Leviticul 2

1

Un dar ca jertfă de mâncare. Mai exact, a aduce dar de cereale (minchah) ca jertfă (karban, vezi comentariul pentru cap. 1,2), R.S.V. Cuvântul minchah, la început fără vreo însemnătate religioasă specifică, însemna un dar făcut unui superior. Darul pe care i l-a dat Iacov lui Esau a fost un minchah (Geneza 32,13). Tot aşa a fost şi darul dat lui Iosif de fraţii lui după sosirea lor în Egipt (Geneza 43,11). El se mai folosea şi pentru tributul plătit de popoarele cucerite (2 Samuel 8,2.6). Darurile acestea exprimau supunere şi dependenţă. Pe timpul de la Sinai minchah a devenit denumirea oficială pentru un dar pentru Dumnezeu, un dar de omagiu, de recunoaştere a superiorităţii Aceluia căruia îi era dat darul. El însemna dependenţa omului faţă de Dumnezeu pentru toate bunurile vieţii, recunoscându-L pe El ca dătător şi stăpân. Aducând un astfel de dar, omul recunoştea că este doar un ispravnic al lucrurilor încredinţate lui.

Când a fost făcută traducerea K.J.V. cuvântul mâncare (meat) însemna hrană de orice fel. Totuşi, expresia meat offering din minchah, acum exprimă ideea de mâncare de carne, care nu era folosită în meat offering din Levitic 2. Aceasta era mai degrabă un dar de mâncare sau din cereale, constând din făină sau cereale pregătite în diferite feluri, dar niciodată din mâncare de carne. Cu toate acestea, minchah-ul lui Abel a fost un miel (Geneza 4,4). Cele mai recente traduceri redau minchah ca fiind mâncare sau dar din cereale.

După cum arderile de tot erau atât publice, cât şi particulare, tot aşa erau şi darurile de mâncare. Darurile de mâncare particulare erau de bună voie şi puteau fi aduse după dorinţă şi în orice timp. Darurile de mâncare publice erau prescrise şi obligatorii.

Cel mai de important dintre darurile de mâncare publice era pâinea punerii înainte sau pâinea prezenţei, pusă în fiecare Sabat pe masa din prima încăpere a sanctuarului. Mai întâi era prezentă Domnului, lăsată pe masă o săptămână, şi apoi mâncată de preoţi. Ea era numită pâinea prezenţei literal, pâinea feţei, întrucât era continuu pe masă în prezenţa, sau înaintea feţei lui Dumnezeu. Masa punerii înainte era de asemenea numită masa cea curată (Levitic 24,6).

Darul pâinii punerii înainte consta din 12 pâini, fiecare aproximativ din 2,4 kg de făină, şi prin urmare de o mărime considerabilă. Pâinile erau aşezate în două şiruri pe masă, a câte şase fiecare. Preoţii care au slujit săptămâna precedentă îşi încheiau slujba cu jertfa de dimineaţă din Sabat, iar preoţii care aveau să slujească săptămâna ce venea îşi începeau serviciul cu slujba de la apusul soarelui din Sabat. Preoţii care plecau luau pâinea cea veche, după cum preoţii care veneau

o puneau pe cea nouă pe masă. Ei erau foarte atenţi, ca să nu o îndepărteze pe cea veche până când cea nouă nu era gata să fie pusă pe masă, pentru că pe masă trebuia să fie întotdeauna pâine, după cum întotdeauna trebuia să fie o jertfă pentru arderea de tot pe altar. De aceea, arderea de tot a fost numită arderea de tot necurmată, şi pâinea pâinea necurmată pentru punerea înainte (Exod 29,42; 2 Cronici 2,4). Pâinea punerii înainte era adusă lui Dumnezeu sub un legământ veşnic (Levitic 24,8). Ea era o mărturie mereu prezentă despre dependenţa lui Israel de Dumnezeu cât priveşte întreţinerea şi viaţa, iar din partea lui Dumnezeu constituia o făgăduinţă necurmată că Dumnezeu va susţine pe poporul Său. Nevoia lui Israel era mereu înaintea Domnului şi făgăduinţa lui Dumnezeu era mereu înaintea poporului.

Jertfa de dimineaţă şi de seara era însoţită de o jertfă de băutură (Exod 29,40; Numeri 15,5). Din această cauză, masa pentru pâinea punerii înainte mai avea farfurii, linguri, capace şi ceşti, sau după cum redau alte traduceri, farfurii, linguri şi potire cu care să toarne (Exod 25,29; traducerea lui Young). Jertfele acestea de băutură erau vărsate într-un loc sfânt pentru Domnul.

Nu este un pas prea mare de la masa pâinii punerii înainte din Vechiul Testament până la masa Domnului din Noul Testament (vezi Luca 22,30; 1 Corinteni 10,21). Pâinea este trupul lui Hristos, frânt pentru noi. Potirul este noul legământ în sângele Său (1 Corinteni 11,24.25). Pâinea prezenţei este simbolul Lui, care trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi, şi a pâinii celei vii care s-a pogorât din cer (Evrei 7,25; Ioan 6,51).

Darul lui să fie. Această jertfă putea să fie adusă de oricine dorea să prezinte Domnului un dar. El consta din floarea făinii, untdelemn şi tămâie. Uneori ea era adusă ca o jertfă separată, dar de obicei era combinată cu o ardere de tot. Floarea făinii este produsul conlucrării dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu pune în sămânţă principiul vieţii, dă lumina soarelui şi ploaia, şi o face să crească. Omul seamănă sămânţa, o îngrijeşte, o seceră, o macină şi o face floarea făinii, şi apoi o prezintă lui Dumnezeu, fie în starea ei materială ca făină, fie ca turte coapte în cuptor. Ea este darul de la început al lui Dumnezeu. Ea simbolizează lucrarea vieţii omului, a talanţilor daţi la schimbător.

Dumnezeu îi dă fiecărui om talanţi după capacitatea lui spre a-i folosi. Unii au mai mult decât un talant, nimeni nu are însă mai puţin. Lui Dumnezeu nu-I place când oamenii Îi dau înapoi numai ce le-a dat El şi Îi returnează numai cantitatea de sămânţă încredinţată lor. Dumnezeu ar dori ca omul să însămânţeze sămânţa, s-o îngrijească şi s-o recolteze, să îndepărteze toate corpurile străine şi tot ce este de calitate slabă, să o macine între cele două pietre de moară, zdrobind orice viaţă din ea, şi apoi să o prezinte Lui ca floarea făinii. El aşteaptă ca orice talent să fie îmbunătăţit, curăţit, înnobilat.

2

S-o aducă ... fiilor lui Aaron. Nu sunt date instrucţiuni cu privire la cantitatea care trebuia să fie adusă. Aceasta era lăsată la alegere persoanei. Din fiecare jertfă, preotul lua un pumn de făină, ceva din untdelemn şi toată tămâia, şi le ardea pe altar. Aceasta era partea numită de aducere aminte, şi era de un miros plăcut Domnului. La aceasta, ca la toate celelalte jertfe, mai trebuia să fie adăugată sare (v.13; DA 439).

3

Ce va rămâne. Jertfele din cereale erau în realitate un dar pentru preoţi, pentru că ei primeau totul, afară de partea de aducere aminte. Ei trebuiau să împartă partea lor şi fiecare să primească parte egală (cap. 7,10).

4

Ce se coace în cuptor. Jertfa de mâncare primită de preoţi consta din făină şi untdelemn. Ei puteau să le ia şi să le coacă aşa cum le plăcea. Dar de asemenea era îngăduit ca aducătorul însuşi să le coacă şi să aducă jertfa coaptă preoţilor. Dacă făcea aşa, trebuia să facă turte nedospite din floare de făină şi untdelemn, să frângă turtele în bucăţi şi să verse untdelemn peste ele. Ele puteau fi coapte într-un cuptor sau tigaie.

5

Verset ce nu a fost comentat.

6

Verset ce nu a fost comentat.

7

Coapte pe grătar. Ingredientele erau aceleaşi, floare de făină şi untdelemn. Turtele erau aduse Domnului şi prezentate preoţilor, care trebuiau să ia parte de aducere aminte (v.9) şi s-o ardă pe altar. Partea care rămânea aparţinea lui Aaron şi fiilor lui şi era un lucru prea sfânt (vezi v.10).

Floarea făinii. Floarea făinii folosită la jertfele de mâncare nu era deosebită de altă floare a făinii şi nu avea o însuşire specială în plus. Totuşi, după ce era dată preotului ea devenea prea sfântă. Acelaşi principiu este aplicat şi în cazul lui Anania şi Safira (vezi Fapte 5). Aceasta ar trebui să-i intereseze pe toţi cei care administrează lucruri sfinte şi primesc daruri consacrate spre a dovedi grijă în folosirea şi umblarea cu aceste lucruri prea sfinte.

După cum s-a notat mai sus, floarea făinii reprezintă lucrarea vieţii omului, talentele sale consacrate şi îmbunătăţite.

Făina nu este decât sămânţă zdrobită. Înainte de a fi zdrobită ea era în măsură să se perpetueze, să transmită viaţă. Acum, fiind zdrobită, se pare că n-ar mai fi de folos. Ea nu mai poate fi niciodată semănată. Viaţa a fost zdrobită în ea. Dar este ea fără folos? Nu. Ea şi-a dat viaţa, a murit, ca să se poate menţine o altă viaţă. Zdrobirea vieţii ei devine mijlocul prin care este perpetuată o viaţă superioară. Ea a fost viaţa seminţei şi acum ajută la susţinerea vieţii unei fiinţe vii, creată după chipul lui Dumnezeu. Moartea a îmbogăţit-o, a slăvit-o, a făcut-o ca să poate fi servită omului.

Sunt puţine vieţi de valoare reală înainte de a fi strivite şi zdrobite. Oamenii se găsesc pe ei înşişi şi pe Dumnezeu în experienţele adânci şi întunecate ale vieţii. Când trece apa pe deasupra sufletului, atunci este clădit caracterul. Necazul, dezamăgirea şi suferinţa sunt servi destoinici ai lui Dumnezeu. Zilele întunecate aduc ploi de binecuvântare, făcând sămânţa în stare să încolţească, să-şi îndeplinească misiunea şi să aducă rod.

Problema suferinţei poate să fie insondabilă în aspectele ei adânci. Dar unele lucruri sunt clarificate. Suferinţa slujeşte un scop hotărât în planul lui Dumnezeu ca mijloc de pregătire a sufletului pentru cer. Ea îndulceşte spiritul. Ea pregăteşte sufletul pentru o mai adâncă înţelegere a adevăratului sens al vieţii. Ea inspiră simpatie pentru alţii. Ea face ca omul să umble potolit înaintea lui Dumnezeu şi cu oamenii. Ea smereşte.

În viaţa aceasta a trăit cu adevărat numai acela care a suferit. Numai acela care a iubit a trăit. Cele două sunt inseparabile. Iubirea conţine sacrificiu, şi adesea sacrificiul conţine suferinţă. Totuşi, aceasta nu trebuie să fie în mod necesar suferinţe dureroasă; pentru că cel mai înalt fel de suferinţă este sfântă, înălţătoare, plină de bucurie. O mamă se poate sacrifica pentru copilul ei, ea poate să sufere fizic, dar o face cu bucurie, de bună voie. Iubirea consideră suferinţa un privilegiu.

Învăţătura deplină a suferinţei n-a fost înţeleasă până nu ne bucurăm în ea. Şi noi putem şi vrem să ne bucurăm, atunci când facem experienţa pe care a făcut-o Pavel când a zis: Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere (2 Corinteni 1,5). Aceasta este adevărat şi despre suferinţa înlocuitoare. Hristos pentru bucuria care-i era pusă înainte a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea (Evrei 12,2).

Făina din jertfa de mâncare nu trebuia să fie adusă singură, ci trebuia să fie frământată cu untdelemn. Untdelemnul este simbolul Duhului lui Dumnezeu. Numai când o viaţă este sfinţită prin Duhul, amestecată cu El, unsă cu El, numai atunci Îi poate plăcea lui Dumnezeu. Suferinţa în sine şi prin sine nu este o dovadă de binecuvântare. La unii pune stăpânire pe suflet, când spiritul duios al Domnului pătrunde viaţa, aroma unei vieţi consacrate devine evidentă.

8

Verset ce nu a fost comentat.

9

Aducere aminte. După cum Dumnezeu Şi-a rezervat o parte de aducere aminte din fiecare jertfă de mâncare, tot aşa Îşi rezervă o parte de aducere aminte din venitul şi din timpul nostru. O zecime din venitul nostru Îi aparţine lui Dumnezeu. Toată zecimea... este a Domnului (cap. 27,30). În acelaşi fel a păstrat El şi ziua a şaptea ca aparţinând Lui (Exod 20,10).

În privinţa aceasta, biserica creştină se află într-o stare deplorabilă. Puţini recunosc pretenţiile lui Dumnezeu asupra lor. Ei procedează ca şi cum tot ce au le aparţine, în timp ce ei nu sunt decât nişte ispravnici. Ei se consideră generoşi când dau pentru cauza lui Dumnezeu, când poate că suma generozităţii lor nu este egală cu partea care aparţine de drept lui Dumnezeu, şi în primul rând nici nu este a lor. În acelaşi fel, mulţi greşesc în păzirea zilei Sabatului. Ceasurile Sabatului sunt sfinte, în care trebuie să facem lucrarea lui Dumnezeu, iar nu a noastră.

Ar fi bine să ne amintim că partea de aducerea aminte din tot ce Îi avem aparţine lui Dumnezeu.

10

Verset ce nu a fost comentat.

11

Nimic cu aluat sau cu miere. Aluatul era interzis în oricare jertfă de mâncare adusă lui Dumnezeu să fie arsă pe altar. Aceeaşi interdicţie se aplică şi la miere. Fermentarea este un simbol al stricăciunii. Hristos a zis: păziţi-vă de aluatul Fariseilor care este făţărnicia (Luca 12,1). Pavel vorbeşte despre un aluat de răutate şi viclenie (1 Corinteni 5,8). Mierea, întocmai ca aluatul, era folosită să producă fermentare, mai ales la facerea oţetului. Comentatorii, în general, pun mierea în legătură cu plăcerile cărnii, care pot fi într-adevăr plăcute, dar conţin elementele stricăciunii şi sunt nimicitoare de viaţă spirituală. Cu toate acestea, deşi aluatul şi mierea nu pot fi aduse pe altar, aluatul era în mod hotărât poruncit să fie adus asemenea celor dintâi roade (Levitic 23,17), iar mierea a fost printre cele dintâi roade aduse de Ezechia (2 Cronici 31,5).

12

Verset ce nu a fost comentat.

13

Sarea legământului. Un legământ de sare este un legământ veşnic (Numeri 18,19; 2 Cronici 13,5). În însuşirea sa de a păstra, sarea este opusul aluatului şi al mierii. Însemnătatea ei simbolică este clarificată: principiile purificatoare şi conservatoare ale sfinţeniei şi adevărului nu trebuie să lipsească niciodată din legământul legăturilor noastre cu Dumnezeu. Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare (Marcu 9,49). Focul curăţă, sarea conservă. A fi sărat cu foc înseamnă nu numai curăţire, ci şi conservare. Dumnezeu doreşte un popor pur, un popor curat, un popor sfânt, un popor ale cărui păcate sunt iertate. Puterea păstrătoare a lui Dumnezeu este a lor dacă o cer. Ei nu numai că urmează să ajungă curaţi şi sfinţi, ci să fie şi păstraţi în această stare. Focul cu care urmează să fie săraţi, nu distruge, ci curăţă. Mai întâi trebuie să fim curăţiţi, iar apoi păstraţi. Săraţi cu foc! Săraţi cu sare! Curăţiţi şi păstraţi curaţi! Ce prevedere minunată!

14

Spice coapte de curând. Boabe noi din spice proaspete (RSV). Boabele puteau fi de orice fel de cereale, precum: grâu, orz, secară sau ovăz. Firele de grâu cu spice, adunate înainte de a fi pe deplin coapte şi apoi prăjite la cuptor, sunt încă hrana favorită în Orient. Astfel puteau să fie folosite pentru jertfa de mâncare. Untdelemnul era vărsat peste spicele de cereale împreună cu tămâia; partea de aducere aminte era arsă pe altar, iar restul dat preotului. Poate că cerealele zdrobite de aici îl simbolizează pe Acela care a fost zdrobit pentru noi şi prin ale cărui răni noi suntem tămăduiţi (Isaia 53,5).

Diferitele jertfe de mâncare îl înfăţişează pe Hristos ca Dătătorul şi Susţinătorul vieţii, Singurul prin şi în care avem viaţa, mişcarea şi fiinţa (Fapte 17,28).

După cum jertfele pentru arderile de tot însemnau consacrarea vieţii, tot aşa jertfele de mâncare cereau consacrarea bunurilor omului. Consacrarea bunurilor cuiva trebuia să fie precedată de consacrarea vieţii. Consacrarea vieţii fără consacrarea bunurilor sale nu este prevăzută în Evanghelie, nu există nici consacrare a bunurilor fără o consacrare a vieţii. Cele două trebuie să meargă împreună. Combinate, ele alcătuiesc o jertfă completă, plăcută lui Dumnezeu, de un miros plăcut înaintea Domnului (Levitic 1,9).

Ideea de isprăvnicie trebuie să fie scoasă în evidenţă. Unii poartă numele lui Hristos şi mărturisesc cu glas tare sfinţenie şi consacrare faţă de Dumnezeu, dar faptele lor nu corespund cu mărturisirea lor. Legăturile pungii sunt ţinute strâns, apelurile sunt neluate în seamă şi cauza lui Dumnezeu rămâne în urmă. Aceştia au nevoie să înţeleagă că deplina consacrare a vieţii cuprinde şi consacrarea bunurilor.

Ar fi însă nedrept a se trage concluzia că tot ce cere Dumnezeu este consacrarea bunurilor cuiva şi că dăruirea de bună voie ar netezi calea spre ceruri. Trebuie să ne consacrăm Lui pe noi înşine. Suntem răspunzători faţă de Dumnezeu pentru fiecare talent pe care ni l-a încredinţat, atât ca bunuri, timp, sau daruri naturale. Noi suntem administratorii tuturor acestora, iar Dumnezeu este adevăratul Stăpân. Talente precum, cântatul, vorbirea şi însuşirea de a conduce, toate Îi aparţin lui Dumnezeu. Ele trebuie să-I fie consacrate; ele trebuie să fie puse pe altar.

Jertfele de mâncare sunt pline de învăţături spirituale pentru sufletul devotat. Tot ce suntem să fie consacrat Lui; tot ce avem să fie pus pe altar. Măturaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi fără aluat (1 Corinteni 5,7). Vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia (Coloseni 4,6). Să aveţi sare în voi înşivă, şi să trăiţi în pace unii cu alţii (Marcu 9,50). În sfârşit, în slujirea faţă de Dumnezeu noi nu putem înlocui planurile lui Dumnezeu cu propriile născociri şi metode chiar dacă, după gustul nostru, ar fi dulci ca mierea.

15

Verset ce nu a fost comentat.

16

Verset ce nu a fost comentat.