Apocalipsa 3

1

Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.

Sardes. Prima cetate importantă de pe drumul principal din sudul Tiatirei. Ca şi Tiatira, Sardesul se bucura de o poziţie geografică favorabilă pentru comerţ. Strabo, geograf din antichitate, vorbeşte despre Sardes ca fiind o cetate mare (Geography, xiii. 4. 5; Loeb ed., vol. 6, p. 171), deşi în vremea lui Ioan ea nu rivaliza în importanţă nici cu Efesul, nici cu Pergamul. Pentru mai multe informaţii cu privire la Sardes, vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa. Însemnătatea numelui este nesigură; totuşi, unii sugerează sensul de cântec de bucurie, ceea ce rămâne, sau ceva nou.

Şapte Duhuri. Vezi comentariul de la cap. 1,4.

Şapte stele. Imaginea aceasta, ca şi cele care introduc soliile la fiecare din celelalte biserici, este luată din descrierea lui Hristos Cel glorificat, din cap. 1 (vezi comentariul de la v. 16, 20).

Faptele tale. Vezi comentariul de la cap. 2,2.

Numele. Aici, cu sensul de reputaţie. Ipocrizia a caracterizat biserica aceasta, care nu era ceea ce pretindea a fi. Teoretic, bisericile reformate descoperiseră ceea ce înseamnă a trăi prin credinţa în Isus Hristos, dar în cea mai mare parte, cu timpul ele au decăzut la o stare asemănătoare, în anumite privinţe, cu cea a organizaţiei din care se retrăseseră (compară cu 2 Timotei 3,5). Numele lor – protestant – implica opoziţia faţă de abuzurile, erorile şi formalismul Bisericii Romano-Catolice, iar cuvântul Reformă sugerează că nici una din aceste greşeli nu se găseşte în protestantism. Vezi capitolul Reforma şi Mai Departe.

Eşti mort. Aceste cuvinte triste sunt începutul unei solii care constă în cea mai mare parte în mustrare. Păcatul ipocriziei a atras învinuirile cele mai aspre ale lui Isus împotriva conducătorilor din vremea Sa (vezi Matei 23,13–33). Acum, glorificat, Hristos mustră foarte direct biserica ipocrită din Sardes. În loc de a fi adusă la viaţă şi a trăi împreună cu Hristos (vezi Efeseni 2,5; Coloseni 2,13; Galateni 2,20), aşa cum pretindea că este, această biserică era de fapt moartă (compară cu 2 Timotei 3,5). Aplicată la perioada reprezentată de Sardes, această solie trebuie privită în contextul bisericii care se îndrepta spre sfârşitul Reformei, iar perioada poate fi datată între 1517 şi 1755; totuşi, vezi Nota Suplimentară de la Apocalipsa 2.

La câteva decenii după începutul Reformei, noile biserici experimentau o perioadă de violente controverse doctrinare. În cele din urmă diferenţele de opinie au fost reglementate prin adoptarea unor crezuri precise, a căror tendinţă a fost de a descuraja cercetarea mai departe a adevărului. Printr-un proces similar, Biserica Romano-Catolică, în primele secole ale istoriei ei, îşi cristalizase mare parte a teologiei. Protejate de puterea şi prestigiul statului, ascunse în mărturisirile rigide ale crezurilor, bisericile naţionale ale lumii protestante au ajuns în general să se mulţumească cu o formă a temerii de Dumnezeu, lipsită însă de putere. Un alt factor important care a contribuit la apatia faţă de lucrurile spirituale a fost apariţia raţionalismului, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Sub presiunea descoperirilor ştiinţifice, mulţi teologi au ajuns să creadă că legile naturale sunt suficiente pentru a explica lucrurile care se petrec în univers. Adesea ajungeau la concluzia că relaţia lui Dumnezeu cu lumea aceasta se limitează la funcţia Sa de cauză primară, şi că de la actul iniţial al creaţiei, lumea a funcţionat, mai mult sau mai puţin, independentă de El. Gânditorii care au descoperit căile cugetării teologice independente mai aproape de ei, în formulele rigide ale protestantismului ortodox, au înclinat, în unele cazuri, către un nou raţionalism filozofic. Deşi raţionalismul a produs un idealism superior şi o gândire lăudabilă în domenii ca ştiinţa politică şi umanitarianismul, presupunerile sale, atunci când erau aplicate la religie, au contribuit mult la încurajarea răului spiritual care a caracterizat mare parte din protestantismul secolelor care au urmat după Reformă.

2

Veghează. Cu privire la veghere ca o datorie creştină, vezi comentariul de la Matei 24,42; compară cu Matei 25,13.

Ce rămâne. Chiar în protestantismul degenerat erau anumite lucruri care meritau păstrate. Se pierduse mult, dar nu tot. Viaţa spirituală a protestantismului era moartă, dar nu şi sistemul. Supravieţuire poate fi considerat cuvântul cheie al perioadei Sardes a istoriei bisericeşti.

Faptele tale desăvârşite. Ardoarea protestantismului în primii săi ani promitea înaintarea până la desăvârşire în cunoaşterea adevărului descoperit şi în practicarea acestuia. Dar, pe măsură ce anii treceau, zelul şi evlavia slăbeau, iar biserica obosea în efortul ei de a atinge ţinta propusă.

3

Adu-ţi aminte dar. Compară cu cap. 2,5.

Ai primit. Forma verbului din greacă sugerează că biserica din Sardes nu doar că primise adevărul, ci şi că îl avea încă – acesta nu se pierduse cu totul. Faptul că încă mai era speranţă este indicat de imperativul ţine, care în greacă are sensul de a ţine în continuare. Unii creştini din Sardes nu căzuseră, fapt afirmat clar în v. 4.

Pocăieşte-te. Gr. metanoeo (vezi comentariul de la Matei 3,2).

Hoţ. Compară cu Matei 24,43, unde este vorba de a doua venire a lui Hristos. Aici avertizarea ar putea include nu doar a doua venire în sine, ci şi o cercetare divină mult mai apropiată (compară cu Apocalipsa 2,5). Fiecare venire va avea loc pe neaşteptate pentru cei care au neglijat să se pocăiască şi să vegheze. Compară cu GC 490.

4

Nume. Adică persoane (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 1,15).

Mânjit hainele. O vorbire figurată pentru mânjirea spirituală, în care căzuseră cei mai mulţi din biserica Sardes. Vezi comentariul de la Matei 22,11; compară cu Apocalipsa 16,15; vezi comentariul de la Isaia 63,6.

În alb. În contrast cu cei care au decăzut moral, mânjindu-şi astfel hainele, cei care au rămas credincioşi sunt vrednici de a fi îmbrăcaţi în alb. Că lucrul acesta este un semn al curăţiei lor este indicat atât de următoarea remarcă, fiindcă sunt vrednici, cât şi de folosirea aceluiaşi simbol în cap. 7,13.14. Pasajul acesta din urmă lămureşte faptul că această neprihănire nu este a lor, ci este rezultatul spălării hainelor şi al albirii acestora în sângele Mielului. Ei au primit neprihănirea lui Hristos. Despre hainele albe se spune şi că sunt purtate de locuitorii cerului (vezi Daniel 7,9; Apocalipsa 4,4; 6,11; 19,14), şi astfel, pentru sfinţi, ele sunt un simbol al trupului duhovnicesc (1 Corinteni 15,40–44; compară cu v. 51–54).

5

Cel ce va birui. Vezi comentariul de la cap. 2,7.

Îmbrăcat. Adică îmbrăcat cu nemurire, în viaţa viitoare.

Haine albe. Vezi comentariul de la v. 4.

Şterge. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,19. Verbul cu sens figurat, nu voi şterge, îl asigură pe păcătosul pocăit că păcatele sale au fost iertate şi îl avertizează pe cel nepocăit că numele său va fi şters din cartea vieţii. Identitatea sa ca persoană va înceta să mai existe; nu i se va mai găsi loc printre fiinţele create. Compară cu GC 490.

Cartea vieţii. Vezi comentariul de la Filipeni 4,3; compară cu Apocalipsa 13,8; 20,15.

Mărturisi numele lui. Adică îl va recunoaşte ca urmaş loial şi devotat. Hristos este Avocatul, Mijlocitorul şi Marele Preot al tuturor celor ce revendică neprihănirea Sa (vezi 1 Ioan 2,1.2; compară cu Matei 10,32.33; Evrei 8,1–6).

Înaintea îngerilor Lui. Scopul mai larg şi mai profund al planului de mântuire este acela de a apăra caracterul lui Dumnezeu înaintea universului (PP 68; compară cu DA 19). Atunci când, în rolul Său de Mijlocitor şi Mare Preot, Hristos prezintă poporul Său răscumpărat înaintea tronului lui Dumnezeu, prin aceasta El aduce înaintea oştirilor îngereşti o mărturie convingătoare a faptului că toate căile lui Dumnezeu sunt drepte şi adevărate. Ei vor vedea neprihănirea lui Dumnezeu dovedită, atât în lucrarea Lui ciudată (Isaia 28,21), de a-i distruge pe cei care nu se pocăiesc, cât şi în cea de a-i ierta pe păcătoşii care acceptă prin credinţă harul Său mântuitor. Fără mijlocirea lui Hristos ca Mare Preot, pentru fiinţele inteligente din univers astfel de fapte misterioase ale lui Dumnezeu ar putea părea drept arbitrare şi nejustificate.

6

Are urechi. Vezi comentariul de la cap. 2,7.

7

Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.

Filadelfia. Un cuvânt care înseamnă iubire frăţească. Cetatea aceasta a fost fundată înainte de 138 î.d.Hr. şi a fost numită de către Attalus al II-lea (Philadephus) din Pergam în cinstea loialităţii lui faţă de fratele său mai mare, Eumenes al II-lea, care îl precedase la tron. După un cutremur distrugător în anul 17 d.Hr., ea a fost rezidită de către împăratul roman Tiberiu, dar a rămas relativ mică. Era situată la 30 de mile sud-est de Sardes. În ce priveşte aplicaţia istorică, solia către Filadelfia poate fi considerată potrivită pentru diferite mişcări din cadrul protestantismului de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, al căror obiectiv era acela de a face din religie o chestiune vitală, personală (vezi comentariul de la v. 2; vezi Nota Suplimentară de la cap. 2). Într-un sens special, marile mişcări evanghelice şi adventiste din Europa şi America de Nord au readus un spirit al iubirii frăţeşti, punând accentul pe o evlavie practică, în contrast cu o religie a formelor. Reînvierea credinţei în harul mântuitor al lui Hristos şi iminenţa revenirii Sale au avut drept rezultat naşterea unui profund spirit al comuniunii creştine, pe care biserica nu-l mai experimentase de la începutul Reformei.

Cel Sfânt. Titlul acesta este folosit şi în Vechiul Testament (Isaia 40,25; Habacuc 3,3). În Noul Testament Hristos primeşte deseori denumiri similare, implicând divinitatea Sa (vezi Luca 1,35; Faptele Apostolilor 4,27.30, vezi comentariul de la Ioan 6,69).

Adevărat. Gr. alethinos, real, în contrast cu zeii falşi.

Cheia lui David. Acest verset aplică la Hristos profeţia lui Isaia cu privire la Eliachim (Isaia 22,20–22; vezi 2 Regi 18,18). Eliachim a fost numit supraveghetor peste casa lui David, lucru care se poate deduce din faptul că lui i se dăduse cheia casei lui David. Predarea de către Hristos a cheii dovedeşte autoritatea Lui asupra bisericii şi asupra scopului divin care urma să se realizeze prin aceasta (vezi Matei 28,18; Efeseni 1,22). Compară cu Apocalipsa 5,5; 22,16; vezi comentariul de la Matei 1,1.

Cel ce deschide. Adică cel care are cheia lui David. Hristos are deplină autoritate să deschidă şi să închidă, să ducă mai departe planul mântuirii.

8

Faptele. Vezi comentariul de la cap. 2,2.

O uşă deschisă. În versetul precedent se spune despre Hristos că are cheia lui David. Versetul 8 poate sugera ideea că ajutat de această cheie, El deschide acum înaintea bisericii Filadelfia o uşă de prilejuri nelimitate pentru a birui păcatul şi pentru a da mărturie cu privire la adevărurile mântuitoare ale Evangheliei. Pentru un alt loc în care uşa este un simbol al ocaziilor favorabile, vezi Faptele Apostolilor 14,27; 1 Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12; Coloseni 4,3.

Adventiştii de ziua a şaptea susţin că sfârşitul perioadei Filadelfia (1844) marchează începutul judecăţii de cercetare descrise în Daniel 7,10; Apocalipsa 14,6.7 (vezi comentariul de acolo). Hristos este Marele nostru Preot (Evrei 4,14.15; 8,1), slujind în sanctuarul ceresc, adevăratul cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul (Evrei 8,2.6; compară cu Exodul 25,8.9). În ce priveşte ritualul din sanctuarul pământesc, el consta în două părţi, slujirea zilnică pentru păcat, în Sfânta, şi, o dată pe an, slujirea în Sfânta Sfintelor, în Ziua Ispăşirii, care era considerată o zi a judecăţii (vezi Evrei 9,1.6.7; vezi comentariul de la Daniel 8,11.14). Ţinând cont de faptul că sanctuarul pământesc era chipul şi umbra lucrurilor cereşti (Evrei 8,5), este normal să considerăm că serviciul zilnic şi anual din acest sanctuar îşi aveau corespondentul în slujirea lui Hristos în sanctuarul ceresc. Vorbind în termeni simbolici despre sanctuarul de pe pământ, care era făcut după chipul adevăratului locaş de închinare (Evrei 9,24) putem spune că în ziua antitipică a ispăşirii, începută în 1844, Marele nostru Preot poate fi văzut ca ieşind din Locul Sfânt al sanctuarului din ceruri şi intrând în Locul Prea Sfânt. În consecinţă, uşa închisă ar fi cea a Locului Sfânt, iar uşa deschisă cea a Locului Prea Sfânt, unde Hristos slujeşte de atunci încoace în lucrarea zilei antitipice a ispăşirii (vezi GC 430, 431, 435; EW 42). Cu alte cuvinte, uşa închisă indică încheierea primei etape a slujirii cereşti a lui Hristos, iar uşa deschisă începutul cele de-a doua etape. În ce priveşte învăţătura timpurie adventistă cu privire la uşa închisă, vezi L. E. Froom, Credinţa Profetică a Părinţilor Noştri, vol. 4, pp. 829–842; F.D. Nichol, Ellen G. White şi Criticii ei, pp. 161–252. Pentru un rezumat al doctrinei despre sanctuar, vezi Nota Suplimentară de la Evrei 10.

Nimeni n-o poate închide. Hristos va duce la capăt lucrarea de mântuire. Omul nu poate face nimic pentru a împiedica slujirea Sa în curţile din cer sau controlul Său asupra lucrurilor de pe pământ (vezi comentariul de la Daniel 4,17).

Puţină putere. Nu este clar dacă Hristos mustră aici biserica Filadelfia pentru faptul că are atât de puţină putere sau dacă o laudă pentru că are ceva putere. Biserica din Sardes, cu excepţia câtorva nume, era cu totul moartă, şi s-ar putea ca acea puţină putere a Filadelfiei să însemne o situaţie mai încurajatoare decât cea din Sardes. Faptul că sintagma puţină putere este în strânsă legătură cu aprecierea păstrării Cuvântului lui Hristos şi netăgăduirea Numelui Său tinde să confirme această concluzie. De asemenea, uşa deschisă poate fi considerată ca o invitaţie de a trece la o experienţă care să aducă şi mai multă putere. Biserica din vechea Filadelfia nu era în nici un caz mare sau cu influenţă, ci pură şi credincioasă. Perioada bisericii reprezentată de Filadelfia, caracterizată de atenţia mare acordată Cuvântului lui Dumnezeu, în special profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa, şi de evlavia personală, reprezintă o descriere mult mai încurajatoare decât perioada precedentă.

Cuvântul Meu. Cuvântul lui Dumnezeu exprimă voinţa Sa. Dumnezeu Şi-a descoperit voinţa prin natură, prin profeţi şi apostoli, prin mărturia directă a Duhului Sfânt în inima omului, prin experienţele vieţii, prin istoria umană şi în primul rând prin Hristos.

Numele. Vezi comentariul de la cap. 2,3.

9

Îi voi face. Literal, îi voi da. Gramatical, sensul celor spuse în v. 9 poate fi ori că Dumnezeu îi va face sau îi va determina, pe membrii sinagogii Satanei să vină să se închine la picioarele creştinilor din Filadelfia, fără să se pocăiască, ori că Dumnezeu le va da creştinilor din Filadelfia pe

unii din iudeii din Filadelfia, care se vor converti la creştinism. Contextul nu este decisiv.

În sinagoga. Vezi comentariul de la cap. 2,9.

Zic că sunt iudei. Vezi comentariul de la cap. 2,9.

Să vină să se închine. Succesiunea verbelor să vină, să se închine, să ştie pare să implice mai mult decât faptul că cei din vechea Filadelfie aveau în cele din urmă să triumfe în mod public faţă de duşmanii lor iudei. Pentru creştini, să se bucure, asemeni unor cuceritori păgâni, de perspectiva ca acuzatorii lor să stea în final întinşi la picioarele lor, nu prea reflectă spiritul adevăratului creştinism. Aceste cuvinte se referă mai degrabă la convertirea unor evrei din Filadelfia (compară cu 1 Corinteni 14,24.25), care aveau să înveţe despre iubirea lui Dumnezeu, din experienţă personală. O asemenea creştere a numărului membrilor poate fi un rezultat al uşii deschise din Apocalipsa 3,8 şi al credincioşiei bisericii faţă de Cuvântul lui Hristos. O astfel de credincioşie i-a convins chiar şi pe persecutori.

Cu privire la istoria bisericii reprezentată de Filadelfia, aceste cuvinte se pot aplica la cei care nu ţin pasul cu înaintarea adevărului şi care se opun creştinilor care o fac. Astfel înţelese, aceste cuvinte se pot referi la timpul când cei ce au respins pe faţă adevărul îşi vor mărturisi public rătăcirea (vezi GC 655).

Cuvintele să vină să se închine la picioarele tale sunt luate din LXX, de la Isaia 60,14 (compară cu cap. 49,23). Aşa cum străinii aveau să vină la Israelul din vechime ca să înveţe despre Dumnezeu (vezi Vol. IV, pp. 26–30), tot aşa şi necreştinii aveau să vină la lumina Evangheliei şi să găsească mântuirea (vezi Vol. IV, pp. 35, 36).

Versetul acesta a fost aplicat şi împotrivitorilor faţă de adevăr, mai ales atunci când împrejurările îi vor constrânge, deşi nepocăiţi, să recunoască că cei care au rămas credincioşi adevărului sunt într-adevăr poporul lui Dumnezeu. Nu există nimic care să împiedice posibilitatea ca acest verset să-i includă atât pe împotrivitorii pocăiţi cât şi pe cei nepocăiţi, prima grupă aducând această închinare în sinceritate, iar cealaltă numai pentru că circumstanţele îi forţează să facă asta.

Te-am iubit. Probabil că aceste cuvinte sunt luate din Isaia 43,4.

10

Cuvântul răbdării Mele. Unii interpretează această expresie ca însemnând cuvântul Meu de răbdare, adică porunca lui Dumnezeu de fi răbdători; alţii ca fiind învăţătura despre răbdarea lui Hristos (compară cu 2 Tesaloniceni 3,5). Cele două idei sunt cuprinse în gândul că Hristos ne încurajează să fim răbdători, aşa cum şi El a fost răbdător în încercare.

De. Gr. ek, din sugerând că biruitorii vor trece cu bine perioada încercării, nu că vor scăpa neatinşi de necaz (vezi comentariul de la Daniel 12,1; Matei 24,21.22.29–31).

Ceasul încercării. Nu este vorba despre o perioadă de timp specifică, nici literală nici profetică, ci despre o vreme, sau un timp. Aici cuvântul ceas este folosit în acelaşi sens ca în cap. 3,3. În lumina referinţelor repetate ale Apocalipsei cu privire la iminenţa revenirii lui Hristos (vezi comentariul de la cap. 1,1), ceasul încercării se referă cu siguranţă la cei nelegiuiţi, peste care vor fi veni pedepsele lui Dumnezeu.

11

Cununa. Vezi comentariul de la cap. 2,10.

12

Un stâlp în Templul. Un stâlp metaforic ar fi o parte din templul metaforic. În Noul Testament cuvântul tradus templu (naos) se referă în general la partea interioară a sanctuarului, conţinând Locul Sfânt şi Locul Prea Sfânt, nu la întregul complex al clădirilor ce alcătuiau templul din vechime. Ca atare, această făgăduinţă ar însemna că cel biruitor va ocupa un loc permanent, important, chiar în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru cuvântul stâlp folosit simbolic, vezi comentariul de la Galateni 2,9; 1 Timotei 3,15.

Nu va mai ieşi afară. Adică va rămâne permanent acolo. Aşadar a ieşi … afară simbolizează a pleca din prezenţa lui Dumnezeu, în mod deliberat, aşa cum a făcut Lucifer (PP 37). O astfel de făgăduinţă poate fi dată numai celor ce biruiesc mereu. În această viaţă există şi posibilitatea de a ieşi afară, dar în viaţa viitoare nimeni nu va mai alege să iasă.

Numele Dumnezeului Meu. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16; Apocalipsa 2,3; compară cu Apocalipsa 14,1; 22,4. Aici se continuă simbolul introdus de cuvântul stâlp, deci şi aceste cuvinte trebuie luate simbolic. Aşa cum un nume implică personalitate şi caracter, aici este făgăduit faptul că cei celor ce vor birui le va fi imprimat pentru totdeauna caracterul lui Dumnezeu; chipul Creatorului va fi pe deplin refăcut în ei. Prin acest simbol se poate înţelege şi faptul că sfinţii biruitori vor fi deplin ai lui Dumnezeu, aşa cum atestă Numele Său, sau semnul Său de proprietate, pus astfel asupra lor.

Numele cetăţii. Stâlpul va avea inscripţionat pe el nu doar numele lui Dumnezeu, ci şi numele noului Ierusalim. Acest lucru poate semnifica faptul că cel biruitor va fi cetăţean al noului Ierusalim şi că va avea dreptul să locuiască acolo (cap. 22,14).

Noul Ierusalim. Nou nu în sensul de a fi un duplicat al cetăţii literale cu acelaşi nume, ci ca un contrast între Ierusalimul ceresc şi corespondentul său pământesc. Vechiul Ierusalimul trebuia să devină metropola acestui pământ şi să rămână pe veci aşa (vezi Vol. IV, pp. 29, 30), dar din pricina neîndeplinirii sarcinii lui, rolul său va fi acordat noului Ierusalim. Sintagma noul Ierusalim apare doar în Apocalipsa, dar gândul este anticipat în Galateni 4,26; Evrei 12,22. Pentru înţelesul numelui Ierusalim, vezi comentariul de la Iosua 10,1.

Are să se pogoare. Vezi comentariul de la cap. 21,2.

Numele Meu cel nou. Al treilea nume scris pe stâlpul simbolic este cel al lui Hristos Însuşi. Primirea de către cel biruitor a caracterului divin, reprezentată de nume (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16), este mijlocită de Hristos. Doar în virtutea faptului că Dumnezeu a devenit om prin Isus Hristos, mai poate fi omul refăcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acest lucru se realizează prin darul vieţii şi al caracterului lui Hristos oferit credinciosului (vezi Galateni 2,20; DA 388). A primi numele lui Hristos înseamnă de asemenea a confirma dreptul Său de proprietate (vezi comentariul de la 2 Corinteni 1,22).

13

Are urechi. Vezi comentariul de la cap. 2,7.

14

Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.

Laodicea. [Laodiceenilor. KJV]. Dovezile textuale atestă exprimarea din Laodicea. Numele acesta a fost definit ca însemnând judecarea poporului, sau un popor judecat. Ultima pare mai potrivită aici. Distanţa în linie dreaptă dintre Filadelfia şi Laodicea este de 40 de mile (aprox. 64 km.) (vezi harta din faţa p. 33, Vol VI). Cetatea a fost întemeiată de către regele seleucid Antiochus al II-lea Theos (261–246 d.Hr.) şi numită astfel în cinstea soţiei sale, Laodicea. Situată în valea râului Lycus, în vremea lui Ioan Laodicea era un prosper centru comercial, specializat în producerea produselor din lână. Era situat la câteva mile de Colose şi Hierapolis, şi destul de timpuriu găsim creştini în fiecare dintre aceste cetăţi (vezi Coloseni 4,13). În vremea când a fost scrisă Apocalipsa, biserica Laodicea exista deja de 40 de ani. Apostolul Pavel a fost deosebit de interesat de această comunitate şi a le-a cerut colosenii să facă un schimb de scrisori cu laodiceenii (Coloseni 4,16; vezi Vol. V, p. 183). Pentru mai multe cu privire la cetatea antică Laodicea, vezi capitolulCele Şapte Biserici din Apocalipsa.

Amin. Alăturarea acestui titlu la cuvintele Martorul credincios şi adevărat Îl identifică ca nume al lui Hristos (vezi cap. 1,5), Cel care este autorul epistolelor către cele şapte Biserici. În ce priveşte sensul cuvântului amin, vezi comentariul de la Deuteronom 7,9; Matei 5,18. Aplicarea acestui termen la Hristos poate fi comparată cu Isaia 65,16, unde, în ebraică, Domnul este numit ’Elohe ’amin, Dumnezeul lui amin. În pasajul de faţă acest titlu poate fi înţeles ca o declaraţie că Hristos este adevărul (vezi Ioan 14,6). Prin urmare, solia Sa către biserica Laodicea trebuie acceptată fără îndoieli.

Martorul credincios şi adevărat. Vezi comentariul de la cap. 1,5.

Începutul. Gr. arche, un cuvânt care are atât sens pasiv cât şi activ. Luat cu sensul pasiv, se referă la ceva realizat la început. Interpretat aşa, ar însemna că Hristos este prima fiinţă creată. Dar cu siguranţă că aceasta nu ar putea fi o traducere bună, căci Hristos nu este o fiinţă creată. Luat cu sensul activ, arche se referă la acel ceva ce iniţiază o acţiune, la o cauză primară, un prim motor. Înţeles aşa, acest cuvânt Îl declară pe Hristos drept Creator. Acesta este înţelesul adevărat al pasajului de faţă, căci despre acest rol al lui Hristos se fac referiri repetate în Noul Testament (vezi Vol. V, p. 917; vezi comentariul de la Ioan 1,3; Evrei 1,2). Afirmaţia de o asemănare izbitoare, prezentată în Coloseni 1,15.16, fusese citită de biserica Laodicea cu mulţi ani înainte (compară cu Coloseni 4,16).

15

Faptele. Vezi comentariul de la cap. 2,2.

Tale. Pentru accentuarea singularului vezi cap. 2:2.

Nici rece nici în clocot. S-a sugerat că acest simbol trebuie să fi avut un înţeles deosebit pentru creştinii din Laodicea. Una din atracţiile din împrejurimile cetăţii era o cădere de apă în care se revărsa un râu care pornea din izvoarele fierbinţi ce venea dinspre Hierapolis. Fierbinţi atunci când porneau din Hierapolis, apele acestea se răceau trecând prin Valea Lycus spre Laodicea, la o distanţă de vreo 6 mile, şi deveneau căldicele când ajungeau în vecinătatea acestei cetăţi. Prin urmare, apa încropită era un fenomen obişnuit pentru laodiceenii şi caracteriza foarte bine starea lor spirituală.

Starea spirituală de căldicel a bisericii Laodicea era mult mai periculoasă decât dacă ea ar fi fost rece. Creştinismul căldicel păstrează suficientă formă şi chiar suficientă Evanghelie pentru a toci percepţia spirituală şi pentru a-l face pe om delăsător în ceea ce priveşte efortul stăruitor necesar pentru a atinge idealul înalt al unei vieţi biruitoare în Hristos. Creştinul laodiceean tipic este mulţumit cu starea sa şi este mândru de progresul nesemnificativ pe care îl face. Este aproape imposibil să îl convingi de marea sa nevoie şi de cât de departe este de ţinta desăvârşirii.

Întrucât soliile către cele şapte biserici reflectă întreaga istorie a bisericii creştine (vezi comentariul de la cap. 1,11; 2,1), cea de-a şaptea solie trebuie să reprezinte experienţa bisericii de la sfârşitul istoriei pământului. Numele Laodicea implică ultimul pas în procesul creştinismului, acela de a desăvârşiri un popor judecat (vezi comentariul de la cap. 3,14), neprihănit. Mai mult decât atât, implică faptul că pregătirea acestui popor de creştini şi procesul prin care ei sunt găsiţi neprihăniţi vor fi împlinite la sfârşitul acestei perioade (vezi comentariul de la Daniel 8,13.14; Apocalipsa 3,8; 14,6.7). Prin urmare, se poate considera că solia către Laodicea se aplică, într-un anumit sens, bisericii de la 1844 până la sfârşitul timpului (vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului), iar această perioadă de timp poate fi caracterizată prin denumirea Epoca Judecăţii.

Solia laodiceană este aplicabilă tuturor celor care susţin că sunt creştini (vezi 6T 77). De mai bine de un secol adventiştii de ziua a şaptea recunosc faptul că solia către laodiceeni are o aplicaţie specială la ei înşişi (vezi James White, RH Oct. 16, 1856; compară cu 1T 141–144). Recunoaşterea acestei aplicaţii reprezintă o mustrare constantă a mulţumirii de sine şi o încurajare de a trăi din toată inima în armonie cu modelul vieţii desăvârşite a lui Isus Hristos (vezi comentariul de la cap. 3,18).

Dacă ai fi. O stare spirituală încropită are ca rezultat o vigilenţă scăzută, un răspuns zăbavnic şi fapte nehotărâte. Dacă biserica laodiceeană ar fi rece, Duhul lui Dumnezeu ar putea să o convingă mai bine de starea ei primejdioasă.

Declaraţia următoare aruncă lumină asupra motivului pentru care o stare rece este preferabilă faţă de una încropită. Ar fi mult mai plăcut Domnului dacă acei creştini căldicei nu ar fi luat niciodată asupra lor numele Său. Ei sunt o continuă povară pentru cei care ar dori să fie urmaşi credincioşi ai lui Isus. Ei sunt o piatră de poticnire pentru necredincioşi (1T 188).

16

Nici rece, nici în clocot. Vezi comentariul de la v. 15; compară cu 1T 188; 2T 175, 176. Vărs. Simbolul unei ape călduţe este împins până la concluzia lui logică. O astfel de apă este înşelătoare şi provoacă scârbă, iar cel care o bea o varsă aproape fără să vrea. Vezi 6T 408.

17

Sunt bogat. Aceste cuvinte pot fi înţelese atât literal cât şi spiritual. Laodicea era un oraş prosper şi fără îndoială că aşa erau şi unii dintre creştinii de acolo. Se pare că biserica de aici nu suferise nici o persecuţie serioasă. Mândria care vine din prosperitate duce în mod natural la mulţumire de sine în plan spiritual. Bogăţia în sine nu este ceva rău. Însă averile îl fac pe posesor ţinta ispitei mândriei şi a mulţumirii de sine, iar singura protecţie împotriva acestora este umilinţa spirituală.

Creştinii care sunt săraci în bunurile pământeşti se simt bogaţi şi prosperi în lucrurile spirituale, asemeni filozofului antic care îşi proclama cu mândrie umilinţa, purtând o haină zdrenţăroasă şi ponosită. Mândria lor în plan spiritual se vede în găurile hainelor. A poseda adevăruri importante, dar numai la nivelul intelectului, nepermiţându-le să pătrundă la suflet, duce la mândrie spirituală şi la bigotism religios. Chiar şi biserica lui Dumnezeu, puternică în organizarea ei şi bogată în nestematele adevărului, poate repede să devină habotnică din punct de vedere doctrinar, dând dovadă de mândrie nejustificată pentru bogăţiile adevărului. Păcatul cel mai lipsit de speranţă şi cel mai incurabil este cel al mândriei, al îngâmfării. Aceasta stă în calea oricărei creşteri (7T 199, 200). Umilinţa minţii este tot la fel de importantă în ochii lui Dumnezeu ca şi umilinţa inimii.

M-am îmbogăţit. Literal am ajuns bogat, am prosperat (RJV). Biserica laodiceenă nu doar că pretinde că este bogată, dar face şi greşeala fatală de a considera că aceste bogăţii sunt rezultatul propriilor ei osteneli (compară cu Osea 12,8).

Nu duc lipsă de nimic. Punctul culminant al laudei laodiceenilor este părerea lor că starea nu le mai poate fi îmbunătăţită. O astfel de mulţumire de sine este fatală, căci Duhul lui Dumnezeu nu pătrunde niciodată acolo unde nu este simţită nevoia după prezenţa Sa. Iar fără această prezenţă, înnoirea vieţii este imposibilă.

Nu ştii. Acela care nu ştie, şi nici nu îşi dă seama că nu ştie, este aproape fără speranţă. Ignoranţa cu privire la adevărata stare, caracteristică tuturor creştinilor laodiceeni, este într-un contrast izbitor cu ceea ce ştie Hristos despre adevărata stare a bisericilor Sale, aşa cum le repetă cu siguranţă fiecăreia dintre ele: ştiu faptele tale (cap. 2,2.9.13.19; 3,1.8.15).

Eşti. În limba greacă subiectul este accentuat. Propoziţia spune: nu ştii că tu eşti cel care este ticălos…

Ticălos … gol. Adevărata descriere, prezentată aici, este exact opusul lucrurilor cu care se laudă biserica Laodicea. În loc să fie bogată, aşa încât să nu mai aibă nevoie de nimic, această biserică este în realitate atât de lipsită încât nu are nici măcar cu ce se îmbrăca.

18

Să cumperi de la Mine. Fără acest efort, biserica Laodicea nu poate atinge standardul pe care îl doreşte Hristos de la ea. Lucrurile pe care i le oferă El nu sunt fără preţ, totuşi mântuirea este întotdeauna gratuită. Biserica laodiceeană trebuie să renunţe la vechiul său mod de viaţă pentru a fi pe deplin bogată, vindecată şi îmbrăcată. Chiar şi ea, care nu are nici un ban, poate cumpăra (vezi Isaia 55,1).

Aur. Acesta reprezintă bogăţiile spirituale oferite de Hristos ca remediu pentru sărăcia spirituală a Laodiceei. Acest aur poate simboliza credinţa care lucrează prin dragoste (Galateni 5,6; Iacov 2,5; compară cu COL 158) şi faptele care sunt rezultat al credinţei (vezi 1 Timotei 6,18).

Curăţit prin foc. Literal, arzând, scos din foc, adică aur care a ieşit din foc, zgura fiind îndepărtată prin ardere. Fără îndoială că se face referire la credinţa care a fost pusă la încercare şi curăţită de focul încercărilor (vezi comentariul de la Iacov 1,2–5; compară cu Iov 23,10).

Haine albe. Acestea sunt oferite în contrast cu goliciunea laodiceenilor, care apărea atât de hidoasă comparată cu propria lor laudă, că nu duc lipsă de nimic (v. 17). Haina albă poate fi interpretată ca fiind neprihănirea lui Hristos (Galateni 3,27; vezi comentariul de la Matei 22,11; Apocalipsa 3,4; compară cu 4T 88). Acest simbol trebuie să fi avut o însemnătate specială pentru creştinii din Laodicea, căci oraşul lor era vestit pentru hainele de lână neagră.

Ruşinea goliciunii tale. Vezi Exodul 20,26; Plângerile lui Ieremia 1,8; Ezechiel 16,36; 23,29; Naum 3,5.

Doftorie pentru ochi. Gr. kollurion, un mic sul. Vechea unsoare de ochi a ajuns să fie cunoscută după forma ambalajului în care era împachetată. Lângă Laodicea era un templu al zeului frigian Men Karou. O faimoasă şcoală de medicină s-a dezvoltat în legătură cu acest templu, unde se păstra respectiva pudră pentru ochi. Acest lucru poate constitui fundamentul simbolului folosit aici.

Medicamentul simbolic oferit aici laodiceenilor este antidotul ceresc pentru orbirea lor spirituală. Scopul său este acela de a le deschide ochii pentru a-şi vedea, în lumina adevărului, propria lor stare. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16,8–11). Numai prin lucrarea Sa de convingere a inimii poate fi înlăturată orbirea spirituală. Acest medicament poate reprezenta acea calitate spirituală care îl face pe creştin în stare să deosebească adevărul de minciună, ceea ce este drept de ceea ce este nedrept. Vezi 4T 88.

Să vezi. Adică să vadă păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, să-şi dea seama care este adevărata ei stare – acest lucru fiind necesar înainte de pocăinţă.

19

Eu mustru. Ţinta adevăratei disciplinări este cea de a-l convinge pe cel greşit şi de a-l încuraja la un altfel de purtare.

Pedepsesc. Gr. paideuo, a-i educa pe copii, a pedepsi, mai ales cum îşi pedepseşte un părinte copilul, cu scopul de a-l îndrepta şi de a-l instrui. Creştinul este pedepsit atunci când mustrarea lui Hristos nu este luată în seamă. Nici mustrarea Sa şi nici pedeapsa Sa nu sunt expresii ale mâniei – aşa cum e cazul unui om care îşi pierde stăpânirea de sine –, ci ale unei iubiri puternice, a cărei ţintă este cea de a-i aduce păcătoşii la pocăinţă.

S-ar părea că biserica din Laodicea nu suferise încă persecuţia, de care bisericile ei surori avuseră parte, căci nu este nici un indiciu cu privire la vreo suferinţă deja îndurată. Dar Hristos o avertizează că nu poate continua cu inima împărţită, fără să aibă parte de o disciplină vindecătoare.

Se pare că după o jumătate de secol şi ceva de la Ioan, biserica Laodicea a suferit persecuţie (vezi Ecclesiastical History, Eusebiu, iv. 26; v. 24).

Îi iubesc. Gr. phileo, a iubi [ca un prieten, cu toată căldura afecţiunii personale]. Compară cu iubirea Domnului Hristos către biserica Filadelfia, exprimată prin cuvântul agapao (v. 9). În ce priveşte deosebirea dintre aceste două cuvinte, vezi comentariul de la Matei 5,43.44; Ioan 11,3; 21,15. Această reconfirmare a bunăvoinţei Domnului Hristos arată că laodiceeni nu sunt lipsiţi de nădejde (vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului). De fapt ei sunt obiectul special al atenţiei Sale. Dragostea Lui pentru ei este exprimată prin mustrare şi pedeapsă, prin care El speră să-i aducă la pocăinţă (vezi Proverbe 3,12).

Fii plin de râvnă. Gr. zeloo, de la aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul zestos, fierbinte, aşa cum nu izbutise să fie biserica din Laodicea (v. 15). Laodiceenii sunt chemaţi să experimenteze căldura şi entuziasmul care vine o dată cu adevărata pocăinţă, consacrare şi devoţiune faţă de Hristos.

Pocăieşte-te. Gr. metanoeo (vezi comentariul de la Matei 3,2). Verbul este la singular, accentuând natura personală, individuală a acestei avertizări. Pocăinţa, ca şi mântuirea, nu poate fi niciodată primită în grup. Experienţa spirituală a unei rude sau a unui prieten îl poate mântui numai pe el. Această nouă atitudine, de părere de rău faţă de trecut şi de râvnă pentru viitor, este ţinta lui Hristos cu privire la biserica Laodicea. Vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului.

20

Eu stau. Forma verbului în limba greacă implică faptul că Hristos S-a aşezat la uşă şi rămâne acolo. El nu oboseşte oferindu-Şi prezenţa binecuvântată tuturor celor ce Îl primesc.

Uşă. Nu este uşa ocaziei oferite în v. 8, şi nici uşa mântuirii (compară cu Matei 25,10; Luca 13,25). Aceste uşi sunt închise şi deschise de Dumnezeu. Uşa la care se face referire aici este sub controlul omului şi fiecare persoană o poate închide sau deschide după voie. Hristos aşteaptă hotărârea fiecărui om. Aceasta este uşa sufletului omului. Cu dragostea Sa, prin Cuvântul Său şi prin providenţa Sa, Hristos bate la uşa sentimentelor noastre; prin înţelepciunea Sa, la uşa minţii noastre; prin stăpânirea Sa, la uşa conştiinţei noastre; prin făgăduinţele Sale, la uşa speranţelor omului.

Acest pasaj poate considerat şi ca o referire la Hristos, ca stând la uşa vieţii omului şi la cea a istoriei acestei lumi, gata să intre şi să binecuvânteze cu prezenţa Sa pe poporul Său, care aşteaptă (vezi Matei 24,33; Luca 12,36; Iacov 5,9).

Cina. Gr. deipneo, a lua o masă, în deosebi masa principală, sau cea de seară (vezi Luca 14,12). Acest cuvânt poate fi considerat ca aplicându-se marii sărbători de nuntă din Apocalipsa 19,9. În general evreii comparau fericirea vieţii viitoare cu o sărbătoare (vezi comentariul de la Luca 14,15.16).

Cu el. Puţine gesturi dovedesc mai clar frăţietatea şi comuniunea ca cel al luării mesei împreună. Prin aceste cuvinte Hristos făgăduieşte că se va împărtăşi cu experienţelor noastre şi ne invită şi pe noi să ne împărtăşim cu ale Sale (vezi Galateni 2,20; Evrei 2,14–17).

21

Celui ce va birui. Vezi comentariul de la cap. 2,7. Îi voi da să şadă. Vezi Matei 19,28; Luca 22,30; compară cu 1 Corinteni 6,2; vezi comentariul de la Matei 25,31. Pe scaunul Meu de domnie. Biruitorul va avea parte la slava şi de puterea lui Hristos, aşa cum Hristos are parte de slava şi puterea Tatălui Său. Şi Eu am biruit. Vezi comentariul de la Ioan 16,33. Numai pe baza biruinţei lui Hristos poate spera omul să biruiască.

Cu Tatăl Meu. Vezi Marcu 16,19; Efeseni 1,20; Evrei 1,3; 8,1; 12,2.

22

Are urechi. Vezi comentariul de la cap. 2,7. NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 3

Tonul sever şi intransigent al soliei către Laodicea i-a condus pe unii cercetători la concluzia că, în afară de transferarea apartenenţei lor la biserica Filadelfia, pentru creştinii laodiceeni nu există nici o speranţă. Totuşi, o astfel de concluzie nu se potriveşte nici cu contextul, nici cu principiile corecte ale interpretării. Vezi comentariul de la cap. 1,11 şi următoarele observaţii:

Segnala un errore