Proverbe 10

1

Pildele lui Solomon. Cu capitolul acesta începe o serie lungă de proverbe scurte mai mult sau mai puţin independente unul de altul. Uneori apare un fel de grupare, dar în general nu prea există idei care să decurgă unele din altele. Deoarece multe din proverbe sunt de sine-stătătoare, secţiunea aceasta e în contrast cu secţiunile unitare, care constituie prima parte a cărţii.

O oarecare legătură între seria de proverbe şi secţiunile anterioare poate să fie observată considerând aceste proverbe ca demonstrări ale celor două feluri de viaţă extrem de diferenţiate descrise în capitolele precedente şi ca afirmări ale principiilor care guvernează aceste căi.

Forma antitetică a poeziei ebraice, adică aceea în care a doua parte a versetului este în contrast pregnant cu prima (vezi p. 24) este cea folosită de obicei în aceste proverbe. Versetul 1 este o ilustrare a acestei forme de paralelism.

Mâhnirea. Contrastul intenţionat nu e între reacţiile diferite ale tatălui şi ale mamei. Ambii se bucură de copilul care merge pe calea înţelepciunii, ambii sunt mâhniţi şi distruşi când acesta caută nebunia (vezi cap. 13,1; 15,20; 23,24).

2

Comorile câştigate pe nedrept. [Comori ale nelegiuirii, KJV]. Aceste comori nu folosesc deoarece unicul profit vrednic de a fi câştigat este viaţa veşnică, şi aceasta nu poate fi cumpărată cu aur, indiferent cât de mult ar (Matei 16,26).

Neprihănirea. [Dreptatea, KJV]. Bunătatea morală şi etică nu doar se preocupă să evite întinarea cu păcat, ci se exercită prin tratarea echitabilă a celorlalţi, în fapte de amabilitate şi ajutorare când sunt necesare (Matei 25,40-46).

3

Îndepărtează. Dumnezeu făgăduieşte că pâinea şi apa vor fi asigurate pentru cel drept şi că tot ce le trebuie le va fi dat celor care caută împărăţia Lui (Isaia 33,16; Matei 6,33), dar El nu poate să binecuvânteze dorinţele celor care se opun căii mântuirii sau care o neglijează. Retragerea binecuvântării nu e din răzbunare. Necazurile pe care Dumnezeu le îngăduie să vină asupra oamenilor au ca scop să-i trezească ca să vadă cu adevărat unde se află şi să le asigure mântuirea (vezi Hagai 1,5-11; PP 109, 325, 326).

Poftă. Ebr. hawwah, tradusă "ce doreşte cu lăcomie" [dorinţă rea, KJV] în Mica 7,3 şi "răutate" [stricăciune, KJV] în Proverbe. 11,6. Aici probabil este vorba de "dorinţă" sau "dorinţă rea".

4

O mână leneşă. Lenevia şi ineficienţa merg mână şi mână şi pot să producă sărăcie. Nici un angajator nu este de aştepta să aibă plăcere de lucrătorul care manifestă aceste caracteristici. Pe de altă parte, hărnicia e de obicei contopită cu dibăcia. Versetul prezintă un contrast izbitor între aceste două tipuri de lucrători.

5

Doarme. Ebr. radam, cuvântul pentru somn greu, nu doar pentru aţipire. Un fiu leneş este totdeauna o ruşine, dar lenevia în vremea seceratului este cu atât mai de neiertat, încât aduce ocară atât asupra fiului cât şi asupra tatălui. Nebunia somnului în timp de criză e şi mai tragică atunci când e vorba de chestiuni spirituale. Trezirea din somn şi înţelegerea faptului că ocazia mântuirii a trecut vor face ca oamenii să spună fără să vrea cele mai triste cuvinte care s-au putut rosti vreodată: "Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi" (Ieremia 8,20).

6

Binecuvântări. Pluralul scoate în evidenţă plinătatea binecuvântării recoltate de cel drept. Datorită faptelor lui pline de iubire, mulţi sunt îndemnaţi să invoce binecuvântări asupra lui (vezi v. 7; cap. 31,28).

Gura celor răi ascunde silnicia. [Violenţa acoperă gura celui rău, KJV]. Aşa cum e tradusă de KJV, expresia aceasta pare să declare că omul nelegiuit trebuie să-şi ţină gura închisă din cauză că amintirea vinovată a relelor sale îl împiedică să se exprime. Propoziţia poate fi tradusă şi "gura celor răi ascunde silnicie". Înţelesul atunci devine următorul: "prin cuvinte frumoase nelegiuitul acopere planurile sale rele" (vezi cap. 26,24).

7

Pomenirea celui neprihănit. Nu că oamenii răi ar fi uitaţi, ci mai curând ei sunt pomeniţi cu teamă şi cu scârbă, în timp ce oamenii buni sunt pomeniţi cu plăcere (vezi Psalm 72,17). În felul acesta pomenirea celor răi e comparată corespunzător cu putreziciunea respingătoare.

8

Cine are o gură nesocotită. [Un nebun palavragiu, KJV]. Literal, "un nebun cu buzele". Înţeleptul îşi controlează vorbirea şi e gata să asculte de învăţătură şi să primească îndrumare. Nebunul vorbeşte neînţelept, fălindu-se cu faptele sale şi vorbindu-i rău de alţii. Întrucât e prea ocupat cu vorbirea ca să mai şi asculte de sfaturi, va cădea şi va ajunge în ruină.

9

Fără prihană. LXX zice "cu simplitate". Bunătatea simplă a omului fără prihană îl înarmează împotriva ispitelor lui Satana şi dezarmează invidia şi răutatea altor oameni (vezi Isaia 33,15.16).

Se dă singur de gol. Cel care apucă pe căi strâmbe, în legăturile lui cu Dumnezeu sau cu omul, e sigur că se va da de gol. Mulţi sunt descoperiţi şi pedepsiţi în viaţa aceasta. Aceia care nu sunt demascaţi în viaţa aceasta, li se va descoperi purtarea nelegiuită în ziua când Dumnezeu va descoperi tainele inimii oamenilor (Luca 12,2.3).

10

Cine clipeşte din ochi. O clipire din ochi ar putea să pară destul de nevinovată, dar adesea simbolul celui rău şi viclean (vezi cap. 6,13). Planurile rele vin ca urmare a răutăţii viclene a făcătorului de rele prefăcut, iar victimele nevinovate suferă întristare. Nebunul care vorbeşte vrute şi nevrute este păcătosul neînţelept care se dă singur de gol şi care curând sfârşeşte prost.

11

Izvor de viaţă. Sau "fântână a vieţii". Din gura celui bun ies cuvinte înţelepte, sfătuitoare şi ziditoare. Asemenea unui râu înviorător cuvintele acestea, dacă sunt primite şi ascultate de alţii, aduc o viaţă nouă şi o creştere nouă. E o cinste ca omul fără prihană să fie astfel descris, deoarece despre Dumnezeu Însuşi se spune că este un izvor de ape vii (Psalm 36,9; Ieremia 2,13; cf. Ioan 4,14; 7,38).

12

Ura stârneşte certuri. Iubirea şi ura sunt puse aici în antiteză. Ura îi motivează pe aceia care cu premeditare produc neînţelegere între oameni prin bârfeli (Ieremia 20,10.11; 5T 94, 241, 242). Pe de altă parte, iubirea iartă şi uită; iubirea dă la o parte orice necaz pe care l-ar fi suferit şi e gata să întoarcă bine pentru rău (Matei 5,9; 6.12; 1 Corinteni 13,4-7; 1 Petru 4,8; 1 Ioan 2,9-11).

13

Celui fără minte. [Lipsit de înţelegere, KJV]. Literal "celui fără inimă". Inima era privită ca sediu al inteligenţei. Cel fără minte cheamă nuia pe spinarea sa în multe feluri: conştiinţa sa nu-i dă pace prin mustrările ei, el suferă biciuiri cu limba din partea multora din aceia cu care are de-a face şi pe vremuri avea parte de biciuiri reale ordonate de judecători (cap. 19,29; 26,3). LXX combină cele două elemente din versetul acesta în felul următor: "Cel care dă naştere la înţelepciune cu buzele sale loveşte pe nebun cu o nuia".

14

Păstrează ştiinţă. [Adună ştiinţă, KJV]. Înţeleptul învaţă de la toţi cei pe care îi întâlneşte. Plăcerea şi obiceiul lui sunt de a aprecia orice fărâmă nouă de ştiinţă şi de a căuta să o aşeze la locul ei în bagajul lui de cunoştinţe. Drept urmare el este dotat cu ştiinţă şi înţelepciune pentru a face faţă unor împrejurări critice neaşteptate (vezi Matei 13,52). Nebunul are o experienţă total opusă. El dispreţuieşte ştiinţa şi înţelegerea. Nu face efortul să ţină minte ceea ce e constrâns să înveţe. Ca o urmare firească, el este dotat prost pentru a face faţă problemelor vieţii.

15

Nenorociţi. [Săraci, KJV]. Ebr. dallim, un cuvânt care îi descrie pe săraci ca fiind din pătura de jos, neajutoraţi, limitaţi, decăzuţi şi ignoranţi. În ţările dimprejurul Israelului, săracii erau lăsaţi să se zbată singuri şi să se afunde tot mai mult şi să coboare tot mai mult pe scara socială. În Israel restricţiile privitoare la vinderea terenurilor, precum prevederile rânduielilor pentru anul jubiliar şi pentru anul al şaptelea, urmăreau să prevină atât sărăcia înjositoare, precum şi acumularea de pământ (Levitic 25,1-55).

Sărăcia nu trebuie să constituie distrugerea familiei. Aceia care se străduiesc să pună la lucru toate capacităţile lor vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu şi vor fi capabili în general să-şi câştige un mod de viaţă suficient de bun şi de confortabil. Din nefericire, adesea sărăcia îl devitalizează pe cel săraci şi îi nimiceşte încrederea, aşa încât mulţi cad pradă disperării.

16

Cel neprihănit îşi întrebuinţează câştigul pentru viaţă. [Munca celui neprihănit contribuie pentru viaţă, KJV]. Bogatele răsplătiri ale unei munci cinstite sunt puse în contrast cu răsplătirile amăgitoare ale unei vieţi de păcat.

17

Pe. [Este, KJV]. Cuvintele "este în" [KJV] sunt adăugate. Propoziţia poate fi tradusă şi: "omul care păstrează învăţătura este o cale a vieţii". Aceasta ar părea să arate că sfatul lui înţelept şi pilda lui bună fac din omul înţelept o călăuză, îndrumând pe alţii în alergarea lor. Pe de altă parte, traducerea KJV [şi trad. Cornilescu] face o observaţie la fel de valabilă.

Apucă pe căi greşite. [Rătăceşte, KJV]. Forma acestui verb în ebraică este cauzativă, sugerând că acela care refuză să ia seama la învăţătură şi mustrare duce pe alţii în rătăcire.

18

Buze mincinoase. Acela care nutreşte ura în inimă practică adesea înşelăciunea şi prefăcătoria.

Aşa cum apare, versetul acesta este un exemplu de paralelism sintetic (vezi p. 24). Construcţia este nenaturală printr-o serie de paralelisme antitetice. LXX păstrează această construcţie din urmă prin varianta ei: "Buzele cele drepte acoperă vrajba, iar cei ce grăiesc ocări, prea fără de minte sunt".

19

Cine vorbeşte mult. [În mulţimea cuvintelor, KJV]. Limba este un mădular greu de stăpânit şi cu uriaşe posibilităţi atât spre bine cât şi spre rău (Iacov 3,1-10). O limbă căreia i se îngăduie să rostească o mulţime de cuvinte se află în primejdia de a-l împinge pe cel pe care o are în multe forme de păcat. Exagerarea însoţeşte adesea vorbăria, iar exagerarea este o falsificare a adevărului. Mahalagismul şi defăimarea nu sunt departe de acela care vorbeşte mult şi caută să facă senzaţie. Înţeleptul alege cu grijă tot ce spune şi îşi aduce aminte că într-o zi va da seamă de cuvintele sale (vezi Eclesiast 5,1-3; Matei 12,36; Iacov 3,2; 4T 331).

20

Argint ales. Contrastul este între cuvintele unui om bun şi mintea şi inima unui nebun. Cu toate că înţeleptul nu rosteşte tot ce e în inima sa, ce spune e bun, porneşte dintr-un izvor curat şi este cântărit cu grijă înainte de a fi rostit (vezi cap. 8,19).

Cuvintele nelegiuitului sunt de mică valoare, deoarece mintea din care pornesc ele este stricată, firească şi preocupată doar cu lucruri trecătoare.

21

Buzele celui neprihănit. [Buze de neprihănire, KJV]. Cuvintele înţeleptului hrănesc pe toţi cei care sunt gata să le asculte. Aceia care nu iau seama la înţelepciune nu numai că nu pot să hrănească ("învioreze") pe alţii, ci ei înşişi mor de foame.

22

Binecuvântarea Domnului. Unii gândesc că bogăţiile depind doar de iscusinţă şi sârguinţă; alţii că ele sunt rezultatul şansei. Dar fără binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate exista bunăstare adevărată şi durabilă. Dacă Dumnezeu nu lucrează împreună cu omul acesta nu reuşeşte să-şi sporească averea, iar bogăţiile se topesc atunci când Dumnezeu nu adaugă binecuvântarea Sa (vezi Hagai 1,5-9; Maleahi. 3,8-12).

Să fie urmată de nici un necaz. [Nu adaugă nici un necaz la ea, KJV]. Bogăţiile nu aduc totdeauna fericire. Un om trebuie să aibă sănătate dacă vrea să se bucure de averea sa. Tot aşa moartea aduce întristare în orice cămin, bogat sau sărac. Bogăţiile fără binecuvântarea lui Dumnezeu aduc adesea întristare, abătând inima celui care le are de la o pregătire pentru lumea viitoare la mulţumire şi preocupare cu lumea aceasta. Dar bogăţiile care vin odată cu binecuvântarea lui Dumnezeu vin fără bagaj de necazuri. Bogăţia care este administrată ca o avere încredinţată de Stăpânul ceresc îl fericeşte pe administratorul credincios şi pe aceia pentru care ea este întrebuinţată (vezi Eclesiast 5,18.19).

23

Să facă răul. Versetul acesta poate fi tradus şi "este uşor pentru nebun să aducă la îndeplinire un gând rău, la fel pentru înţelept [să practice] înţelepciunea". Un semn al nebunului este că îi place să facă rău. El ştie diferenţa dintre bine şi rău, dar nu are un simţământ adânc al corectitudinii morale şi nu-şi înfrânează impulsurile de a face rău. Conştiinţa lui s-a împietrit atât de mult încât pare că nu-i pasă de paguba pe care o face şi de suferinţa pe care o pricinuieşte.

În contrast direct omul cu pricepere îngăduie Duhului lui Dumnezeu să lucreze asupra inimii sale atât de mult încât conştiinţa lui devine receptivă şi sensibilă. El îşi dă bine seama de urmările faptelor sale şi se desfată preocupându-se ca ele să facă binele altora (vezi Galateni 6,7).

24

De ce se teme. Adică presimţirile rele, de nenorocire care-l urmăresc pe cel nelegiuit. Cu toate că mulţi făcători de rele merg înainte pe calea lor nelegiuită în aparenţă nepăsători faţă de rezultatele inevitabile ale purtării lor, ei sunt bântuiţi uneori de temeri întunecate cu privire la viitor. Nebunul caută să împrăştie aceste temeri şi încearcă să privească în mod uşuratic perspectiva care-i stă în faţă, dar ea e tot acolo.

Nelegiuitul nu-şi poate împlini dorinţa. Ceea ce doreşte este să meargă pe propria sa cale şi totuşi să fie fericit. El doreşte să semene răul şi totuşi să culeagă binele. Dar lucrul acesta nu se poate întâmpla niciodată. E în însăşi natura păcatului ca în mod inevitabil să aducă nenorocire şi moarte, oricât de mult ar putea fi întârziată pedeapsa (vezi Iacov 1,15).

Omul bun doreşte să fie regenerat, aşa încât să poată face bine şi să fie bun. E intenţia lui aceea de a merge pe calea vieţii şi a fericirii. Cu cât doreşte mai mult lucrul acesta cu atât e mai uşor pentru Dumnezeu să-i împlinească dorinţele. Fericirea este urmarea inevitabilă a neprihănirii, după cum întristarea este cea a păcatului (vezi Galateni 6,7).

25

Cum trece vârtejul. LXX traduce această primă propoziţie astfel: "când trece pe alături furtuna, cel neevlavios dispare". Când furtuna nenorocirii a trecut, au trecut şi cei nelegiuiţi, dar cei drepţi sunt neclintiţi (vezi Iov 21,18; Ioan 17,12-14).

26

Oţetul. Produsul care rezultă ca urmare a fermentării vinului, prin care alcoolul din vin se transformă în acid acetic. Produsul era socotit ca fiind dăunător pentru dinţi. LXX zice aici: "aşa cum un strugure acru e dăunător pentru dinţi".

Fumul. Pe vremea lui Solomon, oamenii cunoşteau foarte bine cât de înţepător era fumul de lemne, deoarece se pare că erau cunoscute pe atunci sobele şi coşurile, aşa cum le avem noi azi. La fel de supărător este solul leneş care tot întârzie să-şi aducă la îndeplinire însărcinarea. LXX redă ultima propoziţie astfel: "tot aşa nelegiuirea strică acelora care o practică".

27

Lungeşte zilele. Compară cu Exod 20,12; Psalm 91,16; Proverbe 3,2; 9,11. Făgăduinţa unei vieţi lungi este condiţională. Istoria experienţei omeneşti descoperă multe excepţii. Totuşi o viaţă bună, trăită în temere de Domnul, astfel încât neliniştile care distrug sufletul şi mintea sunt înlăturate printr-o experienţă vie a credinţei, tinde în mod natural spre longevitate (vezi MH 281). Tot astfel, o viaţă fără credinţă, fie că este păcătoasă sau nu, tinde să fie scurtată de irascibilitate şi nelinişte. Satisfacerea egoistă a poftelor contribuie la deteriorarea forţelor vitale (vezi Psalm 107,17.18).

Se poate pune întrebarea: Cum poate un centenar, care pe tot parcursul lungii lui vieţi a avut tot felul de practici nesănătoase, să atingă această vârsta având o sănătate bună, în timp ce acela care a respectat conştiincios regulile sănătăţii, având o vârstă mult mai tânără, să fie în stare să aibă doar o condiţie relativ bună a sănătăţii? Răspunsul se află parţial în faptul că oamenii se nasc cu organisme mai puternice sau mai fragile, moştenite de înaintaşii lor. Unii moştenesc un organism atât de robust încât pot să abuzeze de el în tot cursul vieţii, aparent fără urmări negative, în timp ce alţii trebuie să exercite multă grijă pentru ca să-şi poată menţine sănătatea într-o stare suficient de bună. Un alt factor este dezvoltarea şi mediul din timpul copilăriei. Acestea contribuie foarte mult la întărirea sau alterarea organismului înainte ca cel în cauză să fie destul de mare pentru a-şi avea grijă de propria sa sănătate (vezi 3T 140, 141).

28

Aşteptarea. [Nădejdea, KJV]. Astăzi nădejdea creştinului este concentrată asupra noului pământ, unde fiecare ambiţie nobilă, acum atât de des împiedicată, va fi realizată, fiecare dorinţă curată va fi gustată cu plăcere, fără amestecul nici celei mai slabe urme de tristeţe. Înfrângerea nu va fi cunoscută, şi fiecare succes va deschide calea pentru realizări şi mai mari. Despărţiri triste nu vor veni ca să umbrească ochii. Salutările de rămas bun la călătorie vor înceta să fie preludiul unor ceasuri lungi de îngrijorată aşteptare (vezi Apocalipsa 21,4; GC 675-678), deoarece fiecare călătorie va fi sigură şi reuşită şi va duce la o fericită reîntoarcere.

Nădejdea. [Aşteptare, KJV]. Păcătosul are atacuri repetate de teamă (vezi la v. 24), dar el se convinge singur că până la urmă totul va ieşi bine chiar dacă Îl sfidează făţiş pe Dumnezeu şi trăieşte în conflict cu legile vieţii. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu explică în parte falsa lui nădejde. Din cauză că nelegiuirea lui nu e pedepsită îndată şi este pus la probă în continuare, cel nelegiuit se împietreşte în răul său şi se bizuieşte pe bunătatea lui Dumnezeu (vezi Eclesiast 8,11; Romani 2,4; 2 Petru 3,9).

Chiar în clipa când nădejdea celui drept stă să se împlinească, aşteptarea celui nelegiuit piere cu totul, lăsându-l pe păcătos neajutorat şi deznădăjduit, cunoscând că e pentru totdeauna prea târziu ca să schimbe a schimba mirajul său egoist cu certitudinile măreţe ale acelora care au fost gata să se predea lui Dumnezeu.

29

Zid de apărare. [Tărie, KJV]. Ebr. ma'oz, "un loc de refugiu" sau "un mijloc de scăpare". Calea Domnului este o fortăreaţă sigură în jurul celor care Îi slujesc (vezi Psalm 91,2; cf. Iov 1,10). Dumnezeu prevede fiecare atac al vrăjmaşului asupra celor drepţi şi e capabil să le dejoace orice mişcare, aşa încât să aducă victoria celor drepţi. Cei nelegiuiţi şi cu inima împietrită pierd protecţia lui Dumnezeu şi, lipsiţi de ocrotirea lor, sunt nimiciţi (vezi PP 325).

30

Nu se va clăti niciodată. Solomon vorbea în primul rând despre starea celor două categorii din viaţa aceasta, cu toate că afirmaţia lui e adevărată şi cu privire la viaţa viitoare. Cu toate că cei drepţi sunt continuu luaţi şi duşi de moarte şi toţi drepţii vor fi duşi împreună la cer în timpul celor o mie (Apocalipsa 20,1), totuşi ei sunt atât de sigur aşezaţi ca moştenitori şi stăpâni ai acestui pământ, ca şi cum nu l-ar fi părăsit niciodată. Moartea lor e doar un somn, vizita lor în cer e doar o scurtă rămânere în casa Tatălui înainte de a-şi lua în primire locuinţa veşnică de pe pământ. Lumea aceasta nu a încetat niciodată să fie căminul lor cu adevărat (vezi Isaia 45,18).

Cei nelegiuiţi şi-au alipit inima de un fel de viaţă lumesc. Idealul lor în ce priveşte o viaţă veşnică este o existenţă în care să poată trăi tot atât de senzual şi de lacom ca în viaţa prezentă. Păcătosul nu ar fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu. Cerul nu ar avea nici o plăcere pentru el. El este exclus de propria sa nepotrivire din mediul acela sfânt (vezi SC 19,20).

31

Scoate. Literal, "aduce roada înţelepciunii". Gura celui drept generează înţelepciune tot atât de natural cum un pom bun produce roade. Încercarea artificială de a naşte înţelepciune, când lipseşte din inimă, eşuează ca şi încercarea de a face ca lumina cuiva să strălucească, atunci când nu există lumină (vezi Matei 5,16).

Nimicită. [Tăiată, KJV]. Probabil este continuată pilda unui pom roditor. Limba stricată, care vorbeşte doar lucruri înşelătoare şi rele va fi tăiată, aşa cum o ramură bolnavă este îndepărtată prin tăiere de mâna gospodarului (vezi Matei 3,10; 12,36.37).

32

Lucruri plăcute. [Ceea ce e acceptabil, KJV]. Omul bun evită conştient cuvinte care ar putea răni sau ofensa, pentru că îşi dă oarecum seama de suferinţa care e provocate de cuvinte rostite neatent sau necugetat, precum şi de cuvintele maliţioase sau răutăcioase. În decursul veacurilor, consideraţia aceasta a făcut parte din fondul general al bunului simţ. Studii recente în psihiatrie scot iveală că tulburarea pricinuită de cuvinte poate să fie, în multe cazuri, mult mai mare şi paguba mult mai adâncă decât s-ar fi bănuit. Aceia care se aşează sub paza îngerilor Cerului vor primi tărie ca să evite jignirea prin cuvinte şi prin fapte (vezi COL 341, 342).

Spune răutăţi. "Spune" e un cuvânt adăugat. Am putea să adăugăm pe "ştie" ca în propoziţia anterioară, sau simplu "este". Omul rău spune răutăţi tot atât de inconştient cum spune omul bun cuvinte bune; deoarece în ambele cazurile cuvintele rostite de buze izvorăsc din inimă (vezi Matei 12,34-37). Dar amândoi tot atât de deliberat se gândesc să vorbească în modul care corespunde naturii lor renăscute sau nerenăscute. Omului nelegiuit îi face o deosebită plăcere să chinuiască pe alţii şi nu-i pasă de răul pe care îl provoacă. El foloseşte cuvinte stricate pentru a-şi aduce la îndeplinire planurile rele. Având în vedere aceste consideraţii, cât de important este ca fiecare om care se luptă să biruiască (1 Corinteni. 9,25) să aibă o grijă strictă de buzelor sale (1 Petru 3,10)!

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

44CT 278; 4T 410; 5T 178, 180

9�

3T 108

19�

4T 331; 5T 437

20�

AH 440

22�

Ed 142; FE 233; MH 448; PK 60

27�

ML 149; CH 28