myBible

9 Al cincilea înger a sunat din trâmbiță. Și^✦ am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii^✦ Adâncului

1

Îngerul al cincilea. Trâmbiţa a cincea este tratată în v. 112. Trâmbiţa aceasta este primul vai (vezi comentariul de la cap. 8,13; compară cu cap. 9,12.13).

O stea care căzuse. Steaua descrisă aici nu este văzută căzând, ca în timpul trâmbiţei a treia (cap. 8,10), dar se arată că deja căzuse pe pământ.

Este interesant de notat în trecere faptul că imaginea unei stele căzute apare şi în literatura apocaliptică ebraică, pentru a-l descrie pe Satana ca o stea căzută din cer (Enoh 88,1; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 251).

I s-a dat. Acest verb cuprinde în sine ideea că puterea reprezentată de cheie nu îi aparţinea, ci i-a fost acordată de o putere superioară.

Cheia. A avea cheia implică puterea de a deschide şi a închide (vezi Apocalipsa 3,7; compară cu Matei 16,19).

Unii comentatori au identificat trâmbiţele a cincea şi a şasea cu ravagiile sarazinilor şi ale turcilor. Ei atrag atenţia asupra faptului că războaiele dintre perşi, sub Khosrau II (anul 590628 d.Hr.), şi romani, sub Heraclius I (610641), au slăbit cele două imperii, pregătind în felul acesta calea pentru victoria musulmanilor. Ei sugerează că această cheie este căderea lui Khosrau, a cărui înfrângere şi ucidere, în anul 628 d.Hr., a marcat sfârşitul imperiului persan ca o mare putere şi a deschis calea pentru înaintarea forţelor arabe.

Fântânii Adâncului. [Fântâna fără fund, KJV] Gr. phrear tes abussou, abisul [locului] fără fund. Cuvântul abussos este folosit de repetate ori în LXX pentru a traduce cuvântul ebraic tehom (vezi comentariul de la Genesa 1,2, unde abussos reprezintă oceanul preistoric). La Iov 41,31 el se referă la mare în general, iar în Psalmi 71,20, la adâncurile pământului. Abussos este de asemenea locuinţa leviatanului. Astfel, în LXX, la Iov 41,22.23.25 (v. 31, 32, 34, în textul masoretic) scrie următoarele: El (balaurul) face adâncul (abussos) să fiarbă ca un cazan de aramă; şi priveşte marea ca pe un vas cu alifie şi cele mai de jos părţi ale adâncului ca pe un captiv: el priveşte adâncul ca sălaş al său El priveşte orice lucru înalt: şi este împărat peste tot ce este în ape (Traducerea engleză în ed. lui Bagster a LXX). Pentru arabi, fântâna Adâncului reprezintă întinsele pustiuri ale deşerturilor arabe de unde au pornit aceşti aderenţi ai lui Mahomed, pentru a-şi întinde cuceririle pe mari suprafeţe.

Citește comentariul complet →

² și a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a^✦ ridicat fum ca fumul unui cuptor mare, încât soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.

³ Din fum au ieșit niște lăcuste^✦ pe pământ și li s-a dat putere ca^✦ puterea scorpionilor de pe pământ.

⁴ Li s-a zis să^✦ nu vatăme iarba^✦ pământului, nici vreo verdeață, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea^✦ lui Dumnezeu.

4

Să nu vatăme. Lăcustele distrug vegetaţia, nu oamenii. Dar acestor lăcuste li s-a poruncit să nu rănească nici o plantă care creşte. Atacurile lor trebuie direcţionate numai împotriva oamenilor necredincioşi.

Cei care identifică simbolul lăcustelor cu sarazinii au sugerat că această prohibiţie reflectă politica cuceritorilor arabi de a nu distruge la întâmplare proprietăţile întâlnite sau de a nu ucide creştini sau evrei atâta timp cât aceştia vor fi de acord să plătească tribut. În privinţa unei anumite categorii de oameni, se spune despre Abu-bakr, succesorul lui Mahomed, că le-ar fi spus ostaşilor săi: Veţi găsi un alt fel de oameni care aparţin sinagogii Satanei, care şi-au ras capetele; asiguraţi-vă că le-aţi spintecat căpăţânile, şi să nu fiţi deloc îndurători cu ei până când nu vor fi gata fie să devină mahomedani, fie să plătească tribut (citat în Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, J. B. Bury, ed., vol. 5, p. 416). Nu se poate spune cu certitudine care este această grupare de oameni.

Când este aplicată la musulmanii arabi, această restricţie poate fi considerată ca reprezentând politica lor de a-i lăsa pe cei cuceriţi să trăiască. Aceasta a fost adoptată pentru ca cei cuceriţi să-i poată susţine mai departe pe cuceritori.

N-aveau ... pecetea. Unii au sugerat că ,,întrucât păstrarea Sabatului este în ultimă instanţă semnul exterior al lucrării lăuntrice de sigilare a Duhului Sfânt (vezi comentariul de la Ezechiel 9,4), cei atacaţi de lăcuste îi reprezintă aici pe cei care nu ţin adevăratul Sabat.

Pe frunte. Vezi Ezechiel 9,4; Apocalipsa 7,3.

Citește comentariul complet →

⁵ Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci^✦ să-i chinuiască cinci luni; și chinul lor era cum e chinul pricinuit de scorpion, când înțeapă un om.

⁶ În acele zile, oamenii vor căuta^✦ moartea și cu niciun chip n-o vor găsi; își vor dori să moară, și moartea va fugi de ei.

⁷ Lăcustele semănau^✦ cu niște cai pregătiți de luptă. Pe^✦ cap aveau un fel de cununi ca de aur, iar fețele^✦ lor păreau fețe de oameni.

⁸ Aveau părul ca părul de femeie și dinții^✦ lor erau ca ai leilor.

⁹ Aveau platoșe ca niște platoșe de fier; și vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca^✦ vuietul carelor trase de mulți cai care se avântă în luptă.

¹⁰ Aveau^✦ cozi ca de scorpion, cu bolduri. Și în cozile lor stătea puterea lor de a-i vătăma pe oameni cinci luni.

¹¹ Peste ele aveau ca împărat^✦ pe îngerul^✦ Adâncului, care pe evreiește se cheamă Abadon^a, iar pe grecește, Apolion^b.

11

Peste ele aveau ca împărat. Înţeleptul Ogur a declarat că lăcustele n-au împărat, şi totuşi pornesc toate în cete (Proverbe 30,27). Totuşi, lăcustele din pasajul de faţă sunt mult mai bine organizate în lucrarea lor distructivă, căci au peste ele un comandant de ale cărui porunci ascultă. Cei care consideră că a cincea şi a şasea trâmbiţă se referă la arabii musulmani şi la turci văd în acest rege o referire la Osman (Oman) I (12991326), pe care tradiţia îl consideră fondatorul Imperiului Otoman. Primul său atac asupra Imperiului Grec, care, conform lui Gibbon, a avut loc la 27 iulie 1299, este considerat începutul perioadei de cinci luni de chin (Apocalipsa 9,7.10). În ce priveşte această perioadă, vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului.

Îngerul. Sau solul, cel care conduce forţele care ies din fântâna Adâncului.

Adâncului. Vezi comentariul de la v. 1.

Abadon. Gr. Abaddon, o transliterare a ebraicului Abbadon, nimicire, ruină. Acest cuvânt este folosit cu un sens general în Iov 31,12, şi este egalat cu locuinţa morţilor (ebr. sheol, tărâmul simbolic al morţilor; vezi comentariul de la Proverbe 15,11) în Iov 26,6. Ţinând cont de faptul că mare parte din simbolistica lui Ioan este de origine ebraică şi iudaică, folosirea aici a unui nume ebraic este semnificativă. În tradiţia iudaică Abbadon este personificat (vezi Talmud, Shabbath 89a).

Greceşte. Pentru cititorii săi de limbă greacă, Ioan oferă traducerea în greacă a numelui Abbadon.

Apolion. Gr. Apolluon, cineva care distruge, un nimicitor.

Citește comentariul complet →

¹² Primul^✦ vai a trecut. Iată că mai vin încă două vaiuri după el.

¹³ Al șaselea înger a sunat din trâmbiță. Și din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu am auzit un glas

¹⁴ zicând îngerului al șaselea, care avea trâmbița: „Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legați la^✦ râul cel mare, Eufrat!”

14

Patru îngeri. Mai înainte profetul văzuse patru îngeri care aveau puterea să împiedice vânturile să sufle (cap. 7,1). Ei aveau putere universală, dar se pare că cei de aici sunt limitaţi la un anumit teritoriu.

Cea mai mare parte din comentatorii care sunt de părere că trâmbiţa a cincea se aplică la sarazini consideră că în a şasea este vorba de turci. Unii dintre aceştia îi identifică pe cei patru îngeri cu cele patru sultanate ale Imperiului Turc (Otoman), şi anume Alep, Iconium, Damasc şi Bagdad. Alţii consideră că îngerii aceştia reprezintă forţele nimicitoare care au pornit împotriva lumii apusene.

Sunt legaţi. Literal, au fost legaţi. Aceşti îngeri au fost opriţi din lucrarea lor până când cel de-al şaselea înger va suna din trâmbiţă.

Eufrat. Comentatorii care aplică cea de-a şasea trâmbiţă la turci, dau în general o interpretare literală Eufratului, în sensul că turcii au venit în Imperiul Bizantin tocmai din regiunea Eufratului. Dar, întrucât numele Sodoma, Egipt (cap. 11,8) şi Babilon (cap. 14,8; 17,5; 18,2.10.21) sunt folosite simbolic în Apocalipsa, alţi comentatori susţin că Eufratul ar trebui de asemenea înţeles simbolic (vezi comentariul de la cap. 16,12). Unii dintre aceştia observă că, pentru israeliţi, Eufratul constituia hotarul nordic al ţării pe care în mod ideal ar fi trebuit să o ocupe (Deuteronom 1,7.8) şi pe care, la apogeul puterii lor, au stăpânit-o, cel puţin într-o oarecare măsură (vezi comentariul de la 1 Regi 4,21). Dincolo de Eufrat se aflau naţiunile păgâne din nord, care în mod repetat coborau şi atacau Israelul (vezi comentariul de la Ieremia 1,14). Conform acestui punct de vedere, aici Eufratul înseamnă hotarul dincolo de care Dumnezeu ţine forţele care vor duce la îndeplinire judecata Sa sub cea de-a şasea trâmbiţă.

Alţii fac o legătură între Eufrat şi Babilonul mistic. Ei atrag atenţia asupra faptului că întrucât în Apocalipsa apostazia finală este reprezentată de Babilonul mistic (cap. 17,5), întrucât este scoasă în evidenţă aşezarea sa pe ape mari (v. 1) şi întrucât oraşul istoric Babilon era situat pe apele Eufratului (vezi Vol. IV, p. 796), Eufratul este aici un simbol al sferei puterii reprezentate de Babilonul mistic (vezi şi comentariul de la cap. 16,12).

Citește comentariul complet →

¹⁵ Și cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela au fost dezlegați, ca să omoare a treia parte din oameni.

¹⁶ Oștirea^✦ lor era în număr de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreți^✦; le-am^✦ auzit numărul.

¹⁷ Și iată cum mi s-au arătat în vedenie caii și călăreții: aveau platoșe ca focul, hiacintul și pucioasa. Capetele^✦ cailor erau ca niște capete de lei și din gurile lor ieșea foc, fum și pucioasă.

17

Mi s-au arătat. Descrierea cailor şi a călăreţilor pare să urmeze obişnuitul paralelism ebraic inversat: mai întâi sunt menţionaţi caii şi apoi călăreţii; apoi sunt descrişi călăreţii, şi în final caii.

Platoşe. Adică platoşele călăreţilor.

Ca focul. Probabil că nu doar armura cavaleriştilor era strălucitoare, ci şi trupele însele i-au părut profetului ca îmbrăcate în foc. Vezi mai jos, la iacintul.

Iacintul. Gr. huakinthinos, culoarea violetă sau albastră închis. Unii sugerează că aceasta poate reprezenta fumul care însoţeşte focul (vezi mai jos, la foc, fum şi pucioasă). Alţii consideră că această culoare descrie uniformele turceşti, în care predominau roşul (sau stacojiul), albastrul şi galbenul. Ei sunt de părere că focul reprezintă culoarea roşie, iar pucioasa pe cea galbenă.

Pucioasa. Gr. theiodeis, sulf, de pucioasă. Focul şi pucioasa sunt menţionate de multe ori în cartea Apocalipsei (cap. 9,18; 14,10; 19,20; 20,10; 21,8). Pentru o posibilă semnificaţie a culorii, vezi comentariul de mai sus, la iacintul.

Capete de lei. O asemenea caracterizare sugerează ferocitate şi maiestate.

Foc, fum şi pucioasă. Aceleaşi lucruri care îi înveşmântează pe cavalerişti ies şi din gurile cailor lor. Menţionarea fumului aici, în locul de iacintul din descrierea călăreţilor, întăreşte sugestia că cele două sunt unul şi acelaşi lucru (vezi comentariul de mai sus, la iacintul). Compară cu descrierea leviatanului din Iov 41,1921. Comentatorii care identifică cea de-a şasea trâmbiţă cu pustiirile turcilor otomani văd în foc, fum şi pucioasă o referire la folosirea prafului de puşcă şi a armelor de foc, introduse cam în această perioadă. Ei atrag atenţia asupra faptului că împuşcăturile unei flinte a unui călăreţ dau de la distanţă impresia că focul ar ieşi din gura calului.

Citește comentariul complet →

¹⁸ A treia parte din oameni au fost uciși de aceste trei urgii: de focul, fumul și pucioasa care ieșeau din gurile lor.

¹⁹ Căci puterea cailor stătea în gurile și în cozile lor. Cozile^✦ lor erau ca niște șerpi cu capete și cu ele vătămau.

²⁰ Ceilalți oameni, care n-au fost uciși de aceste urgii, nu^✦ s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine demonilor^✦ și idolilor^✦ de aur, de argint, de aramă, de piatră și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.

²¹ Și nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile^✦ lor, nici de desfrâul lor, nici de hoțiile lor.

21

Uciderile. Păcatul idolatriei împotriva lui Dumnezeu duce adesea la crime ca cele prezentate aici (vezi Apocalipsa 21,8; 22,15; compară cu Galateni 5,20).

Vrăjitoriile. Vezi comentariul de la cap. 18,23.

Curvia. Gr. porneia, prostituţie, desfrâu, sugerând tot felul de legături sexuale nepermise.

Furtişagurile. Vezi 1 Corinteni 6,10.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 9

Unul din primii comentatori biblici despre care se raportează că i-a identificat pe turci ca fiind puterea descrisă în trâmbiţa a şasea, a fost reformatorul elveţian Heinrich Bullinger (mort în 1575 d.Hr.), deşi Martin Luther prezentase deja trâmbiţa aceasta ca simbol al musulmanilor. Totuşi, cu privire la datarea acestei trâmbiţe comentatorii au arătat o mare diversitate de opinii, deşi majoritatea comentatorilor au fixat cea de-a cincea trâmbiţă în timpul perioadei de ascendenţă a sarazinilor, iar cea de-a şasea în timpul perioadei de glorie fie a turcilor selgiucizi, fie a celor otomani.

În 1832 William Miller s-a ocupat de datarea acestor trâmbiţe, legându-le în mod cronologic (în al cincilea articol dintr-o serie de cinci, în publicaţia Telegraph din Vermont). Pe temeiul principiului an-zi (vezi comentariul de la Daniel 9,25), Miller a calculat că cele cinci luni ale trâmbiţei a cincea (Apocalipsa 9,5) sunt 150 de ani literali, iar ceasul, ziua, luna şi anul celei de-a şasea sunt 391 de ani şi 15 zile. Mulţi comentatori de dinainte de Miller adoptaseră acelaşi calcul, dar nu legaseră cronologic cele două perioade. Miller a expus ideea că perioada reprezentată de trâmbiţa a şasea urma imediat după trâmbiţa a cincea, aşa că întreaga perioadă ajungea la 541 de ani şi 15 zile. El a datat această perioadă între 1298 d.Hr., când considera că a avut loc primul atac al turcilor otomani asupra Imperiului Bizantin, şi 1839. Aşadar, conform acestui punct de vedere, ambele trâmbiţe îi reprezintă pe turcii otomani, a cincea făcând referire la apariţia lor, iar a şasea la perioada lor de dominaţie.

În 1838 Josiah Litch, unul dintre asociaţii lui Miller în mişcarea adventistă din America, a revizuit datele lui Miller, fixându-le de la 1299 d.Hr. la 1449, pentru trâmbiţa a cincea, şi de la 1449 la 1840, pentru a şasea. Litch a acceptat data de 27 iulie 1299 pentru bătălia de la Bafeum, aproape de Nicomedia, pe care el a luat-o drept primul atac al turcilor otomani asupra Imperiului Bizantin. El a considerat că anul 1449 înseamnă prăbuşirea puterii bizantine, deoarece către sfârşitul anului 1448 un nou împărat bizantin, Constantin Paleologul, înainte de a îndrăzni să urce pe tron, îi ceruse permisiunea sultanului turc Murad al II-lea şi nu a primit coroana până la 6 ianuarie 1449, după ce primise permisiunea. Litch credea că această perioadă de 150 de ani constituie timpul în care turcii otomani au chinuit (vezi v. 5) Imperiul Bizantin.

Aşa cum s-a afirmat deja, Litch a considerat că anul 1299 este începutul celei de-a cincea trâmbiţe, mai exact 27 iulie 1299, data bătăliei de la Bafeum. El a calculat pentru această trâmbiţă o perioadă de 150 de ani. Aceasta l-a dus la data de 27 iulie 1449, ca început al celei de-a şasea trâmbiţe. Adăugând la aceasta 391 de ani, a ajuns la data de 27 iulie 1840. Cele 15 zile l-au dus în luna august a aceluiaşi an. El a prezis că în această lună puterea Imperiului Otoman va fi zdrobită. Totuşi, la început el nu fixase nici o zi precisă a lunii august. La scurt timp înainte de expirarea acestei perioade, el a declarat că Imperiul Otoman va fi zdrobit pe data de 11 august, adică la exact 15 zile după 27 iulie 1840.

În acea vreme atenţia lumii a fost îndreptată către evenimentele care aveau loc în Imperiul Otoman. În iunie 1830 Mohamend Ali, paşă în Egipt şi, oficial, un vasal al sultanului, s-a răsculat împotriva stăpânului său. El i-a înfrânt pe turci şi le-a capturat flota. În această conjunctură, sultanul Mahmud al II-lea a murit şi miniştrii succesorului său, Abdul Megid, i-au propus lui Mohamed Ali un aranjament prin care el urma să primească drept moştenire paşalâcul Egiptului, iar fiul său, Ibrahim, conducerea Siriei. Însă în acest moment Britania, Franţa, Austria, Prusia şi Rusia, care aveau toate interese în Orientul Apropiat, au intervenit şi au cerut ca să nu se facă nici o înţelegere între turci şi Mohamed Ali, fără ca ei să fie consultaţi. S-au dus negocieri până în vara anului 1840, când, la 15 iulie, Britania, Austria, Prusia şi Rusia au semnat tratatul de la Londra, propunând să susţină cu forţa condiţiile sugerate în anul precedent de turci. Cam în acest timp, Litch a anunţat că anticipa sfârşitul puterii turce la 11 august. În ziua respectivă emisarul turc Rifat Bey a sosit la Alexandria cu condiţiile Convenţiei de la Londra. În aceeaşi zi ambasadorii celor patru mari puteri au primit din partea sultanului un comunicat în care întreba ce măsuri ar trebui luate într-o situaţie care afectează vital imperiul său. I s-a spus că s-au luat măsuri, fără ca el să ştie care erau acestea. Litch a considerat că prin aceste evenimente guvernul turc recunoştea că independenţa sa fusese pierdută.

Aceste evenimente, având loc exact în timpul specificat de prezicerea lui Litch, au exercitat o largă influenţă asupra gândirii americanilor interesaţi de mişcarea milerită. Într-adevăr, această prezicere a lui Litch a contribuit mult la încrederea şi faţă de ale profeţii temporale, până atunci neîmplinite în deosebi cea cu privire la cele 2300 de zile , care erau predicate de mileriţi. Aşadar, întâmplarea aceasta din anul 1840 a întărit în mod semnificativ aşteptarea celei de-a doua veniri, trei ani mai târziu (vezi GC 334, 335).

Trebuie arătat faptul că teologii şi comentatorii au fost în general foarte divizaţi cu privire la însemnătatea trâmbiţelor a cincea şi a şasea. Asta s-a datorat în principal problemelor apărute în trei domenii: (1) sensul simbolurilor în sine; (2) sensul din versiunea greacă; (3) evenimentele istorice şi datele despre care este vorba. Dar pentru a dezbate aşa cum trebuie aceste probleme, am fi nevoiţi să depăşim limitele spaţului pe care ni-l permitem în acest comentariu.

În general vorbind, interpretarea adventiştilor de ziua a şaptea cu privire la trâmbiţele a cincea şi a şasea, în special în ceea ce priveşte perioadele de timp implicate, este în esenţă cea a lui Josiah Litch.

Citește comentariul complet →

Apocalipsa 9

Note de subsol