Apocalipsa 8

1

Pecetea a şaptea. Capitolul 6 descrie desfacerea primelor şase peceţi din cele şapte. Capitolul 7 este ca o paranteză întrucât întrerupe relatarea despre desfacerea peceţilor pentru a arăta că Dumnezeu are un popor adevărat care va fi în stare să treacă cu bine prin necazurile despre care s-a vorbit (vezi comentariul de la cap. 6,17). Acum viziunea revine la desfacerea peceţilor.

S-a făcut în cer o tăcere. În contrast cu evenimentele spectaculoase care urmează după desfacerea celorlalte peceţi, o tăcere înfricoşătoare urmează desfacerii celei de a şaptea. Ea a fost explicată în cel puţin două moduri. Unii susţin că această tăcere din cer, urmând după evenimentele teribile care au loc pe pământ chiar înainte de cea de-a doua venire (cap. 6,14–16), e cauzată de faptul că oştile cereşti au părăsit curţile cerului pentru a-L însoţi pe Domnul Hristos pe pământ (vezi Mat 25,31).

Alţii consideră că această tăcere din cer este cauzată de o aşteptare copleşitoare (compară cu EW 15, 16; DA 693). Până aici curţile cereşti au fost descrise ca pline de laudă şi cântare. Acum peste tot este tăcere, într-o aşteptare îngrijorată a lucrurilor care au să se întâmple în curând. Înţeleasă în acest fel, tăcerea celei de-a şaptea peceţi formează o punte între desfacerea peceţilor şi sunetul trâmbiţelor, deoarece implică faptul că revelaţia nu este completă doar cu cele şapte trâmbiţe – mai e mult de explicat cu privire la planul lui Dumnezeu în ce priveşte evenimentele din marea luptă cu răul (vezi comentariul de la v. 5).

O jumătate de ceas. Unii comentatori au înţeles această expresie în termenii formulei profetice de calculare a timpului, unde o zi reprezintă un an (vezi comentariul de la Daniel 7,25). Aşadar, „o jumătate de or㔠ar fi egală cu aproape o săptămână literală (compară cu EW 16). Alţii susţin că nu există în Scriptură nici o bază sigură pentru a lua drept timp profetic o perioadă mai mică de o zi întreagă şi preferă să considere c㠄o jumătate de oră”, înseamnă pur şi simplu o scurtă perioadă de timp, a cărei lungime nu este specificată. În general, adventiştii de ziua a şaptea sunt de acord cu prima părere.

2

Am văzut. Vezi comentariul de la cap. 4,1.

Cei şapte îngeri. Deşi nu i-a mai menţionat nicăieri înainte pe aceşti şapte îngeri, Ioan consideră de la sine înţeles faptul că identitatea lor este bine stabilită prin afirmarea faptului că ei sunt „cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu”.

Şapte trâmbiţe. În această viziune cei şapte îngeri sună din trâmbiţe pentru a anunţa judecăţile divine care urmează să vină (vezi comentariul de la v. 5, 6).

3

Un alt înger. Adică nu unul din cei şapte îngeri care au trâmbiţe.

Altarului. Compară cu Exodul 30,1–10.

Cădelniţă. Compară cu Leviticul 10,1.

Tămâie multă. Vezi Exodul 30,34–38.

Cu rugăciunile. Imaginea este aceea a unui înger care adaugă tămâie la rugăciunile sfinţilor, pe măsură ce acestea se înalţă la tronul lui Dumnezeu. Scena descrisă aici poate fi înţeleasă ca un simbol al lucrării lui Hristos în favoarea poporului Său (vezi Romani 8,34; 1 Ioan 2,1; compară cu PP 356; GC 414, 415; EW 32, 252). Hristos, ca mijlocitor, îmbină meritele Sale cu rugăciunile sfinţilor, care devin astfel acceptabile înaintea lui Dumnezeu.

4

Fumul de tămâie. Vezi comentariul de la v. 3.

5

A umplut-o din focul. Brusc intervine o schimbare în scena mijlocirii. Îngerul îşi umple încă o dată cădelniţa cu cărbuni aprinşi, dar nu mai adaugă tămâie.

L-a aruncat pe pământ. Sensul acestui gest este semnificativ pentru înţelegerea celor ce urmează să aibă loc atunci când trâmbiţele vor suna. Pot fi sugerate două interpretări.

Conform interpretării adoptate de adventiştii de ziua a şaptea, încetarea slujirii îngerului la altarul tămâierii este simbolul încetării lucrării lui Hristos pentru omenire – încheierea timpului de probă. Tunetele, glasurile, fulgerele şi cutremurul de pământ care urmează după momentul în care îngerul aruncă focul din cădelniţă pe pământ descriu evenimentele ce vor avea loc la sfârşitul celei de-a şaptea trâmbiţe, după deschiderea templului (cap. 11,19), şi în timpul celei de-a şaptea plăgi, când din templu vine glasul care declară: „S-a sfârşit”.

Unii preferă să vadă cap. 8,3–5 într-o relaţie mai degrabă logică decât cronologică faţă de peceţi şi trâmbiţe. Acest punct de vedere este în concordanţă cu cel anterior, că slujirea îngerului de la altarul tămâierii simbolizează mijlocirea lui Hristos pentru poporul Său, de-a lungul erei creştine. Dar accentuează faptul că rugăciunile sfinţilor sunt văzute ca ridicându-se la cer şi consideră că ele sunt rugăciunile martirilor, descoperite în cea de-a cincea pecete: „Până când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (cap. 6,10). Aceasta nu este doar rugăciunea martirilor, ci reprezintă subiectul rugăciunilor tuturor copiilor lui Dumnezeu care au suferit ororile descrise atunci când se rup peceţile. În felul acesta, când rugăciunile din cap. 8,3 sunt văzute în contextul peceţilor, gestul îngerului de a arunca pe pământ cădelniţa cu foc, neamestecată cu tămâie, poate semnifica faptul că acum aceste rugăciuni îşi primesc răspunsul. În cap. 6,11 sfinţilor suferinzi li se dăduse un răspuns temporar prin faptul că li s-a spus să mai aştepte până când avea să fie împlinit numărul martirilor. Acum vine adevăratul răspuns la rugăciunea lor. Mânia lui Dumnezeu împotriva persecutorilor poporului Său nu mai este reţinută. Ea este în sfârşit manifestată, iar asta fără avantajul mijlocirii lui Hristos. Se consideră că trâmbiţele descriu aceste judecăţi. Această a doua opinie încearcă să îmbine peceţile şi trâmbiţele, apreciindu-le ca răspunsul lui Dumnezeu la evenimentele descrise prin peceţi.

Glasuri. Cu privire la repetarea acestor semne, vezi comentariul de la cap. 11,19; 16,18; compară-l cu cel de mai sus, de la „l-a aruncat pe pământ”.

6

Şapte îngeri. Vezi comentariul de la v. 2.

Şapte trâmbiţe. Vezi comentariul de la v. 2. Au fost propuse câteva interpretări ale scenelor succesive care urmează după sunarea din trâmbiţe.

Un punct de vedere cu privire la trâmbiţe este bazat pe supoziţia că, din moment ce simbolistica din v. 5 arată către sfârşitul mijlocirii Domnului Hristos, evenimentele ce urmează pot fi considerate pe bună dreptate ca reprezentând judecăţile lui Dumnezeu revărsate pe pământ după încheierea timpului de probă. Conform acestui punct de vedere, aceste judecăţi sunt paralele cu cele şapte plăgi de la sfârşit (cap. 16). Adepţii acestui punct de vedere vorbesc despre faptul că fiecare trâmbiţă are elemente similare cu fiecare plagă.

Conform unui alte opinii, cele şapte trâmbiţe nu trebuie văzute cronologic, ci doar ca simboluri ale răspunsului divin la rugăciunile poporului lui Dumnezeu, care a suferit de-a lungul vremii. Cu alte cuvinte, această interpretare consideră că trâmbiţele sunt reasigurarea dată de Dumnezeu sfinţilor persecutaţi, cum că în ciuda războaielor, a molimei, a foametei şi a morţii pe care ar putea să le sufere, El este la cârma acestei lumi. El este încă Judecător şi îi va pedepsi pe cei necredincioşi. Vezi comentariul de la v. 5.

Interpretarea adoptată de adventiştii de ziua a şaptea este că aceste trâmbiţe reiau, într-o mare măsură, perioada istoriei creştine acoperite deja de cele şapte biserici (cap. 2 şi 3) şi de cele şapte peceţi (cap. 6; 8,1), şi că ele scot în evidenţă evenimentele politice şi militare importante care vor avea loc în acest timp. Aceste evenimente vor fi discutate mai jos, în comentariile la fiecare trâmbiţă.

7

Grindină şi foc. Imaginea de aici este cea a unei mari furtuni cu grindină amestecată cu fulgere, aducând aminte de cea de-a şaptea plagă căzută asupra Egiptului (Exodul 9,22–25).

Pământ. Pământul, cu vegetaţia sa, este arătat ca ţinta specială a acestei bătăi (compară cu cap. 16,2). Pedeapsa aceasta descrie într-un mod deosebit invadarea vizigoţilor sub Alaric în Imperiul Roman. Aceasta este prima invazie a teutonilor care a jucat un rol atât de important în prăbuşirea finală a Imperiului Roman. Începând în jurul anului 396 d.Hr., vizigoţii au invadat Tracia, Macedonia şi Grecia, în partea răsăriteană a imperiului, apoi au trecut Alpii şi au jefuit cetatea Romei în anul 410 d.Hr. De asemenea, au distrus mare parte din teritoriul Franţei de astăzi, pentru a se stabili în cele din urmă în Spania.

A treia parte. Această fracţie apare de repetate ori în Apocalipsa (vezi v. 8, 9, 11, 12; cap. 9,15.18; 12,4; compară cu Zaharia 13,8.9). Probabil că sugerează o parte importantă, dar nu o majoritate.

Toată iarba verde. Sugerându-se că ea distruge o porţiune mare din vegetaţia pământului este dramatizată asprimea acestei furtuni.

8

Ca un munte mare de foc, aprins. După cât se pare Ioan găseşte în imaginea unui munte de foc cea mai potrivită reprezentare a scenei care are loc înaintea ochilor săi. Simbolul „muntelui care arde” apare în literatura apocaliptică ebraică (vezi Enoh 18,13; R. H. Charles, The Apocrypha and Psudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 200), dar nu există nici o dovadă că Ioan a luat din această sursă descrierea fenomenului pe care îl vede acum. Compară cu Ieremia 51,25, unde profetul descrie Babilonul ca fiind un „munte nimicitor” care va fi prefăcut într-un „munte aprins”.

În mare. Marea cu vieţuitoarele din ea şi de pe ea este ţinta specială a acestei judecăţi (compară cu cap. 16,3).

Catastrofa anunţată de cea de-a doua trâmbiţă a fost considerată ca descriind ravagiile făcute de vandali. Împinşi din ţinuturile lor din Tracia de invaziile hunilor veniţi din Asia Centrală, vandalii au migrat prin Galia (Franţa de azi) şi Spania către partea romană din nordul Africii şi şi-au stabilit aici regatul, cu capitala la Cartagina. De aici au dominat Mediterana apuseană cu o armată de piraţi, jefuind coastele Spaniei, ale Italiei şi chiar ale Greciei, şi punând mâna pe transporturile maritime romane. Punctul culminant al ravagiilor produse de ei l-a constituit anul 455 d.Hr., când timp de două săptămâni au prădat şi au jefuit cetatea Romei.

A treia parte. Vezi comentariul de la v. 7.

Din mare s-a făcut sânge. Această pedeapsă aminteşte de prima plagă ce a căzut asupra Egiptului (Exodul 7,20). În cea de-a doua plagă (Apocalipsa 16,3) marea „s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort”. Aici „sângele” simbolizează, fără îndoială, un masacru omenesc de mar proporţii.

9

Făpturile. Gr. ktismata, „lucruri create”. Cuvântul folosit în limba greacă nu implică neapărat ideea de viaţă, de aceea apare şi specificarea „aveau viaţă”. Vezi Exodul 7,21.

Viaţă. Gr. psuchai (vezi comentariul de la Matei 10,28).

10

A căzut … o stea mare. S-a considerat că aceste cuvinte descriu invazia şi pustiirile hunilor sub conducerea regelui lor, Atila, în secolul al V-lea. Intrând în Europa din Asia Centrală, în jurul anului 372 d.Hr., hunii s-au aşezat mai întâi de-a lungul Dunării inferioare. Trei sferturi de secol mai târziu ei s-au mutat din nou şi pentru o scurtă perioadă au produs tulburări în diferite regiuni ale Imperiului Roman, care era slăbit. Trecând Rinul în anul 451 d.Hr., ei au fost opriţi la Chalôns, în nordul Galieii, de trupele romane şi germane unite. După o scurtă perioadă în care au jefuit Italia, Atila moare în anul 453 d.Hr., şi, aproape imediat, hunii dispar din istorie. În ciuda scurtei perioade a ascensiunii lor, hunii au fost atât de sălbatici în pustiirile lor încât numele lor a rămas de-a lungul istoriei un sinonim pentru cele mai teribile măceluri şi distrugeri.

Făclie. Gr. lampas, aici având probabil sensul de torţă (vezi comentariul de la Matei 25,1).

A treia parte. Vezi comentariul de la v. 7.

Râuri. Această judecată cade asupra surselor de apă dulce, în contrast cu masele de apă sărate afectate de trâmbiţa anterioară (v. 8; compară cu cap. 16,4).

11

Se chema. Întrucât „numele” denotă adesea o caracteristică a celui ce-l poartă, numele acestei stele poate fi considerat o descriere a judecăţii din această trâmbiţă (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16).

Pelin. Gr. apsinthos, o plantă cunoscută pentru amărăciunea ei, Artemisia absinthium. În pasajul de faţă chiar şi apele devin amare.

12

A treia parte. Vezi comentariul de la v. 7.

Soare. S-a considerat că soarele, luna şi stelele reprezintă marile personalităţi ale guvernului Imperiului Roman – împăraţii, senatorii şi consulii. O dată cu dispariţia Romei Apusene în anul 476 d.Hr. (vezi pp. 21, 22; compară cu p.111) ultimul împărat al ei a încetat să mai domnească. Mai târziu s-a sfârşit şi cu senatul şi consulii ei.

Să-şi piardă a treia parte din lumina ei. Se pare că este sugerată ideea că aceste corpuri luminoase vor fi lovite pentru o treime din perioada lor de strălucire, nu că o treime din suprafaţa lor va fi lovită, pentru a străluci cu doar două treimi din luminozitate. Astfel, o treime din zi şi o treime din noapte vor fi în întuneric. Aplicat la subîmpărţirile conducerii romane, simbolul acesta poate descrie extincţia treptată a puterii imperiale, senatoriale şi consulare.

13

M-am uitat. Vezi comentariul de la cap. 4,1. Această întreruperea temporară în succesiunea trâmbiţelor atrage atenţia asupra ultimelor trei, având denumirea specifică de „vaiuri” (sau „nenorociri”).

Un vultur. Vulturul poate fi considerat un semn care prevesteşte nenorocirea (vezi Matei 24,28; compară cu Deuteronom 28,49; Osea 8,1; Habacuc 1,8).

Mijlocul cerului. Adică la zenit, pentru ca toţi să poată auzi solia lui.

Vai, vai, vai. Vaiul este repetat de trei ori din pricina judecăţilor ce urmează să mai vină la sunetul ultimelor trei trâmbiţe. Fiecare dintre acestea este numit㠄vai” (vezi cap. 9:12; 11:14).