Apocalipsa 5

1

Am văzut. Vezi comentariul de la cap. 4,1. Cadrul acestui capitol este acelaşi cu cel din cap. 4. Totuşi, în timp ce cap. 4 descrie mai ales o scenă care se concentrează asupra tronului lui Dumnezeu, cap. 5 se concentrează asupra Mielului şi asupra sulului pecetluit.

Capitolul al cincilea din Apocalipsa trebuie studiat cu mai multă atenţie. El are o deosebită importanţă pentru cei ce vor lua parte la lucrarea lui Dumnezeu din ultimele zile” (9T 267; vezi comentariul de la v. 7, 13).

Celui ce şedea. Vezi comentariul de la cap. 4,2.

Carte. Gr. biblion, „sul”, „carte”. În vremurile Noului Testament cel mai obişnuit tip de carte era sulul de papirus, şi fără îndoială că o astfel de carte a văzut şi Ioan aici. Codexul, sau cartea cu file legate împreună la un capăt, nu se ştie să fi fost folosit de legătorii de cărţi până în secolul al II-lea d.Hr. (Vezi Vol. V, p. 113).

Pe dinlăuntru şi pe dinafară. [„Pe dinăuntru şi pe spate”, KJV]. Unii comentatori au sugerat că ar trebui să se pună virgulă după cuvântul „dinlăuntru”, şi nu după cuvântul „dinafară”. Sensul ar fi atunci că acea „cartea” era scrisă pe dinăuntru, dar pecetluită pe dinafară, sau pe spate.

Cu semnele de punctuaţie din KJV şi din traducerea Cornilescu pasajul pare să arate că sulul era scris pe ambele părţi. Interpretarea aceasta pare să fie bună din două motive. Mai întâi, expresia greacă esothen kai opisthen, „înăuntru şi pe dos”, pare să fie o unitate alcătuită din două adverbe care sună aproape la fel, ceea ce implică faptul că ele trebuie să fie înţelese împreună. În al doilea rând, din cauza naturii materialului, sulurile de papirus din antichitate rareori depăşeau 30 de picioare (10 m) în lungime. De obicei ele erau scrise numai pe dinăuntru, dar din cauza mărimii lor mici, câteodată era folosit şi dosul papirusului dacă cele ce trebuiau scrise nu încăpeau în spaţiul interior disponibil. Pasajul prezent pare să indice o astfel de situaţie şi ar sugera că nu prea se găseşte spaţiu pentru raportul prezentat în „cartea” aceasta.

Şapte peceţi. Numărul şapte fiind un simbol al desăvârşirii (vezi comentariul de la cap. 1,11), aceste cuvinte implică faptul că aceast㠄carte” era perfect sigilată. De fapt nimeni în afara Mielului nu era în stare să o deschidă (vezi cap. 5,3.5).

Conform celor scrise în COL 294, decizia conducătorilor iudei de a-L lepăda pe Hristos „a fost înregistrată în cartea pe care Ioan a văzut-o în mâna Aceluia care şedea pe tron.” Deci, după cât se pare cartea aceasta cuprindea mai mult decât doar un raport al evenimentelor care s-au petrecut de-a lungul bisericii creştine, deşi profeţiile Apocalipsei se ocupă în mod deosebit cu această istorie (vezi comentariul de la cap. 6,1).

2

Cine este vrednic? Calitatea cerută de la Cel care deschide cartea nu este putere, sau demnitate, sau poziţie, ci biruinţă şi valoare morală (vezi comentariul de la v. 5; compară cu cap. 4,11).

3

Nimeni. Gr. oudeis, „nici unul”, incluzând aici nu doar oamenii, ci toate fiinţele din întregul univers.

În cer. Aceste cuvinte introduc o înşiruire care sugerează tot universul lui Dumnezeu.

Să se uite în ea. Adică să o citească şi, astfel, să descopere conţinutul ei.

4

Am plâns mult. Aceste cuvinte reflectă reacţia emoţională puternică a lui Ioan la drama ce se derula înaintea ochilor săi. Lucrurile pe care le vedea şi le auzea erau pentru el foarte reale.

Nimeni. Gr. oudeis, vezi comentariul de la v. 3.

Vrednic. Vezi comentariul de la v. 2.

5

Bătrâni. Vezi comentariul de la cap. 4,4.

Nu plânge. Sau „opreşte-te din plâns”. Exprimarea din limba greacă sugerează faptul că Ioan deja plângea.

Leul din seminţia lui Iuda. Acest titlu este probabil bazat pe Genesa 49,9. Hristos s-a născut în seminţia lui Iuda (vezi comentariul de la Matei 1,2). Simbolul leului semnifică puterea (Apocalipsa 9,8.17; 10,3; 13,2.5), iar Hristos a câştigat biruinţa (vezi mai jos, la „a biruit”) în marea luptă cu răul. Acest lucru Îi dă dreptul de a deschide cartea (vezi comentariul de la cap. 5,7).

Poate fi notat în continuare faptul că în rolul Său de „Leu din seminţia lui Iuda” Hristos apare ca Cel care „a biruit”, Cel victorios, Cel care apără cauza poporului Său. În v. 6 El apare ca „un Miel” care „părea junghiat”, Cel care i-a răscumpărat.

Rădăcina lui David. Acest titlu este preluat din Isaia 11,1.10, care vorbeşte literal despre „Odrasla din tulpina lui Isai” şi despre „Vlăstarul lui Isai”, tatăl lui David. În Romani 15,12 Pavel aplică acest simbol al vlăstarului la Hristos, înţelegând că Hristos este al doilea David. David a fost cel mai mare împărat şi erou militar al Israelului. Concepţia davidică despre Mesia era în principiu cea a unui cuceritor care va restaura împărăţia lui Israel (Matei 21,9 compară cu Faptele Apostolilor 1,6). Deşi Hristos nu a restaurat împărăţia literală a evreilor, biruinţa Sa în marea luptă cu Satana reface împărăţia într-un sens infinit mai mare şi mai important. De aceea, din punctul de vedere al pasajului de faţă, acest titlu este cel mai potrivit.

A biruit. Gr. nikao, „a cuceri”, „a fi biruitor”. Acest verb arată direct către biruinţa lui Hristos în marea luptă cu Satana, care stă la baza dreptului Său de a deschide cartea. Întrucât nimeni din întregul univers nu poate face asta (v. 3), biruinţa Sa este unică. Nici un înger nu ar fi putut lua locul lui Hristos din simplul motiv că în marea luptă problema în discuţie este integritatea caracterului lui Dumnezeu, aşa cum este el exprimat în legea Sa. Nici un înger şi nici un om nu o pot îndreptăţi, căci ei înşişi sunt supuşi legii (vezi PP 66). Numai Hristos, care este Dumnezeu, şi despre al Cărui caracter vorbeşte legea, ar fi putut împlini o astfel de îndreptăţire de natură divină. Acest fapt este ideea centrală a cap. 5 (vezi comentariul de la v. 9–13).

6

La mijloc. Aceste cuvinte pot sugera că Mielul stătea între făpturile vii şi tron, printre bătrâni. Dar o astfel de poziţie este greu de vizualizat când este făcută o comparaţie cu cap. 4,4.6. Este de asemenea posibil şi să înţelegem că Mielul a apărut în mijlocul tuturor. Aceasta este probabil cea mai bună explicaţie, din moment ce de acum încolo devine punctul central al viziunii (compară cu Faptele Apostolilor 7,56).

Cele patru făpturi vii. Vezi comentariul de la cap. 4,6.

Bătrâni. Vezi comentariul de la cap. 4,4.

Miel. Gr. arnion, un cuvânt folosit de 29 de ori în Apocalipsa şi numai o dată în restul Noului Testament (Ioan 21,15). Totuşi, sensul este acelaşi cu cel al cuvântului amnos, „miel” de la Ioan 1,29.36; Faptele Apostolilor 8,32; 1 Petru 1,19, şi din LXX la Isaia 53,7.

Ioan tocmai auzise cum Hristos este numit Leu şi biruitor, dar când se uită vede un miel. Un contrast atât de dramatic poate sugera ideea că biruinţa lui Hristos nu este una a puterii fizice, ci a desăvârşirii morale, căci mai mult decât orice altceva, El este numit „vrednic” (vezi comentariul de la Apocalipsa 5,2). Cea care I-a dat biruinţa în marea luptă cu păcatul a fost jertfa înlocuitoare a vieţii Sale fără păcat, simbolizată de un miel fără cusur, nu demonstraţia forţei.

Simbolul nou testamentar de „Miel” apare doar în scrierile lui Ioan, deşi atât Filip cât şi Petru aplică la Hristos simbolul vechi testamentar al mielului (Faptele Apostolilor 8,32; 1 Petru 1,19).

Părea junghiat. Probabil că Ioan vede Mielul cu rana Sa de moarte încă sângerândă, asemeni unui miel omorât ca jertfă pentru serviciul din sanctuar. Cuvântul „părea” arată că acesta este un simbol.

Ioan nu spune că un miel înjunghiat stă într-adevăr înaintea tronului lui Dumnezeu din ceruri. El descrie mai degrabă ceea ce vede într-o viziune simbolică. Din moment ce asta este adevărat cu privire la Miel, înseamnă că şi celelalte părţi ale viziunii, cele şapte lămpi (cap. 4,5), cele patru făpturi vii (cap. 4,6), şi cartea (cap. 5,1) sunt de asemenea simbolice (vezi comentariul de la Ezechiel 1,10; Apocalipsa 4,1). Forma verbului tradus „părea junghiat” implică ideea că actul junghierii avusese loc în trecut, iar urmările lui au rămas. Astfel, deşi din punct de vedere cronologic moartea lui Hristos a avut loc în trecut, rezultatele ei pentru omenire sunt întotdeauna proaspete şi la îndemână. Pentru semnificaţia simbolului de Miel al lui Dumnezeu, vezi comentariul de la Ioan 1,29.

Şapte coarne. Numărul şapte semnifică perfecţiunea. Coarnele pot fi înţelese ca simboluri ale puterii şi ale gloriei (vezi comentariul de la Plangerile lui Ieremia 2,3). Astfel, cele şapte coarne ale Mielului sugerează că El este desăvârşit în putere.

Şapte ochi. Aceste cuvinte sunt un simbol al înţelepciuni şi al inteligenţei desăvârşite. Aceşti ochi sunt identificaţi cu cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, care fac referire la Duhul Sfânt (vezi comentariul de la cap. 1,4). În cap. 4,5 este folosit un simbol diferit, „şapte lămpi”.

Trimise. Vezi Zaharia 1,10; 6,5; Ioan 14,26; 15,26; 16,7; Galateni 4,6.

7

El a venit şi a luat. Acesta este punctul central al cap. 4 şi 5 – că Hristos, luând cartea din mâna lui Dumnezeu, face ceea ce nimeni altcineva din întregul univers nu poate face (vezi comentariul de la cap. 5,5). Această acţiune este simbolică pentru biruinţa Sa asupra celui rău şi când face asta, marele imn antifonar al tuturor creaturilor răsună în întregul univers (vezi comentariul de la v. 9–13).

Cuvintele lui Ioan, „El a venit şi a luat”, sunt cuvintele unui om a cărui pană cu greu poate ţine pasul cu dramaticele scene ce se derulează înaintea ochilor săi. Într-o uimire ce-l ţine cu răsuflarea tăiată el declară că Hristos „a luat” cartea. Vezi comentariul de la v. 13.

Cartea. Dovezile textuale atestă omiterea acestui cuvânt. Totuşi, din v. 8 reiese clar că Mielul este Cel care ia cartea.

Celui ce şedea. Vezi comentariul de la cap. 4,2.

8

Când a luat. Acesta este momentul la care oastea cerească răspunde (vezi comentariul de la v. 7).

Patru făpturi vii. Vezi comentariul de la cap. 4,6.

Bătrâni. Vezi comentariul de la cap. 4,4.

Alăută. [„Harpe”, KJV]. Gr. kitharai, „o liră”, instrument folosit deseori pentru a acompania o voce (vezi Vol. III, pp. 34–36), nu o harpă. Totuşi, dovezile textuale atestă cuvântul kithara, „o liră”; adică fiecare bătrân ţinea în mână câte o liră. Menţionarea acestor instrumente este naturală, având legătură cu imnul ce urmează să fie intonat (v. 9, 10).

Potire. Gr. phialai, „cupe”, vase în care de obicei erau aduse darurile. Conform lui Josephus Flavius, phialai pline cu tămâie erau aşezate pe pâinile punerii înainte în sanctuar (Antichităţi iii. 6. 6 [143]). Faptul că rugăciunile sfinţilor sunt păstrate în vase de aur poate indica aprecierea cu care le priveşte Cerul.

Tămâie. Adică mirodenii.

Rugăciunile sfinţilor. Faptul că bătrânii au „alăute” şi potire cu tămâie sugerează că ei reprezintă biserica lui Hristos de pe pământ, biruitoare, înălţându-şi glasul în cântare şi în rugă. Vezi comentariul de la v. 9, 10; vezi PP 353.

9

O cântare nouă. Cântarea era nouă în sensul că era cu totul diferită de orice se mai cântase până atunci. Această sintagmă este obişnuită în Vechiul Testament (vezi Psalmi 33,3; 40,3; Isaia 42,10). Aici este cu totul potrivită, deoarece ea reprezintă o cântare născută dintr-o experienţă unic㠖 mântuirea prin biruinţa lui Isus Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 5,5). Este o „cântare nou㔠a celor ce au un „nume nou” (cap. 2,17; 3,12), care vor locui în „Noul Ierusalim” (cap. 21,2) atunci când toate lucrurile vor fi făcute „noi” (cap. 21,5).

Vrednic. Vezi comentariul de la v. 2. Corul ceresc izbucneşte în cântare, ca o recunoaştere a faptului că acuzaţiile lui Satana cu privire la Dumnezeu au fost dovedite false, prin biruinţa Fiului Său. Unii consideră că cei 24 de bătrâni sunt reprezentanţi ai sfinţilor, care au fost cândva ei înşişi robi ai celui rău. Sfinţii apar înaintea universului care priveşte la ei ca la martori ai neprihănirii şi ai harului lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la Apocalipsa 5,5; compară cu Efeseni 3,10.

Ai fost junghiat. Moartea lui Hristos, cu rezultatele ei mântuitoare pentru om – care la rândul lor Îl îndreptăţesc pe Dumnezeu – este cea care Îl face pe Hristos să fie vrednic (vezi comentariul de la v. 2).

Cu sângele Tău. Vezi comentariul de la Romani 3,25; 5,9.

10

Ei. [„Noi”, KJV]. Este deci evident că în v. 10 cei care vorbesc nu se includ pe ei în „împărăţie şi preoţi”. Totuşi, nu este imposibil ca ei să vorbească despre sine la persoana a treia, dar aceasta nu este concluzia la care conduce exprimarea din vechile manuscrise. Traducerea preferată a v. 9 şi 10 este următoarea: „Tu eşti vrednic să iei cartea, şi să deschizi peceţile ei, pentru că Tu ai fost junghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele Tău din orice seminţie, limbă, popor şi neam, şi i-ai făcut pentru Dumnezeul nostru o împărăţie şi preoţi, şi ei vor domni pentru pământ” (vezi mai jos, la „împărăţie” şi la „vor împărăţi”). Împărăţia aceasta este fără îndoială împărăţia spirituală a harului (vezi comentariul de la Matei 4,17; 5,3; Apocalipsa 1,6).

Împărăţie. [„Împăraţi”, KJV]. Dovezile textuale favorizează substantivul „o împărăţie”. Vezi comentariul de la cap. 1,6.

Preoţi. Vezi comentariul de la cap. 1,6.

Vor împărăţi. [„Vom împărăţi”, KJV]. Dovezile textuale atestă verbul la persoana a III-a plural, deci „vor împărăţi” (ca în traducerea Cornilescu).

Pe pământ. Aici nu este specificat timpul domniei pe pământ, dar în cap. 20 şi 21 se arată că este vorba de perioada de după mileniu.

11

Făpturilor vii. Vezi comentariul de la cap. 4,6. Aceste făpturi vii iau parte la actul de a-L lăuda pe Dumnezeu (cap. 5,12), prin care este exprimată aprecierea faţă de moartea lui Hristos.

Multor îngeri. Ca răspuns la mărturia celor patru făpturi vii şi a celor 24 de bătrâni, oştirile cereşti se unesc lăudându-L pe Miel, pentru că este vrednic. Astfel, Dumnezeu este îndreptăţit înaintea îngerilor, care, începând cu prima acuzaţie a lui Satana, nu au înţeles pe deplin actul Său de a-l expulza pe acesta şi de a-i mântui pe oameni (vezi DA 761, 764).

Zece mii. Este evident că nu este vorba de un număr real, cuvintele acestea sugerând mai degrabă oşti nenumărate. Probabil că aceste cuvinte sunt preluate din Daniel 7,10 şi pot fi comparate cu un pasaj din cartea pseudoepigrafică a lui Enoh (vezi Vol. V, p. 87), cap. 14,22: „de zece mii de ori zece mii (stăteau) înaintea Lui” (R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 197). Vezi Evrei 12,22.

12

Vrednic. Vezi comentariul de la v. 2, 9.

Mielul. Vezi comentariul de la v. 6.

Puterea. Gr. dunamis, aici, puterea lui Dumnezeu în acţiune. Doxologia oştirilor cereşti este înşeptită. Întrucât numărul şapte semnifică desăvârşirea şi este folosit de multe ori în această viziune, ca şi în întreagă Apocalipsa (vezi comentariul de la cap. 1,11), se poate ca lauda înşeptită din cap. 5,12 să implice ideea că lauda cerească este completă şi desăvârşită.

Bogăţia. Vezi comentariul de la Filipeni 4,19.

Înţelepciunea. Gr. sophia (vezi comentariul de la Iacov 1,5).

Tăria. Gr. ischus, care probabil că se referă aici la energia divină ca potenţială.

13

Toate făpturile. Adică orice fiinţă creată. Corul merge în crescendo, iar ca răspuns la cântarea de laudă a oştirilor cereşti toată creaţiunea se uneşte în adorarea Tatălui şi a Fiului. Hristos este biruitor, iar caracterul lui Dumnezeu este îndreptăţit înaintea întregului univers (vezi comentariul de la v. 11).

La care moment al marii lupte se referă scenele simbolice descrise în cap. 4 şi 5? Conform cu DA 834, imnul a fost cântat de îngeri atunci când Hristos a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu după înălţarea la cer. De asemenea, conform cu AA 601, 602; GC 671, această cântare va fi cântată de sfinţi la întemeierea noului pământ şi de mântuiţi şi îngeri de-a lungul veşniciei (8T 44; compară cu PP 541; GC 545, 678). Aceste diferite interpretări dovedesc faptul că viziunea din cap. 4 şi 5 nu trebuie privită ca reprezentând un anumit eveniment care se va desfăşura în cer într-un anumit moment, ci ca o descriere simbolică a biruinţei lui Hristos şi a urmărilor ei, care au dus la refacerea caracterului lui Dumnezeu. Când este astfel înţeleasă, viziunea poate fi considerată ca reprezentând atitudinea cerului faţă de Fiul şi lucrarea Sa începând de la cruce, o atitudine ce se înalţă în crescendo pe măsură ce marea luptă atinge punctul culminant al biruinţei. În ce priveşte natura viziunilor simbolice, vezi comentariul de la Ezechiel 1,10.

În cer, pe pământ. Din punctul de vedere al cosmologiei antice, cerul, pământul, ceea ce se află sub pământ şi marea constituiau întregul univers. Întreaga creaţiune va recunoaşte neprihănirea lui Dumnezeu (vezi GC 670, 671).

A Celui ce şade. Vezi comentariul de la cap. 4,2.

Mielului. Vezi comentariul de la v. 6. Faptul că Mielul este adorat aici pe acelaşi temei ca şi Tatăl implică egalitatea Lor (vezi Filpeni 2,9–11).

Lauda. Cele patru elemente din v. 13 sunt paralele cu patru din înşeptita doxologie din v. 12.

Stăpânirea. Gr. kratos, „puterea (de a guverna)” paralelă cu „puterea” din v. 12, dar diferită prin faptul că termenul kratos reprezintă puterea divină în acţiune. O astfel de putere este cea la care sunt martore creaturile de pe pământ (vezi comentariul de la v. 12).

14

Amin. Vezi comentariul de la Matei 5,18. Atât laudele antifonare cât şi „Amin”-ul ce le urmează erau caracteristice închinării creştinilor din biserica primară. Pliniu, scriind la mai puţin de două decenii după Ioan, raportează faptul că în serviciile de închinare creştinii „cântau în versuri alternative imnuri către Hristos, ca unui Dumnezeu” (Letters x. 96; Loeb ed., vol. 2, p. 403). Descriind celebrarea Sfintei Cine, Iustin Martirul scria, în secolul al II-lea d.Hr., că după ce conducătorul adunării înălţa rugăciuni şi mulţumiri, „poporul aproba, spunând Amin” (First Apology 67; ANF, vol. 1, p. 186).