de audienţă a lui Dumnezeu, deoarece păcatele noastre vin între noi şi Dumnezeu şi ne-au despărţit de El (Is. 59,2). Dar Hristos, în virtutea sacrificiului Lui, poate să ne aducă înapoi la Dumnezeu şi să ne introducă în stare de har şi de favoare în care ne găsim acum (vezi Evrei 10,19).

Prin Hristos facem cea dintâi apropiere de Dumnezeu, şi prin Hristos ne e păstrat privilegiul mai departe. Şi această intrare la Dumnezeu, această introducere în prezenţa divină urmează să fie considerată ca un privilegiu dăinuitor. Noi nu suntem aduşi înaintea lui Dumnezeu cu scopul de a avea o întrevedere, ci pentru a rămâne cu El.

Această stare de har. Adică stare de a fi împăcaţi cu Dumnezeu şi a fi primiţi de El (vezi cap. 3,24). În care suntem. [În care suntem KJV; Nitz.]. Comparaţia 1 Petru 5,12. starea de îndreptăţire e o stare de siguranţă şi de încredere.

Ne bucurăm. Gr. kauchaoamai, tradus lauzi (cap. 2,17) bucurăm [slăvim] (cap. 5,3). În contrast cu orice fală mincinoasă, credinciosul se laudă în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Iudeii se făleau cu propriile lor realizări (cap. 2,17). Creştinul se bucură de ceea ce face Dumnezeu. Adevărata credinţă e adesea descrisă în Biblie ca producând o astfel de bucurie şi satisfacţie (Is. 12,3; 52,9; 61,3.7; 65,14.18; Ioan 16,22.24; Fapte 13,52; Rom. 14,17; Gal. 5,22; 1 Petru 1,8).

Versiunea greacă poate fi tradusă sau ne bucurăm sau să ne bucurăm. Compară avem sau să avem (Vezi Rom. 5,1). Adică după cum în vers. 1 să avem înseamnă să stăruim de a avea, tot aşa aici să ne bucurăm ar însemna să stăruim în a ne bucura. În acord cu aceste exprimări, Pavel îndeamnă pe credincioşi îndreptăţiţi să stăruie în a se bucura de pace cu Dumnezeu şi de a stărui în a se bucura în nădejdea slavei lui Dumnezeu.

Vesela şi triumfătoarea încredere a credinţei lui Pavel, stă în contrast cu doctrina acelora care cred că credinţa în chip necesar implică faptul că cineva trebuie să fie pururi într-o stare de nelinişte şi incertitudine nădăjduitoare cu privire la îndreptăţire. Dumnezeu doreşte ca noi să cunoaştem dacă am fost primiţi, aşa ca să putem avea în realitate pacea care vine dintr-o astfel de apartenenţă (vers. 1; cap. 8,1). Ioan, de asemenea, spune că noi putem cunoaşte că am trecut de la moarte la viaţă (1 Ioan 3,14). Credinţa nu înseamnă doar a crede că Dumnezeu poate să ne ierte şi să ne refacă. Credinţa creştină înseamnă a crede că Dumnezeu prin Hristos ne-a iertat şi a creat o inimă nouă înăuntrul nostru.

Aceasta, natural, nu înseamnă că o dată ce am fost îndreptăţiţi, mântuirea noastră viitoare e prin această garanţie şi nu mai e nevoie de a stărui în experienţa credinţei şi ascultării. O deosebire importantă trebuie să fie făcută între asigurarea unei stări prezente de har şi siguranţa răscumpărării viitoare (vezi COL 155). Cea dintâi este implicată în înţelesul adevăratei credinţe, primirea personală a lui Hristos şi a tuturor binefacerilor Sale. Ultima e o chestiune de nădejde şi trebuie să fie însoţită de o stăruitoare veghere. Chiar dacă avem bucuria şi pacea îndreptăţirii, trebuie să căutăm să ne întărim chemarea şi alegerea (2 Petru 1,10). Posibilitatea de a da greş era un puternic stimulent la credincioşie şi sfinţenie chiar în viaţa apostolului Pavel însuşi. El exercită o strictă stăpânire de sine, ca nu cumva, după ce predicase altora, el însuşi să fie lepădat (1 Cor. 9,27). În felul acesta, fiecare creştin care acum ar sta în har şi s-ar bucura în nădejdea slavei lui Dumnezeu ar trebui la fel să ia seama ca nu cumva să cadă (1 Cor. 10,12).

În nădejdea. Sau pe temeiul nădejdii.

Slavei lui Dumnezeu. Vezi cap. 3,23.

3

Ba mai mult. [Nu numai aşa; KJV]. Pavel explică acum cum planul lui Dumnezeu de neprihănire prin credinţă aduce pace şi bucurie nu numai în timpuri de prosperitate, dar şi în timpuri de strâmtorare şi de necaz. Nădejdea slavei viitoare şi suportarea necazului de acum merg mână în mână. Isus a notat lucrul acesta când a zis: V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi Eu am biruit lumea (Ioan 16,33).

Ne bucurăm. [Ne slăvim, KJV]. Gr. kauchaomai, care e tradus bucurăm în vers. 2 (vezi comentariul acolo). Expresia poate fi tradusă să stăruim în a ne bucura.

În necazurile noastre. [în necazuri, KJV]. Literal, în necazurile, de unde traducerea posibilă în necazurile noastre. Gr. thhpsis înseamnă apăsare, zdrobire, oprimare şi e felurit tradus ca tulburare, suferinţă. Primii creştini au fost chemaţi să sufere diferite feluri de persecuţii şi suferinţe. Apostolul nu le putea făgădui credincioşilor vreo scutire de întristare. În schimb, el explica cum credinţa creştină putea folosi necazurile pentru desăvârşirea caracterului.

Pavel informa pe creştinii din Listra că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fapte 14,22). Apostolii se bucurau că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi (Fapte 5,41). Petru scria că creştini nu trebuie să se mire de încercarea de foc, dimpotrivă să se bucure (1 Petru 4,12.13). Isus Însuşi zicea: Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii (Mat. 5,10; cf. Rom. 8,17.18.35; 2 Tim. 2,12). Totuşi creştinii nu trebuie să devină fanatici şi să se laude cu suferinţa numai de dragul ei. Ei ar trebui să se bucure în suferinţe pentru că socotesc o cinste de a suferi pentru Hristos, deoarece îşi dau seama că e o ocazie de a mărturisi cu privire la puterea Lui de a-i susţine şi a-i elibera, şi pentru ei ştiu că suferinţa când e îndurată aşa cum trebuie, (vezi Evrei 12,11) e făcută mijlocul propriei lor sfinţiri şi pregătirii de a fi de folos aici, cât şi pentru cer în viaţa de apoi. Ultimul din aceste motive este cel pe care Pavel îl accentuează în mod deosebit în contextul acesta. Vezi 3T 416.

Ştim. [Ştiind, KJV]. Pavel putea să spună lucrul acesta cu siguranţă, poate că nici un alt creştin nu a suferit mai mult de cât a suferit el în încercarea de a răspândi Evanghelia (vezi 2 Cor. 11,23-27). Pavel cunoaşte din experienţă personală că necazul aduce [dă naşte la] la răbdare.

Aduce. [Lucrează, pricinuieşte, KJV]. Gr. Katergazomai, a realiza, a face să aibă loc, a produce. Cuvântul e tradus duceţi până la capăt, desăvârşiţi în Fil. 2,12.

Răbdare. [stăruinţă, Nitz]. Gr. Hupomone. Răbdare poate sugera numai rezistenţă pasivă la rău, supunerea calmă a unui suflet care ne resemnează la suferinţă. Hupomone înseamnă mai mult decât atât, el înseamnă şi o virtute, o stăruinţă curajoasă şi persistenţă care ne pot fi zugrăvite prin teamă de rău sau de primejdie. O traducere mai bună ar fi tărie morală, curaj sau stăruinţă. Verbul de la care derivă substantivul acesta apare deseori în NT şi e de obicei tradus răbda (Mat. 10,22; 24,13; Marcu 13,13; 1 Cor. 13,7; 2 Tim. 2,10; Evrei 10,32; 12,7; Iacov 1,12; 5,11).

La omul firesc, necazul şi încercarea adesea produc numai nerăbdare, sau chiar o renunţare la cauza bună pe care o va fi îmbrăţişat (Mat. 13,21). Dar la cei spirituali, şi în felul acesta sub influenţa Duhului iubirii, necazul şi încercarea dau naştere la o răbdare mai mare şi la mai multă stăruinţă (1 Cor. 13,7).

Exemplul suprem de tărie morală creştină în necaz şi suferinţă a fost arătat de Isus în cursul ultimelor Sale ceasuri înainte de moartea Sa. Prin toată cruzimea şi insulta grozavă, Isus S-a purtat cu maiestuoasă răbdare (Vezi DA 710, 731, 734, 736, 733). Creştinul care doreşte să fie ca Hristos se va bucura în orice încercări şi suferinţe ar îngădui Dumnezeu să vină asupra lui, ştiind că prin experienţele acestea poate câştiga mai mult din răbdarea dumnezeiască a lui Hristos şi în felul acesta să-l facă în stare să rabde până la sfârşit.

4

Biruinţă în încercare. [ încercare, Nitz.]. gr. dokime, de la un verb care înseamnă a încerca sau a aproba. Acest cuvânt grec e folosit numai de Pavel în NT. În altă parte e tradus încercare (2 Cor. 2,9; 13,3; Fil. 2,22). necazuri (2 Cor. 8,2), dovada [experimentulKJV] (2 Cor. 9,13). Cuvântul se poate referi la lucrarea de punere la încercare probare fie la rezultatul punerii la încercare, starea de a fi aprobat. În contextul acesta sensul ultim pare mai corespunzător, deoarece metoda punerii la încercare deja fusese pomenită în necazuri. Traducerea mai literală ar fi probă, aprobare, dovadă prin punere la încercare. Încercările şi suferinţele duse cu răbdare dovedesc că religia şi caracterul cuiva sunt autentice.

Nădejdea. Suportarea cu răbdare a necazurilor pune la încercare, confirmă şi curăţă credinţa creştinului, din acestea iese o tot mai încrezătoare nădejde. Nădejdea iniţială a creştinului de a se împărtăşi de slava lui Dumnezeu (vezi vers. 2) e ceea ce încurajează să reziste şi când stăruie să reziste câştigă o siguranţă fermă şi calmă. Nădejdea şi credinţa cresc atunci când sunt puse la probă şi exercitate. De pildă, credinţa deja existentă a ucenicilor a fost întărită şi sporită de minunea pe care a săvârşit-o Isus la Cana (Ioan 2,11). Experienţa lui Iov ilustrează cum aspra disciplină a caracterului poate întări credinţa şi nădejdea unui credincios sincer (vezi Iov 40; 42).

5

Nu înşală. [face de ruşine, KJV; nu dă de ruşine, Nitz]. Gr. kataischuno, a face de ocară, a dezonora, a ajunge la nimic. Compară folosirea lui kataischuno în 2 Cor. 7,14; 9,4). Nădejdea creştină niciodată nu face de ocară, niciodată nu dezonorează. Se poate că Pavel să se fi gândit la Ps. 22,5: Se încredeau în Tine şi nu rămâneau de ruşine. Aceasta nu este o nădejde obişnuită, deoarece nădejdea este adesea dezamăgită. Aceasta este nădejdea întemeiată pe conştienţa îndreptăţirii şi este confirmată de prezenţa Duhului Sfânt în inimă (Rom. 8,16). O astfel de nădejde nu poate dezamăgi sau face de ruşine.

Dragostea lui Dumnezeu. Aceasta poate fi înţeleasă ca iubirea lui Dumnezeu pentru noi sau ca iubirea noastră pentru Dumnezeu. Versetele următoare par a arăta că aceasta e iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, pe care Dumnezeu a descoperit-o în Hristos. Nădejdea creştinului nu e bazată pe nimic din creştinul însuşi, ci pe siguranţa iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu pentru el.

Această înţelegere a iubirii Lui ne conduce la rândul ei să iubim pe Dumnezeu (1 Ioan 4,19) şi să iubim pe oamenii noştri (vers. 7), iar această experienţă de iubire întăreşte încrederea şi nădejdea noastră pentru viitor. Baza siguranţei noastre că nădejdea noastră nu ne va face de ocară în dezamăgire este iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.

A fost turnată. [e turnată, KJV]. Literal a fost turnată. Conferirea binecuvântărilor spirituale e adesea descrisă ca o turnare. Voi turna Duhul Meu asupra seminţei tale, şi binecuvântările mele asupra odraslelor tale (Is. 44,3; cf. Ioel 2,28.29; Ioan 7,38.39; Fapte 2,17.18.33; 10,45; Tit 3,5.6). Figura aceasta ar fi deosebit de plină de înţeles în Orientul Apropiat, având în vedere căldura şi frecventa lipsă de apă. Turnată ar mai sugera şi bogăţia şi abundenţa iubirii şi binecuvântării lui Dumnezeu.

Inimile. Vezi cap. 1,21.

Duhul Sfânt. Aceasta este cea dintâi menţionare de către Pavel, în această epistolă, a Duhului Sfânt, despre a cărui prezenţă şi activitate în viaţa de creştin el are de spus mai multe mai târziu (vezi mai des cap. 8). Duhul Sfânt toarnă iubire în inimile noastre, mărturisind despre Isus (Ioan 15,26; 16,14), şi când privim slava şi desăvârşirea şi iubirea lui Isus, suntem schimbaţi după chipul Său prin influenţa Duhului (2 Cor. 3,18).

Care ne-a fost dat. [care e dat, KJV]. Sau care a fost dat, care fusese dat. s-ar putea ca pare să se refere în deosebi la darul din Ziua Cincizecimii (Fapte 2,1-4.16.17), dar în plus, la experienţa fiecărui credincios (vezi fapte 8,15; 19,2; 2 Cor. 1,22; 5,5; Gal. 4,6; Ef. 1,13; 4,30). Duhul Sfânt e reprezentat ca locuind în noi (1 Cor. 3,16; 6,19).

6

Căci pe când. Pavel caută să dea noi dovezi că nădejdea creştină, întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu, nu poate să dea greş. El descrie mărimea predominantă a acelei iubiri aşa cum e descoperită de faptul că Hristos a murit pentru noi pe când noi încă eram în stare noastră deznădăjduită şi netemătoare de Dumnezeu.

Fără putere. Sau slabi, neajutoraţi. Vorbeşte despre starea neajutorată explicată în capitolele anterioare. În versiunea greacă cuvântul folosit aici este adesea aplicat la cei care sunt bolnavi şi slabi din punct de vedere firesc (vezi Mat. 25,39; Luca 10,9; fapte 5,15). În Fapte 4,9 e tradus neputincios, o descriere necorespunzătoare a stării păcătosului înainte de primirea din partea lui a harului mântuitor şi a puterii lui Dumnezeu. Referirea lui Pavel la starea de neputinţă şi neajutorare a păcătosului nerenăscut stă în contrast cu tabloul făcut de el al credinciosului îndreptăţit, care se bucură acum când devine tot mai tare în nădejde, în răbdare, în caracter şi în siguranţa iubirii lui Dumnezeu.

La vremea cuvenită. [la timpul cuvenit, KJV]. Sau la timpul cuvenit, la timpul corespunzător. Aceasta este esenţial aceeaşi cu plinirea vremii (Gal. 4,4, cf. Marcu 1,15). Timp de mii de ani experimentul de a obţine neprihănirea prin fapte a fost îngăduită să se desfăşoare. Dar cei mai zeloşi legalişti dintre iudei şi cei mai iluminaţi intelectuali dintre greci şi romani dăduseră greş în a intui un plan care să poată vindeca bolile omenirii şi să salveze pe om de la păcat şi de la moarte. Dimpotrivă, păcatul şi degradarea aduseseră pe oameni la treapta cea mai de jos când Isus a venit pe pământul acesta. În unele cazuri, bărbaţi şi femei se predaseră cu totul lui Satana, şi însăşi amprenta demonilor era aşezată pe chipurile lor. În felul acesta, era clar demonstrat universului că separată de Dumnezeu, omenirea nu putea să fie refăcută. Dacă nu se acordă un oarecare element nou de viaţă şi putere de către Creatorul, nu era nădejde ca omul să fie mântuit. (Is. 36,37). Tocmai în momentul acesta hotărâtor, Isus a venit să moară pentru cei neevlavioşi.

Acesta era de asemenea timpul cuvenit prin aceea că era timpul prezis de proorocul Daniel ca Mesia să moară (Dan. 9,24-27; cf Ioan 13,1; 17,1).

Mai era timpul cuvenit prin aceea că stările din lume pregătiseră inimile multor oameni pentru a primi bucuria veştii celei bune a Evangheliei. Pretutindeni în lume erau bărbaţi şi femei care se săturaseră de ritualul nesfârşit şi gol de conţinut al religiei legaliste şi doreau după eliberare de păcat şi de puterea lui. Mai mult, în providenţa lui Dumnezeu, lumea era atunci unită sub o singură cârmuire, o singură limbă era larg vorbită, şi poporul iudeu fusese împrăştiat printre neamuri, făcând astfel cu putinţă rapida răspândire a veştilor mântuirii.

Astfel Hristos a venit şi a murit atunci când lumea avea cea mai mare nevoie de El, la timpul prezis şi la timpul când sacrificiul Lui putea cel mai bine să-şi împlinească scopul, descoperind neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu pentru salvarea omului decăzut. Vezi Gal. 9,4).

Pentru cei nelegiuiţi. Literal pentru oameni nelegiuiţi. Pentru sensul cuvântului nelegiuit vezi cap. 4,5. Pavel nu sugerează că Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi ca o categorie deosebită de cei evlavioşi, ci pentru toţi ca fiind nelegiuiţi. Lucrul acesta este arătat prin neîntrebuinţarea articolului în versiunea greacă, Hristos a murit pentru noi oamenii nelegiuiţi. Dacă pretindem că nu facem parte dintre cei nelegiuiţi, ne excludem de la beneficiile ispăşirii lui Hristos, aşa cum au făcut iudeii (vezi Luca 5,31; 1 Ioan 1,10).

7

Ca greu. Gr. molis, cu dificultate, cu greu, nu uşor. Scopul versetului 7 şi 8 este de a ilustra mărimea iubirii lui Dumnezeu prin compararea cu ceea ce ar putea fi dispuşi oamenii să facă cel mai mult. În timp ce printre oameni este greu de conceput că cineva ar fi dispus să-şi dea viaţa chiar pentru o persoană dreaptă, minunea iubirii pe care Hristos a avut-o pentru noi e că El a fost gata să moară pentru păcătoşii neevlavioşi.

Binefăcătorul. [Un om bun, KJV; cel bun, Nitz,]. Literal [omul] bun. Potrivit cu diferiţi comentatori, Pavel face deosebire între un om neprihănit şi un om bun, deşi exacta deosebire intenţionată nu e certă. Pare că e în general căzut de acord că omul neprihănit e cel care e strict neprihănit şi nevinovat şi e atent să împlinească toate datoriile ce i se cer. Omul bun nu e numai neprihănit, dar şi pururi voios să facă fapte în favoarea alora. De aceea, Pavel zice că deşi cineva cu greu ar fi dispus să moară pentru omul care e o persoană doar cinstită sau strict dreaptă, care poate impune respect, cineva ar putea fi eventual dispus să-şi dea viaţa pentru persoana nobilă şi amabilă care inspiră iubire şi afecţiune.

Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi (Ioan 15,13). Dar Pavel scoate în evidenţă că acesta e lucrul extrem ce poate fi aşteptat de la iubirea omenească. E greu cu putinţă ca cineva să fie dispus să se sacrifice pentru un iubit prieten care e destul de bun sau amabil. Dar atât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru făpturile Sale vinovate de greşeli încât Isus a murit pentru noi pe când noi eram vrăjmaşi neevlavioşi şi rebeli.

8

Îşi arată. [recomandă, KJV; învederează, Nitz]. Gr. Sunistemi, care poate fi redată şi statorniceşte, dovedeşte (vezi cap. 3,5). De unde pasajul poate fi redat: Dumnezeu ne dă probe de iubirea Sa pentru noi. Cuvântul grecesc poartă de asemenea înţelesul de a recomanda (vezi Rom. 10,1; 2 Cor. 4,2). De unde recomandă din KJV ar putea să fie corespunzător aici ca referindu-se la ambele sensuri posibile şi amândouă pot fi implicate în contextul acesta. Moartea lui Hristos pentru păcătoşi nu numai că dovedeşte că iubirea lui Dumnezeu este un fapt real dar, de asemenea, ne înfăţişează această iubire în toată mărimea şi desăvârşirea ei.

Forma cuvântului în greceşte arată că Dumnezeu continuă să dovedească şi să recomande iubirea Sa pentru noi. Jertfa lui Hristos rămâne ca cea mai mare demonstraţie a iubirii Sale. Isus a murit o dată pentru toţi, dar în rezultatele dăinuitoare ale morţii sale avem dovezi pururi prezente de iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Dragostea Sa. Literal, propria Sa iubire. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl a fost desfăşurată în moartea lui Hristos. Faptul acesta vital trebuie recunoscut pentru o înţelegere corectă a ispăşirii (vezi cap. 3,25). Hristos nu a murit pentru a domoli pe Tatăl Său sau pentru a-L determina să ne iubească. Tocmai iubirea dumnezeiască a conceput planul ispăşirii şi mântuirii la început şi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au conlucrat în perfectă armonie pentru a-l pune în practică (vezi Ioan 31,6; 10,30; 14,16.26; 15,26; 17,11.22.23; Rom. 3,24; 8,32; Efes. 2,4-7; 2 Tes. 2,11; 1 Ioan 4,10).

Unii găsesc că e dificil de a împăca această concepţie a iubirii veşnice a lui Dumnezeu cu deseori menţionata mânie a lui Dumnezeu. Dar mânia lui Dumnezeu este adversitatea lui Dumnezeu faţă de păcat, având ca rezultat ultim completa eradicare a păcatului din univers. Atâta vreme cât oamenii aleg să rămână sub dominaţia păcatului, ei sunt inevitabil cuprinşi în mânia lui Dumnezeu (vezi Rom. 1,18). Propria Sa iubire pentru păcătoşi a determinat pe Dumnezeu să dea pe Fiul Său să moară, şi El S-a dat pe Sine în jertfa aceea ispăşitoare (2 Cor. 5,19).

Încă păcătoşi. Nu era nimic în om care să merite iubirea lui Dumnezeu. Omul bun ipotetic din vers. 7 era binevoitor şi amabil şi inspira afecţiune. Dar iubirea pe care Dumnezeu a exercitat-o faţă de noi nu a fost un răspuns la vreo iubire pe care noi am fi avut-o pentru El, căci eram vrăjmaşii Lui. Şi iubirea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi (1 Ioan 4,10).

Pentru. Gr. huper. Care poate fi luat ca însemnând în folosul, sau în locul. Pavel nu spune numai că Hristos a murit în locul nostru ca jertfă de ispăşire (cap. 3,25), ca un prinos şi ca o jertfă pentru noi (Ef. 5,2) şi ca preţ de răscumpărare pentru toţi (1 Tim. 2,6). Dacă moartea lui Hristos ar fi fost fără bunăvoinţa Sa, ar fi fost de ajuns să se spună că El a murit în locul nostru. Dar Pavel spune şi că Hristos a murit pentru noi, în favoarea noastră. În calitate de Apărător, Prieten şi Frate al nostru, El în mod deliberat şi voit Şi-a dat propria Sa viaţă în favoarea noastră, pentru că ne-a iubit (Ef. 5,2). Prin jertfa aceasta, El a devenit Reprezentantul nostru, deoarece dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit (2 Cor. 5,14). Astfel este corect de a zice că Hristos a murit în locul nostru şi în favoarea noastră şi simplul cuvânt pentru pare să fie o alegere corespunzătoare pentru a cuprinde amândouă ideile.

9

Deci cu atât mai mult. Dacă Hristos a murit pentru noi pe când noi eram păcătoşi, e lucru cert că El ne va mântui acum când suntem îndreptăţiţi. Dacă iubirea Lui a fost atât de mare pentru vrăjmaşii Lui, cu siguranţă El va mântui pe prietenii Lui de sub mânie (vezi vers. 10).

Prin sângele Lui. Adică, prin moartea Sa,. Prin darea vieţii Sale desăvârşite ca jertfă ispăşitoare (vezi cap. 3,25). În versetul acesta, Pavel vorbeşte despre îndreptăţire ca fiind prin sângele Lui şi nu prin credinţă, deoarece el consideră aici îndreptăţirea din punctul lui Dumnezeu de vedere. Credinţa noastră nu adaugă nimic la darul lui Dumnezeu, ci numai îl acceptă. Preţul fără de margini care a fost plătit pentru răscumpărarea noastră dă la iveală nu numai iubirea minunată a lui Dumnezeu, dar şi înalta valoare pe care Dumnezeu o acordă sufletului omenesc. Pavel raţionează că întrucât Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât a fost binevoitor să plătească un preţ nemărginit pentru îndreptăţirea noastră, cu siguranţă El va păstra ceea ce a fost cumpărat cu un preţ atât de mare.

De mânia. [de mânie, KJV]. Literal, de mânia, adică de mânia viitoare a lui Dumnezeu (vezi 1 Tes. 1,10; vezi Rom. 1,18; 2,5).

10

Vrăjmaşi. Pavel repetă şi dezvoltă argumentul din vers. 9.

Împăcaţi. Gr. katallsso. Cuvântul înseamnă în primul rând a schimba, şi deci a schimba relaţia dintre părţi ostile într-o relaţie de pace. El poate fi folosit atât cu privire la vrăjmăşie mutuală, cât şi la cea unilaterală, şi contextul trebuie să determine care e cel intenţionat. Păcatul a înstrăinat pe om de Dumnezeu şi inima lui era în război cu principiul Legii lui Dumnezeu (cap. 1,18 la 3,20; 8,7). Totuşi, Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru ca omul păcătos şi răzvrătit să poată fi împăcat (Ioan 3,13).

Biblia nicăieri nu vorbeşte despre faptul că Dumnezeu ar fi împăcat cu omul. E adevărat că moartea lui Hristos a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să facă pentru om ceea ce El altfel nu ar fi putut să facă (vezi Rom. 3,25.26). Suferind pedeapsa pentru călcarea Legii, Hristos a procurat o cale prin care oamenii să poată fi repuşi în favoarea lui Dumnezeu şi să fie aduşi înapoi în căminul lor edenic (vezi PP. 69) şi dacă nu ar fi fost jertfa lui Hristos, toţi oamenii ar fi secerat rezultatele inevitabile ale păcatului şi răzvrătirii în nimicirea finală sub mânia lui Dumnezeu (Rom. 2,5; 3,5; 5,9; 1 Tes. 1,10). Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu avea nevoie să fie împăcat. Înstrăinarea era cu totul de partea omului (vezi Col. 1,21), şi Dumnezeu e Cel care, în marea Sa iubire, iniţiază împăcarea: Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5,19; cf. Ef. 2,16; Col. 1,20). Deşi Dumnezeu urăşte cu putere păcatul, iubirea Lui pentru păcătoşi e şi mai mare şi El nu a cruţat nimic, oricât de scump, pentru a face să aibă loc o împăcare (vezi DA 57). Hristos nu a murit pentru a câştiga iubirea lui Dumnezeu pentru om, ci pentru a câştiga înapoi pe om la Dumnezeu (vezi Rom. 5,8). De fapt, planul şi prevederea lui Dumnezeu pentru împăcarea omului fusese concepută în trecut în veşnicie, chiar înainte ca omul să fi păcătuit (Apoc. 13,8; cf. PP 63; DA 834). Astfel, în anticiparea jertfei de ispăşire, a fost cu putinţă ca credinţa lui Avraam să fie socotită ca neprihănire (Rom. 4,3) şi ca patriarhul să fie privit ca prieten al lui Dumnezeu (Iacov 2,23) cu multă vreme înainte ca Hristos să fi murit pe cruce.

Argumentaţia lui Pavel în această primă parte a lui Rom. 5 este că, întrucât avem dovezi atât de covârşitoare cu privire la iubirea nemărginită a lui Dumnezeu chiar pentru păcătoşi înstrăinaţi, ce temei sigur avem noi pe care să ne bazăm pacea, bucuria şi nădejdea mântuirii finale.

Referirea la împăcare în versetul acesta, ca paralelă la îndreptăţire în vers. 9, dă o nouă confirmare ideii că îndreptăţirea e nu numai iertare, dar şi înnoirea unei relaţii de iubire (vezi cap. 3,20; 4,25; 5,1).

Prin viaţa Lui. Literal cu viaţa Lui. Aceasta se poate înţelege că înseamnă că noi suntem mântuiţi prin unire personală cu Mântuitorul viu, care trăieşte pururi ca să facă mijlocire pentru noi (Evrei 7,25; cf. Rom. 4,25). Isus spunea: Pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi (Ioan 14,19; cf. Rom. 8,11; Gal. 2,20). Dacă moartea lui Hristos avea o astfel de putere mântuitoare săvârşind împăcarea noastră, cu cât mai mult viaţa Lui înviată va avea putere să ducă mântuirea noastră la o fericită împlinire.

11

Şi nu numai atât. Pavel menţionează un alt rezultat al îndreptăţirii prin credinţă. El spusese deja că noi ne bucurăm în necazuri şi nădejdea slavei lui Dumnezeu (vers. 2,3). El acum adaugă că ne şi bucurăm în Dumnezeu.

Bucurăm. Gr. kauchaomai (vezi vers. 2, 3).

În Dumnezeu. Nu e motiv ca noi să ne lăudăm cu privire la noi înşine (cap. 3,27; 4,2), dar există o mulţime de motive ca să ne lăudăm în Dumnezeu, mai ales datorită iubirii Lui mântuitoare (Ier. 9,23.24; Rom. 5,5-10; 1 Cor. 1,31; 2 Cor. 10,17).

Creştinul se bucură în binecuvântarea lui Dumnezeu şi în faptul că universul este sub administraţia lui Dumnezeu. Păcătosul este potrivnic lui Dumnezeu şi nu găseşte nici o plăcere în El. El se teme de El sau Îl urăşte. O dovadă că suntem cu adevărat convertiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu e că ne bucurăm în El şi găsim plăcere în contemplarea desăvârşirii Lui aşa cum sunt descoperite în Scriptură.

Prin Domnul nostru. În toate faptele şi experienţele vieţii creştine, mijlocirea lui Hristos este pururi scoasă la iveală de scriitorii NT. Ne bucurăm în Dumnezeu prin Isus Hristos, care ne-a descoperit adevăratul caracter al Tatălui Său şi ne-a împăcat cu El.

Împăcarea. [Împăcare, KJV]. Gr. katallage, împăcare. Verbul a împăca este katallasso (vezi vers. 10). În fiecare din celelalte trei aparţii ale cuvântului katallage în NT el e tradus împăcând sau împăcare (Rom. 11,15; 2 Cor. 5,18.19). Pavel face referire aici nu la mijloacele prin care a fost săvârşită împăcarea (Rom. 3,25), ci la faptul împăcării (cap. 5,10). Cuvântul grec pentru jertfa de ispăşire este cu totul diferit (vezi cap. 3,25).

12

De aceea. Pasajul introdus aici a fost considerat de mulţi ca fiind cel mai dificil din NT, dacă nu din întreaga Biblie. Totuşi, dificultatea aceasta pare să fi fost datorată în cea mai mare măsură încercării de a folosi pasajul acesta pentru scopuri cu totul altele decât cele intenţionate de Pavel. Scopul principal al apostolului pare să fie de a scoate în evidenţă rezultatele mult cuprinzătoare ale lucrării lui Hristos, comparând şi contrastând consecinţele actului Său care îndreptăţeşte cu efectul păcatului lui Adam.

De aceea probabil se referă în trecut la descrierea din vers. 1-11 a lucrării mântuitoare a lui Hristos în împăcarea şi îndreptăţirea păcătosului şi în păstrarea înaintea ochilor lui a nădejdii mântuirii finale.

După cum printr-un singur om. Cu aceste cuvinte, Pavel începe comparaţia dintre efectele păcatului lui Adam şi efectele răscumpărării săvârşite de Hristos, dar el dă numai prima parte a comparaţiei. După ce a prezentat aceasta, se opreşte în felul lui caracteristic pentru a discuta o problemă cuprinsă în ceea ce fusese spus deja. Digresiunea e marcată prin paranteze în KJV pentru vers. 13-17. Totuşi, Pavel pare să reia argumentaţia sa principală în vers. 15.

Dacă Pavel ar fi completat comparaţia, ar fi sunat cam aşa: După cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi moartea prin păcat, şi astfel moartea s-a întins la toţi oamenii pentru că toţi au păcătuit; tot aşa printr-un singur om, Isus Hristos, neprihănirea a intrat în lume şi prin neprihănire viaţa, aşa că toţi fiind îndreptăţiţi prin credinţă, să poată fi mântuiţi. Philip Schaff a observat bine că apostolul ar fi putut să cruţe pe comentatori de mult necaz, dacă, potrivit cu regulile obişnuite ale compunerii, mai întâi ar fi exprimat comparaţia cu totul, şi apoi ar fi dat explicaţiile şi calificaţiile; dar dificultăţi de acestea gramaticale din Scriptură sunt în general depăşite de o mai profundă cercetare şi lămurire a sensului (notă editorială în Comentariul Lange [Scribner’s 1870] la Rom. 5,12).

În pasajul acesta, punctele principale de comparaţie pe care Pavel le subliniază sunt că după cum păcatul şi moartea, ca principiu şi putere, au pornit de la Adam la întregul neam omenesc, tot aşa neprihănirea şi viaţa ca un principiu, şi o putere contracarantă şi biruitoare, au pornit de la Hristos la întreaga omenire. Şi, după cum moartea a trecut la toţi oamenii care se fac părtaşi de păcatul lui Adam, tot aşa viaţa a trecut la toţi cei care participă la neprihănirea lui Hristos. Totuşi, paralela nu e desăvârşită. Deoarece, deşi participarea la păcatul lui Adam este universală, participarea la neprihănirea lui Hristos e limitată la credincioşi. Toţi oamenii sunt păcătoşi, dar deşi neprihănirea lui Hristos e la fel de universală în putere şi scop, nu toţi sunt credincioşi. Mai mult, ceea ce Hristos a câştigat e mai mare decât ceea ce s-a pierdut prin Adam (vezi DA 25).

Păcatul. Pavel aici personifică păcatul. El a stăpânit, dând moartea (vers. 21), a dat moartea [lucrează moartea] în noi (cap. 7,13), are stăpânire peste noi (cap. 6,14), lucrează tot felul de pofte (cap. 7,8), amăgeşte şi loveşte cu moartea pe păcătos (cap. 7).

Comparaţi cap. 5,12.13.20.21 cu vers. 15-18. Prin păcatul [greşeală] lui Adam a intrat în lume principiul păcatului. Păcatul, la rândul lui, a devenit sursa a nenumărate greşeli. În toată reacţia aceasta se poate vedea o distincţie între păcat ca principiu şi esenţa nelegiuirii (vezi 1 Ioan 3,4) şi fapte concrete de păcat, aici tradus vinovăţii.

A intrat în lume. Pavel reprezintă păcatul ca venind din afară în lumea omenirii. Termenul lume este adesea folosit pentru a denota neamul omenesc (Rom. 3,19; 11,15; cf. Ioan 3,16.17).

Dincolo de aceasta, Pavel nu discută originea răului. Primul om a călcat Legea lui Dumnezeu, şi în felul acesta păcatul a fost introdus între oameni.

Şi prin păcat a intrat moartea. Înainte de a fi intrat păcatul, Dumnezeu avertizase pe Adam că moartea urma să fie rezultatul păcatului (Gen. 2,17). După păcat, Dumnezeu a rostit sentinţa: Ţărână ieşti, şi în ţărână te vei întoarce (Gen. 3,19). Biblia vorbeşte de trei feluri de morţi: 1) moartea spirituală (vezi Ef. 2,1); 2) moartea fizică (Ioan 11,11-14; Apoc. 2,10; 12,11); 3) Moartea veşnică, moartea a doua (vezi Mat. 10,28; Iacov 5,20; Apoc. 2,11; 20,6.14; 21,8). A fost considerată discuţia cu privire la felul de moarte care a urmat din păcatul lui Adam, şi mai ales la felul de moarte care trecut mai departe asupra posterităţii (vezi mai jos la moartea a trecut). Mare parte a acestei dificultăţi s-a datorat neînţelegerii generale cu privire la natura morţii. Pavel însă, nu pare să fie preocupat cu probleme de felul acesta în acest context. El doar afirmă faptul istoric că păcatul a intrat în lume prin Adam, şi că moartea a fost urmarea. Nu fusese nici păcat, nici moarte în lume înainte de greşeala lui Adam. După aceasta au fost amândouă. De acea, abaterea lui Adam a fost cauza şi a unuia şi a celeilalte. Contrastul important este între moarte ca rezultat al păcatului lui Adam şi viaţă ca rezultat al neprihănirii lui Hristos. Argumentul lui Pavel este că darul vieţii şi binefacerile realizate prin Hristos sunt mult mai mari decât efectele păcatului lui Adam. Nota cheie a pasajului acestuia este harul s-a înmulţit şi mai mult (Rom. 5,20).

Moartea a trecut. Gr. dieschomai, a se întinde, a se infiltra, a pătrunde, propoziţia poate fi tradusă moartea a trecut pretutindeni asupra tuturor oamenilor. Cuvântul sugerează că moartea şi-a făcut drum până la fiecare membru al familiei omeneşti.

Asupra tuturor oamenilor. Echivalent cu precedentul în lume, dar diferă de el întrucât părţile concrete sunt distincte faţă de totul abstract. A trecut pretutindeni (vezi mai sus la moartea a trecut) diferă de precedentul a intrat după cum mergea din casă în casă diferă de intrarea într-un oraş.

Afirmaţia aceasta că sentinţa rostită asupra lui Adam a trecut asupra tuturor oamenilor arată că sentinţa lui Adam (Gen. 2,17) nu s-a referit la moartea a doua (vezi mai sus la şi prin păcat a intrata moartea; GC 544). A doua moarte nu poate fi transmisă altora, deoarece vine ca rezultat al judecăţii finale, cu privire la care e clar arătat că au fost judecaţi [fiecare] după faptele lor (Apoc. 20,12.13). Judecata finală a lui Dumnezeu şi sentinţa finală a morţii veşnice, sunt bazate pe răspunderea personală, individuală (Rom. 2,6). Toţi oamenii la fel intră în mormânt şi în privinţa aceasta toţi oamenii au parte la pedeapsa pentru abaterea lui Adam. Viaţa a fost pierdută prin călcarea poruncii. Adam nu putea să transmită ceea ce nu avea (vezi GC 533). În acest sens se întâmplă că toţi mor în Adam (1 Cor. 15,22). Dacă nu ar fi fost planul mântuirii, rezultatul păcatului lui Adam ar fi fost moartea veşnică. Dar prin procedeele acestui plan, toţi membrii familiei lui Adam, fie buni sau răi, vor fi scoşi din mormintele lor (Fapte 24,15; cf. 1 Cor. 15,22). La data aceea va fi clar văzut şi recunoscut de către toţi aceia care urmează să fie pierduţi că sunt într-o astfel de condiţie numai ca rezultat al propriului lor păcat. Ei nu vor fi în stare să blameze pe Adam pentru starea lor. Cei care au făcut binele care prin credinţă au acceptat neprihănirea lui Hristos, şi şi-au însuşit-o, vor ieşi la înviere pentru viaţă (Ioan 5,29). Asupra lor a doua moarte nu are putere (Apoc. 20,6). Cei ce au făcut cele rele, care au respins neprihănirea lui Hristos şi care nu au căpătat iertare prin pocăinţă şi iertare vor ieşi la înviere pentru judecată (Ioan 5,29). Aceştia vor primi pedeapsa pentru abatere, finală plată a păcatului (Rom. 6,23) moartea a doua (vezi GC 544).

Din pricină. Gr. eph’ho. Expresia aceasta a fost sursa a multă controversă teologică şi a fost tradusă în diferite feluri. Pare clar, însă că înţelesul este simplu deoarece, sau întrucât. În greaca clasică expresia însemna cu condiţia ca dar aceasta nu pare să reprezinte uzul ei NT. Comparaţi folosirea lui în 2 Cor. 5,4; Fil. 3,12; 4,10.

Toţi au păcătuit. Literal toţi păcătuiră. Forma verbului este aceeaşi ca în cap. 3,23. Pavel nu scoate aici în primul rând în evidenţă faptul că toţi oamenii individual au păcătuit şi că pentru motivul acesta toţi au gustat moartea (vezi cap. 5,13). O astfel de interpretare nu se încadrează în context, întrucât în vers 14, Pavel adaugă că, până la Moise, oamenii nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam.

Când Adam şi Eva s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu, ei nu numai că au pierdut dreptul la pomul vieţii, care a avut ca rezultat în mod ireversibil moartea lor şi transmiterea morţii la descendenţii lor, dar prin păcat au ajuns şi să se strice în ce priveşte firea lor, în felul acesta slăbindu-le puterea de a se împotrivi răului (PP 61). În felul aceasta, Adam şi Eva au transmis posterităţii lor o tendinţă spre păcat şi o răspundere pentru pedepsirea lui, moartea. Prin călcarea lor de lege, păcatul a fost introdus ca o putere infecţioasă în natura omenească potrivnică lui Dumnezeu, şi infecţia aceasta a dăinuit fără încetare după aceea. Datorită acestei infectări a naturii, venită pe urma păcatului lui Adam, e nevoie ca oamenii să fie născuţi din nou (vezi cap. 3,23; 5,1).

Cu privire la transmiterea unei naturi păcătoase de la tată la fiu, trebuie să se reţină următoarele: E de neînlăturat ca copiii să sufere din cauza urmărilor faptelor rele ale părinţilor, dar ei nu sunt pedepsiţi pentru vina părinţilor, afară de cazul că participă la păcatele lor. Totuşi, se întâmplă ca copiii să meargă pe urmele părinţilor lor. Prin moştenire şi exemplu, fiii devin părtaşi la păcatul tatălui. Înclinaţii rele, apetituri stricate şi moravuri stricate ca şi boală şi degenerare fizică, sunt transmise ca o moştenire de la tată la fiu până la a treia şi a patra generaţie (PP. 306).

13

Înainte de lege. [Până la lege, KJV, Nitz]. Literal, până la lege (vezi cap. 12). Adică între perioada dintre Adam şi Moise (cap. 5,14). Deşi în contextul acesta lege se referă clar la Legea dată pe vremea lui Moise, articolul hotărât este omis. Toţi sunt la fel cuprinşi în moarte. Pavel caută să arate că mai e ceva la lucru în afară de vinovăţia indivizilor pentru păcate personale. Acel ceva e rezultatul şi efectul căderii lui Adam. Toţi urmaşii lui Adam se împărtăşesc de efectul căderii lui, deoarece moartea şi înclinaţia spre păcat sunt rele moştenite.

Păcatul era în lume. Pavel aici afirmă un adevăr pe care cititorii săi nu-l vor combate.

Nu este ţinut în seamă. [Nu e pus în socoteală, KJV]. Gr. ellogeo, un cuvânt diferit de cel tradus socotit, pus în socoteală (vezi cap. 4,4-6; etc.) în NT el apare numai aici şi în Filimon 18, şi înseamnă a pune la contul cuiva. Sensul lui e ilustrat în papirusuri acolo unde două femei scriu administratorului lor: Pune în contul nostru tot ce cheltuieşti cu cultivarea proprietăţii.

Pavel nu vrea să spună că neamurile, care nu aveau legea scrisă, erau fără de păcat. El deja notase că toţi iudei şi neamuri au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3,23) şi iarăşi în cap. 5,12 că toţi au păcătuit. În felul acesta, neamurile nu erau fără de păcat. Ele erau sub obligaţia de a asculta de lege în măsura în care ea le fusese descoperită (vezi cap. 1,20; 2,14.15) păcatul fusese în lume fără încetare de la păcatul originar al lui Adam. El poate fi definit ca

o lipsă de conformitate faţă de voia lui Dumnezeu fie în faptă, dispoziţie, sau stare.

Subiectul lui Pavel în acest pasaj e că, indiferent dacă oamenii au avut sau nu o cunoaştere clară a voinţei lui Dumnezeu (cap. 5,14), toţi au păcătuit şi toţi au parte de moştenirea morţii (cf. vers. 12). Actul de păcătuire al lui Adam a făcut ca păcatul ca principiu şi putere să intre în lumea aceasta. Chiar şi în absenţa abaterilor personale, ca în cazul pruncilor nou-născuţi, oamenii sunt supuşi morţii. Pavel scoate în evidenţă universalitatea păcatului şi a morţii aşa că prin contrast el poate să scoată în evidenţă universalitatea harului.

14

Moartea a domnit. Pavel personifică moartea aşa cum personificase mai înainte păcatul (vezi vers. 12). El atrage atenţia la domnia universală a morţii ca dovadă a efectului păcatului lui Adam care se întinde. Şi această tiranie a morţii ar fi fost veşnică dacă nu ar fi fost Evanghelia.

Asemănătoare. [după asemănarea KJV]. Adică, în acelaşi fel cum a păcătuit Adam în faţa unei porunci precise. Chiar dacă oamenii aveau numai o slabă cunoaştere a voiei lui Dumnezeu, aşa cum le e descoperită prin natură şi conştiinţă (cap. 1,20; vezi cap. 2,15), ei erau într-o oarecare măsură vinovaţi (Mat. 10,15). Dar cu diferitele grade de vinovăţie individuală, moartea a domnit la fel peste toţi. Chiar şi pruncii nou-născuţi erau sub stăpânirea ei.

Icoană. [Figură, KJV]. Gr. tupos, tip. Cuvântul acesta e obişnuit în NT, dar a fost tradus felurit ca dreptarul [forma] (Rom. 6,17), sensul (Ioan 20,25), chipul (Fapte 7,44), cuprins (Fapte 23,25), pilda (Fil. 3,17), chipul (Evrei 8,5). Fundamental înseamnă impresia lăsată de o matriţă. De unde a ajuns să însemne copie, figură, cum şi un tipar, un exemplu.

Pavel nu intră în toate implicaţiile posibile a ceea ce spusese, ci se concentrează numai la subiectul central, şi anume că efectele păcatului lui Adam au fost transferate asupra tuturor oamenilor. Principiul şi puterea păcatului fuseseră transmise tuturor descendenţilor lui Adam. Pentru că fapta lui a afectat tot neamul, el este o preînchipuire a Aceluia al cărui act de îndreptăţire a avut ca rezultat transmiterea principiului şi puterii neprihănirii şi vieţii la toţi aceia care sunt născuţi din nou în familia Lui (Ioan 1,12.13).

Avea să vină. Comparaţia Acela care are să vină din Mat. 11,3; Luca 7,19. Adam era un preînchipuitor al lui Hristos prin aceea că amândoi erau reprezentanţii ai întregii familii omeneşti, el era reprezentantul şi autorul neamului omenesc căzut. Hristos era reprezentantul şi autorul neamului omenesc refăcut. Având în vedere lucrul acesta, Hristos e numit al doilea Adam [ultimul Adam, KJV] (1 Cor. 15,45), omul al doilea (vezi vers. 47; cf. GC 647). Totuşi, nu e numai o asemănare, dar şi o mare deosebire între lucrarea celor doi Adami, aşa cum explică Pavel mai departe.

15

Greşeala. Gr. paraptoma. Literal o alunecare, un pas greşit, o greşeală, o gafă. Acesta este un cuvânt potrivit pentru a fi folosit pentru căderea lui Adam din neprihănire.

Darul fără plată. Gr. charisma, derivat de la charis, har (vezi cap. 3,24) şi înseamnă un act de har, un dar din har. Charisma e folosit pentru puterile supranaturale care sunt date de Duhul Sfânt (2 Cor. 12,4.31). Pavel prefigurează aici primul său contrast între efectul păcatului lui Adam şi acela al lucrării lui Hristos. Nu e nici o comparaţie între căderea de la neprihănire şi darul harului.

Unuia. [de la unul, KJV]. Literal a unuia, adică a lui Adam. Mulţi, literal cu mulţi care este echivalentul cu toţi cum e arătat de expresia toţi oamenii din vers. 18. Harul. Vezi cap. 3,24. pentru Pavel harul lui Dumnezeu nu este numai favoarea Lui

nemeritată dar şi puterea mântuitoare a iubirii Sale prin Isus Hristos.

Darul. Definit ca darul neprihănirii în vers. 17.

Într-un singur Om. [Printr-un om KJV]. Literal prin Acel singur om.

S-a dat din belşug. [abundent KJV]. Gr. perisseuo, a fi mai sus şi pe deasupra. Comparaţi folosirea cuvântului în Rom. 3,7; 1 Cor. 14,12 (aveţi din belşug, a excela); 2 Cor. 1,5 etc.

Celor mulţi. [La mulţi, KJV]. Literal, la cei mulţi. Hristos a murit pentru întregul neam omenesc (2 Cor. 5,14.15; Evrei 2,9; 1 Ioan 2,2). Oferta mântuirii e făcută tuturor oamenilor (Mat. 11,28.29; Marcu 16,15; Ioan 7,37; Apoc. 22,17). În felul acesta s-au luat măsuri pentru a preîntâmpina toate relele căderii lui Adam, o prevedere tot atât de extensivă în aplicabilitatea ei ca şi ruina pricinuită de păcat.

Totuşi, acest dar al neprihănirii nu e de nici un folos dacă nu e primit prin credinţă (Ioan 3,16) şi nu toţi oamenii aleg să creadă. Deşi s-au luat ample măsuri pentru salvarea tuturor, numai relativ puţini acceptă harul oferit (Mat. 22,14). Nu e limită în darul însuşi, ci numai bunăvoinţa omului de a-l primi.

16

Printr-acel unul care a păcătuit. Literal prin unul păcătuind. Pavel spune că nu e comparaţie între darul lui Hristos şi rezultatele păcatului lui Adam.

Judecata. Gr. krima, decizia dată, sentinţa. Păcatul lui Adam a avut ca rezultat sentinţa şi condamnarea.

De la unul. [Prin unul, KJV]. Literal de la unul, unul poate fi înţeles ca însemnând un om, referindu-se în felul acesta la unul care a păcătuit sau poate fi înţeles ca referindu-se la o călcare de lege, având în vedere paralela cu multor greşeli. Şirul gândirii lui Pavel este limpede pe amândouă căile.

Osânda. Adam primise o lege specifică: Să nu mănânci. Şi la lege era ataşată o penalitate: În ziua în care dintr-însul vei mânca, vei muri [Nitz] (Gen. 2,17). Păcatul lui deci era o călcare distinctă de lege, şi a fost de îndată pusă în socoteală, sau luată în consideraţie (vezi Rom. 5,13). Sentinţa de condamnare a fost în chip just rostită asupra lui. Dar sentinţa pronunţată acolo asupra primului om s-a extins în efectele ei, la toţi descendenţii lui.

Darul fără plată. Gr. charisma, un dar de favoare sau har, de la charis, har (vezi cap. 3,24). Darul fără plată e definit în cap. 5,17 ca darul neprihănirii.

Multor greşeli. Literal, din multe greşeli. Greşeala unică a lui Adam a fost urmată de multe greşeli ale sale şi ale celor care i-au urmat şi fiecare din greşelile acestea merita o condamnare. Dar fiecare a fost o ocazie pentru o revelaţie a favoarei şi iertării nemeritate şi, în felul acesta, darul fără plată a fost în urma multor greşeli, şi a adus o hotărâre de iertare spre îndreptăţire pentru cei care au primit darul.

Iertare. [îndreptăţire, KJV; Nitz]. Gr. dikaioma, în general un act de îndreptăţire, o cerinţă, un decret (vezi cap. 2,26). Însă aici Pavel pare să folosească pe dikaioma pentru dikaiosis, îndreptăţire (vezi cap, 4,25). Un motiv posibil pentru folosirea lui dikaioma e sugerat de versiunea greacă. Cuvintele pentru dar, judecată, condamnare, dar fără plată, greşeală se termină toate în ma. Nu e improbabil ca Pavel să fi folosit pe dikaioma doar ca un procedeu literar.

17

Moartea a domnit. Vezi vers. 14.

Cu mult mai mult. Contrastul din acest verset este între călcarea de lege şi har, moarte şi viaţă, acel unul singur Adam şi acel unul singur Hristos.

Primesc. Neprihănirea este un dar de la Dumnezeu, şi fie că e pusă în socoteală în îndreptăţire sau transmisă în sfinţire, ea este un dar de primit prin experienţa credinţei în Isus Hristos. Numai cei care sunt dispuşi să recunoască propria lor neajutorare şi nevoie şi în toată smerenia şi recunoştinţa să primească neprihănirea ca un dar, vor domni în viaţă.

Vor domni. Întrucât după ce pomenesc de două ori domnia morţii, Pavel pune în contrast domnia vieţii. Biblia adesea descrie pe sfinţi ca domnind în viaţa viitoare. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El (2 Tim. 2,12; cf. Luca 22,30; Apoc. 3,21; 20,6; 22,5). Planul răscumpărării restatorniceşte tot ce se pierduse prin păcat. Când pământul e înnoit şi devine căminul veşnic al celor mântuiţi, scopul originar al lui Dumnezeu în creaţiunea lumii va fi fost împlinit (vezi GC 679). Stăpânirea pierdută a omului va fi fost recâştigată (vezi PK 682). Cei neprihăniţi [drepţi] vor stăpâni [moşteni] pământul şi vor locui în el pe vecie (Ps. 37,29).

În viaţă, prin Acel unul singur. Aceste cuvinte scot în evidenţă poziţia pe care Hristos o deţine ca Mijlocitor în lucrarea de răscumpărare a omului. Prin moartea Sa, credinciosul e îndreptăţit şi prin unirea cu El, de atunci înainte creştinul primeşte puterea dătătoare de viaţă şi de sfinţire care-i transformă viaţa prezentă şi-l asigură de viaţa veşnică viitoare.

18

Astfel dar. [De aceea, KJV]. Gr. ara oun, aşa deci, indicând concluzia argumentaţiei. Aceeaşi expresie greacă apare în cap. 7,3.25; 8,12. Pavel rezumă comparaţiile şi contrastele versetelor anterioare.

O singură greşeală. [greşeala unuia, KJV]. Sau o singură greşeală. La fel neprihănirea unuiapoate fi tradusă o singură neprihănire.

A venit o osândă. Aceste cuvinte sunt adăugate în KJV. Tot aşa sunt cuvintele darul fără plată a venit. În versiunea greacă construcţia versetului este extrem de concisă, afirmând curajos paralela şi contrastele. Versetul poate fi tradus literal: Aşadar, cum printr-o greşeală la toţi oamenii, spre condamnare, tot aşa printr-un singur act de neprihănire, la toţi oamenii spre îndreptăţirea a vieţii.

O singură hotărâre de iertare. [îndreptăţire, KJV]. Gr. dikaioma, acelaşi cuvânt e tradus îndreptăţire (KJV] în vers 16 [hotărâre de iertare] (vezi comentariul acolo). Totuşi, aici probabil are înţelesul de act de neprihănire şi e probabil echivalent cu ascultarea menţionată în vers. 19. Viaţa desăvârşită a lui Isus, ascultarea până la moarte (Fil. 2,8). A înlesnit îndreptăţirea tuturor celor care se îndreaptă spre Isus în credinţă (vezi Rom. 4,8).

Neprihănire care dă viaţă. Probabil însemnând îndreptăţirea care vine ca rezultat în viaţă. Comparaţi tot aşa ar putea harul să domnească prin neprihănire spre viaţă veşnică KJV, (vers. 21), [tot aşa şi harul să stăpânească, dând neprihănire, ca să dea viaţa].

19

Neascultarea. Gr. parakoe, literal o ascultare greşită. Cuvântul acesta apare numai de două ori în altă parte în NT (2 Cor. 10,6; Evrei 2,2). Verbul a nu asculta (parakouo, apare în Mat. 18,17 şi e tradus nu vrea să asculte. Sugestia nepăsării implicată în acest cuvânt poate să scoată în evidenţă primul pas în căderea lui Adam.

Cei mulţi. [mulţi, KJV]. Literal ci mulţi (vezi vers. 15).

Au fost făcuţi. Gr. kathistemi. În Tit 1,5 kathistemi e folosit în sensul de a numi, şi anume într-o slujbă sau un post (KJV, rânduiţi). Sensul de bază este cel mai obişnuit în NT (vezi Mat. 24,45; Fapte 6,3; 7,10; Evrei 5,1). Sensul de bază este a depune, şi cuvântul e folosit în greaca clasică cu înţelesul de a aduce o corabie la mal, sau o persoană la altă persoană sau la un loc oarecare. Acesta este înţelesul în Fapte 17,15. De aici vine înţelesul de a depune ca, a face să fie, a construi.

În ce sens au fost făcuţi oamenii păcătoşi prin neascultarea lui Adam? Paralelismul sugerează că ei au fost făcuţi păcătoşi prin greşeala lui Adam într-un fel asemănător cu acela prin care sunt făcuţi drepţi prin ascultarea lui Hristos. Întrucât accentul în contextul acesta este pe îndreptăţire şi nu pe sfinţire (Rom. 5,16.18). Cel dintâi accent al lui Pavel pare să fie că oamenii sunt făcuţi drepţi prin rezultatele actului răscumpărător al lui Hristos aparte de propriile lor eforturi personale (vezi cap. 3,28). La fel, ca rezultat al neascultării lui Adam, ei au devenit păcătoşi (vezi cap. 5,12-14).

Totuşi, ideea aceasta nu poate fi separată de faptul că la fel cum neascultarea lui Adam a avut ca rezultat în descendenţii săi trăirea unei vieţi de nelegiuire (vers. 16) tot aşa ascultarea lui Hristos are ca rezultat vieţuirea de ascultare din partea tuturor acelora care trăiesc în unire cu ei prin credinţă. Acesta este accentul lui Pavel în cap. 6.

Ascultarea. Gr. hupakoe. Ideea cuvântului este supunere la ceea ce cineva aude. Contrastaţi cuvântul pentru neascultare (parakoe) o neglijare de a auzi sau un refuz de a asculta (vezi mai sus la neascultare). În ce priveşte ascultarea lui Hristos, vezi vers. 18).

20

Legea. Literal lege (vezi cap. 2,12; 5,13). Reiese lămurit din cap. 5,13.14 că Pavel se gândeşte la timpul lui Moise cu ocazia când a intrat legea. La Sinai au fost declarate oficial legile lui Dumnezeu pentru călăuzirea poporului Său, deşi legea Lui morală a Celor Zece Porunci fusese scrisă în inima lui Adam la creaţiune.

A venit. [A intrat, KJV; se alătură, Nitz.]. gr. pareiserchomai, a se alătura. Cuvântul acesta apare în alt loc în NT numai în Gal. 2,4, unde e tradus furişaţi.

Să se înmulţească. Acesta nu era scopul prim al legii, care era să dea la iveală norma neprihănirii. Dar din cauza tradiţiei moştenite şi cultivate a omului spre rău, efectul legii a fost de fapt să multiplice greşeala. Legea avea efectul acesta deoarece interzicea anumite fapte păcătoase care până la acea dată nu fuseseră recunoscute ca păcătoase. Dar când legea a fost afirmată formal, continuarea acestor acte a devenit o păcătuire premeditată. Întrucât legea este spirituală şi sfântă şi interzice pofte păcătoase, ea în mod inevitabil excită opoziţia în inimile răzvrătite şi în felul acesta devine ocazie de aţâţare a păcatului şi de a înmulţi greşeala. Dacă inima omului ar fi sfântă, şi dacă ar fi o înclinaţie spre a face binele, legea nu ar avea o astfel de tendinţă.

S-a înmulţit şi mai mult. Gr. huperperisseuo, a abunda peste şi mai presus. Cuvântul apare numai aici în 2 Cor. 7,4: înmulţească şi înmulţit de mai la începutul versetului derivă de la gr. pleonazo a fi mulţi, a înmulţi. Dumnezeu a îngăduit şi a lăsat ca el să se înmulţească şi apoi l-a dominat pentru a da la iveală cea mai minunată desfăşurare a slavei şi harului Său, aşa că binefacerile răscumpărării depăşesc cu mult relele rebeliunii.

21

Dând moartea. [Spre moarte, KJV; în moarte Nitz.]. Mai bine în moarte, moartea fiind, ca să zicem aşa, sfera stăpânirii în care s-a exercitat suveranitatea păcatului (cf. vers. 14, 17). Păcatul domneşte peste o împărăţie a morţii.

Harul să stăpânească. [Harul stăpâneşte, KJV]. Harul (vezi cap. 3,24) e aici personificat ca şi păcatul (vezi cap. 5,12) şi moartea (vezi vers. 14).

Prin Isus Hristos. Pavel a început capitolul acesta prin descrierea bucuriei şi asigurării care vin credinciosului care a primit neprihănirea prin credinţă în Isus Hristos. Aceasta l-a determinat să vorbească despre măreţia iubirii şi harului lui Dumnezeu prin aceea că face cu putinţă un plan atât de generos şi iubirea lui Dumnezeu ca temei al nădejdii şi încrederii creştine. Pavel caută să facă contrastul între abundenţa şi puterea nemărginită a harului mântuitor al lui Dumnezeu prin Isus Hristos, şi păcătoşenia şi degenerescenţa omului, rezultând din căderea lui Adam. Dumnezeu a luat măsuri ample de prevedere pentru a preîntâmpina toate rezultatele groaznice ale marii apostazii a omului.

COMENTARIILE LUI ELLLEN G. WHITE

1 AA 476; DA 337; MB 27; PP 373; 4T 386

1, 2 2T 509

1- 21 TM 94

3, 4 3T 416

3-5 2T 510, 514

5 ML 185; 4T 93; 6T 171; 8T 139

8 MB 76; MH 66, 161; TM 246

9, 10 MB 20

12 GC 533; MYP 69

20 DA 26; GW 157

Segnala un errore