Leviticul 3

1

Jertfa de mulţumire. Ebraicul şelem din rădăcina unui cuvânt care înseamnă a face pace (Iov 22,21), a despăgubi (Exod 22,5), a plăti în întregime (Psalmi 50,14). Caracteristica distinctă a jertfei de mulţumire era o masă comună care avea loc în incinta sanctuarului, la care predomina bucuria şi fericirea şi la care oamenii şi preoţii stăteau de vorbă împreună. Nu era o ocazie în care se făcea pacea, ci o serbare de bucurie pentru faptul că pacea exista. În general era precedată de o jertfă pentru păcat şi o ardere de tot. Sângele fusese stropit, ispăşirea fusese făcută, iertarea acordată şi îndreptăţirea asigurată. La celebrarea acestei experienţe, cel în cauză îşi invita rudele mai apropiate, slujitorii şi pe leviţi. Toată familia se aduna în curtea Cortului Întâlnirii să sărbătorească faptul că pacea fusese făcută între Dumnezeu şi om, şi între om şi om.

Nu se poate concepe o mai mare bucurie decât aceea de a fi în pace cu Dumnezeu (vezi Romani 5,1). Acesta este testamentul pe care l-a lăsat Hristos, când zis: Vă las pacea, vă dau pacea Mea (Ioan 14,27). Pacea lui Hristos este acea asigurare liniştită, care vine din încrederea în Dumnezeu.

Hristos a spus aceste cuvinte despre pace chiar în apropierea evenimentelor de la Ghetsemani şi Golgota. El ştia ce-L aşteaptă, dar nu S-a dat înapoi. Inima Lui era plină de pace şi iubire. El ştia în Cine S-a încrezut şi a rămas în asigurarea că Tatăl L-a iubit. El n-a putut să vadă dincolo de porţile mormântului. Speranţa nu a putut să-I prezinte ieşirea din mormânt ca învingător, nici să-I spună despre primirea jertfei de către Tatăl. Dar prin credinţă El a fost biruitor. El a ştiut în cine a crezut şi era sigur că toate se vor sfârşi cu bine. Aceasta este pacea pe care ne-a lăsat-o prin testament. Ea înseamnă a fi una cu Tatăl, înseamnă calm, odihnă, bucurie şi mulţumire, ea înseamnă iubire, credinţă, părtăşie, comuniune, ea înseamnă a fi eliberat de îngrijorare, teamă şi nelinişte. Creştinul care se bucură de această pace are un izvor de putere care nu este dependent de împrejurări. El este la unison cu Dumnezeu.

După cum s-a văzut mai înainte, diferitele jertfe ale Vechiului Testament erau rugăciuni întruchipate. Ele uneau credinţa şi faptele. Ele exprimau nevoia şi legătura omului cu Dumnezeu. Oamenii nu puteau să aducă tămâia împreună cu rugăciunile lor, dar puteau să ofere tămâia. Ei nu puteau să administreze sângele, dar puteau să provoace jertfa. Ei nu puteau să intre în sanctuar, dar puteau să ofere darurile şi jertfele care făceau posibil serviciul.

Ei nu puteau să mănânce pâinea pentru punerea înainte, dar puteau să ofere mâncarea unei jertfe mistuite cu foc înaintea Domnului (v.11).

Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5,1), pentru că El este pacea noastră (Efeseni 2,14). Israelul din vechime a fost invitat să celebreze faptul că era în pace cu Dumnezeu şi cu omul, că păcatele erau iertate, că a fost reintegrat în favoarea cerului. Acestea erau ocazii de bucurie şi recunoştinţă, când neînţelegerile erau clarificate şi pacea şi buna părtăşie erau prezente. Participau fii şi fiice, robi şi roabe fiind invitaţi şi Leviţi. Toţi şedeau la masa Domnului şi se bucurau împreună în nădejdea slavei Domnului (Romani 5,2). Cu privire la faptul că sunt în pace cu Dumnezeu (vezi nota suplimentară de la sfârşitul capitolului).

2

Să pună mâna. Animalul era junghiat la uşa Cortului Întâlnirii, unde erau junghiate cele mai multe animale de jertfă, iar sângele lui era stropit pe altarul arderilor de tot (vezi comentariul pentru cap. 1,4.5).

3

Toată grăsimea. Nu grăsimea din tot corpul, ci grăsimea care acoperă anumite organe. Această împreună cu rărunchii erau arse pe altar.

Cuvântul tradus grăsime este chelev, dintr-o rădăcină nefolosită, care înseamnă a fi gras. Cuvântul pentru lapte este chalov şi diferă de grăsime numai în accentuările vocalei.

4

Verset ce nu a fost comentat.

5

De un miros plăcut. Având în vedere că grăsimea era arsă pe altar, de un miros plăcut înaintea Domnului, pare nepotrivit a susţine, aşa cum fac unii, că aceasta era un simbol al păcatului. Păcatul este o urâciune pentru Dumnezeu şi nimic din ce îl simboliza nu era îngăduit să ajungă pe altar. Acesta era motivul pentru care aluatul, ca simbol al păcatului era exclus (cap. 2,11.12). Psalmi 37,20 este uneori citat ca dovadă că grăsimea înseamnă păcat. Dar cuvântul tradus grăsime este yakar şi înseamnă frumuseţe, măreţie sau preţuire, mai degrabă decât grăsime. Este acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte Dumnezeu când numeşte pe poporul Său ca fiind de preţ (Isaia 43,4). Grăsimea era întotdeauna arsă pe altar. Dumnezeu o pretindea ca fiind a Lui (Levitic 3,16); ea era de un miros plăcut înaintea Domnului, era de preţ, era mâncarea unei jertfe adusă Domnului (v.16). A mânca grăsimea ţării însemna a se bucura de tot ce putea să ofere mai bun.

6

Din turmă. Regulile aplicate animalelor luate din turmă se aplicau şi acelora luate din cireadă. De observat că la această jertfă se putea folosi atât un animal de parte bărbătească, cât şi de parte femeiască, dar să fie fără cusur. Aducătorul îşi punea mâna pe capul jertfei şi o junghia, după care preotul administra sângele.

7

Verset ce nu a fost comentat.

8

Verset ce nu a fost comentat.

9

Coada întreagă. Mai exact coada, adică a oii cu coadă lată (avis laticaudata). Coada acestei oi cântăreşte de obicei între 45 şi 70 grame şi poate cântări până la 2,5 kg sau mai mult. Din cauza greutăţii ei, coada se târa pe pământ şi provoca răni ce micşorau valoarea oii. În timpurile vechi, ca astăzi, păstorii legau scânduri uşoare la cozi sau făceau mici cărucioare cu care coada putea să fie transportată.

Coada însăşi era compusă dintr-un amestec de grăsime şi măduvă, care amestecată cu alte ingrediente şi era folosită în locul untului de aceia care nu erau opriţi prin porunca lui Dumnezeu să nu mănânce grăsime. În unele ţări orientale, coada mai este încă folosită în felul acesta.

10

Verset ce nu a fost comentat.

11

Verset ce nu a fost comentat.

12

O capră. Procedura în acest caz era aceeaşi ca alte jertfe. Punerea mâinii, junghierea, stropirea sângelui – toate urmând regulile obişnuite. Grăsimea era îndepărtată cu grijă şi arsă pe altar împreună cu rinichii.

13

Verset ce nu a fost comentat.

14

Verset ce nu a fost comentat.

15

Verset ce nu a fost comentat.

16

Verset ce nu a fost comentat.

17

O lege veşnică. Dumnezeu a poruncit lui Israel să nu mănânce nici grăsime nici sânge. Toată grăsimea este a Domnului (v.16) şi toată zecimea... este a Domnului (cap. 27,30) sunt legi paralele. Motivul de a nu mânca grăsimea este că ea Îi aparţine lui Dumnezeu (vezi comentariul pentru cap. 27,23).

Note suplimentare pentru capitolul 3

Jertfele de pace a bucuriei şi recunoştinţei nu se mai aduc, dar spiritul lor ar trebui să rămână. Chiar printre presupuşii buni creştini, puţini se bucură de pacea şi iubirea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui şi în conformitate cu privilegiul pe care-l au. Cu toate că motivul poate să fie în unele cazuri o lipsă de preţuire a lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ei, nu întotdeauna este aşa. Sunt mulţi creştini care nu înţeleg că este privilegiul lor să fie fericiţi în religia lor. Ei trăiesc mai degrabă în umbra crucii decât în razele luminii ei. Ei consideră că este ceva rău a fi vesel, chiar şi un zâmbet poate fi nepotrivit, şi că râsul nevinovat este nelegiuit. Ei indică spre faptul că nu există nici un raport că Hristos a râs sau măcar că a zâmbit vreodată. Este adevărat, dar nu există nici un raport că El Şi-a pieptănat sau spălat părul. Astfel de persoane încearcă să poarte povara lumii pe umerii lor şi consideră că a folosi timpul spre recreaţie nu este numai o pierdere de timp, ci în mod hotărât un act nereligios. Ei sunt creştini buni, dar nu sunt din cei veseli. Dacă ar fi trăit pe timpul lui Hristos şi dacă ar fi fost printre ucenicii Lui, ei ar fi pus la îndoială utilitatea prezenţei Lui la nunta din Galilea şi L-ar fi urmat cu rezerve sau deloc. Ei ar fi aşteptat mult mai mult de la El. Nu avea El o mare lucrare de făcut? Cum a putut El să piardă timpul la o ocazie socială? Dacă ar fi ştiut că Domnul nu avea decât trei ani în care să lucreze, ei ar fi fost şi mai uluiţi.

Acest fel de buni creştini vor socoti că este ceva rău în activitatea socială a lui Hristos. Cum a putut El să petreacă timpul mâncând şi bând cu păcătoşii? Chiar şi Fariseii au fost uimiţi în privinţa aceasta, când arătau spre postul şi rugăciunea ucenicilor lui Ioan, mustrând pe Hristos care lua parte la ospăţ (vezi Luca 5,29-35).

Aceste observaţii sunt scrise cu toată înţelegerea zilelor în care trăim, chiar pe pragul veşniciei. Dacă a fost vreodată vreo vreme în care sobrietatea şi seriozitatea să caracterizeze viaţa urmaşilor lui Hristos, aceasta este o astfel de vreme. În vederea apropierii crizei, ce fel de oameni ar trebui să fim noi printr-o purtare sfântă şi evlavioasă (2 Petru 3,11). Orice frivolitate şi orice uşurătate ar trebui să fie lăsată la o parte şi ar trebui ca solemnitatea să ia în stăpânire pe orice credincios. Evenimente mari şi importante se apropie cu grabă. Acesta nu este un timp de glumă şi uşurătate. Împăratul este la uşă.

Totuşi, faptele acestea nu trebuie să ne facă să uităm că suntem copii ai Regelui, că păcatele ne sunt iertate şi că avem dreptul să fim veseli şi să ne bucurăm. Lucrarea trebuie să fie încheiată, iar noi trebuie să avem luăm parte la ea, dar unii vorbesc ca şi cum totul ar depinde de ei. În rugăciunile lor, ei Îi amintesc lui Dumnezeu ce este necesar să fie făcut, după cât se pare plini de teamă că El ar putea să uite lucruri importante pentru ei. Ei sunt suflete bune, atente să facă mereu ce este drept, dar n-au învăţat niciodată să arunce povara lor asupra Domnului. Ei fac tot ce pot mai bine spre a-şi purta povara şi, deşi gem sub povară, sunt hotărâţi să nu cedeze. Ei continuă să lupte şi fac mult bine. Ei sunt lucrători de valoare şi Domnul îi iubeşte cu drag.

Dar cu toată lucrarea şi strădania lor, le lipseşte un lucru – credinţa în Dumnezeu. Ei n-au credinţă că Acela care a început lucrarea o va sfârşi, că El se interesează de ea tot aşa de mult ca ei, ba chiar mai mult, şi că El face tot ce poate fi făcut în timpul acesta. Ei privesc cu dezaprobare spre Maria, se plâng Domnului de ea şi înţeleg cu greu cum a putut Domnul să o apere pe Maria. Ar fi fost gata vreodată mâncarea, dacă ar fi fost două Marii şi nici o Martă? – întreabă ei. Astfel de creştini lucrează şi sunt credincioşi în lucrarea lor, dar lăuntric ei consideră că alţii nu-şi fac partea şi că prea mult din povară se află asupra lor.

Aceeaşi învăţătură este scoasă în evidenţă şi în pilda fiului risipitor. Fiul mai mare pretindea că el n-a făcut rău niciodată. El lucrase întotdeauna din greu şi nu-şi risipise timpul în ospeţe şi petreceri. Acum, când fiul mai tânăr a venit acasă, după ce cheltuise partea lui de moştenire printr

o viaţă desfrânată, el s-a mâniat şi n-a vrut să intre la serbarea în cinstea fratelui revenit acasă. N-a fost de nici un folos faptul că tatăl a ieşit şi a stăruit de el. În schimb, el l-a mustrat pe tatăl, zicând că de îndată ce fiul său risipitor, care îşi risipise viaţa cu desfrânatele, a venit acasă, tatăl a făcut pentru el un ospăţ şi a tăiat viţelul ce îngrăşat – dar n-a făcut niciodată aşa ceva pentru fiul său cel ascultător (Luca 15,30).

Creştinii trebuie să fie oameni veseli chiar în mijlocul celor mai solemne evenimente. Hristos a fost bine dispus şi radios, chiar când a înfruntat crucea. De ce să nu fim şi noi veseli? Dumnezeu a pus o cântare nou în inima acelora care sunt mântuiţi. Ei sunt fii Celui Prea Înalt. Ei umblă cu Dumnezeu. Ei sunt fericiţi în iubirea Lui.

Nu toţi creştinii au pacea lui Dumnezeu în inima lor, aşa cum ar trebui s-o aibă şi cum sunt îndreptăţiţi s-o aibă. Ei au uitat făgăduinţa lui Hristos: Vă dau pacea Mea.... Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte (Ioan 14,27). Inima multora este tulburată. Ei se tem. Se întristează. Cineva drag este în afară de staul şi ei încearcă să-l roage să intre. Zi şi noapte muncesc din greu şi se roagă. În eforturile lor de a obţine mântuirea, ei nu lasă nici o piatră nestrămutată. Dacă cineva poate fi mântuit prin faptele altcuiva, ei sunt hotărâţi ca aceasta să fie făcut. Ei nu-L ignoră pe Dumnezeu. Se roagă şi stăruie de El. Ei se roagă ca şi când Dumnezeu ar trebuie să fie îndemnat. În cele din urmă, cel drag se întoarce la Dumnezeu. Ce fericiţi sunt! Acum se pot linişti. Lucrarea lor este făcută, sarcina lor îndeplinită.

Oare unii ca aceştia se gândesc vreodată că Dumnezeu este interesat de convertirea unui suflet, tot aşa de mult cât sunt şi ei? Le trece vreodată prin minte că, mult înainte ca ei să înceapă să se roage şi să lucreze, Dumnezeu pusese agenţi în mişcare care, dacă este posibil, să aducă la îndeplinire finalul dorit? Dumnezeu nu poate mântui un om împotriva voinţei lui, dar sunt multe lucruri pe care le poate face Dumnezeu, şi El le face pe toate. El ar putea să facă mai mult încă, dacă am conlucra cu El şi am întreba în linişte dacă există ceva ce am putea face noi ca să ajutăm, în loc să încercăm să-L dirijăm pe El. Noi suntem înclinaţi să preluăm lucrarea lui Dumnezeu şi să cerem ajutorul Lui, când ar fi mai bine dacă am recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu şi am conlucra cu El. În clipa în care o astfel de înţelegere ajunge la suflet, pacea vine împreună cu ea. El nu va lucra sau nu se va ruga mai puţin, ci va schimba accentul. El va începe să se roage cu credinţă. Dacă credem într-adevăr că Dumnezeu este la lucru, dacă credem că El este interesat în mântuirea oamenilor, ne vom ruga mai mult ca oricând, dar vom lăsa răspunderea asupra lui Dumnezeu. Cu veselie şi bucurie să prezentăm inimile şi vieţile noastre lui Dumnezeu ca un miros bine plăcut.

Comentariile lui Ellen G. White 17 2T 61