Leviticul 10

1

Nadab şi Abihu. Aceştia erau doi dintre fiii lui Aaron şi deci nepoţii lui Moise. După Moise şi Aaron, ei ocupau cele mai înalte poziţii în Israel şi aveau multe avantaje şi privilegii. Ei auziseră glasul lui Dumnezeu, fuseseră cu Moise şi Aaron pe muntele lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel şi au mâncat şi au băut (Exod 24,9-11). Ei fuseseră foarte favorizaţi, dar nu profitaseră de aceste ocazii.

Cu puţin timp înainte de întâmplările arătate în acest capitol, ei au petrecut o săptămână în studiu şi meditaţie, pregătindu-se pentru ziua când aveau să înceapă slujba la sanctuar. Ei l-au ajutat pe tatăl lor când a sacrificat jertfele şi când a adus sângele animalelor de jertfă (Levitic 9,9). Ei fuseseră martori la serviciul solemn de consacrare şi fuseseră ei înşişi stropiţi cu sângele de jertfă. Ei fuseseră întru totul îndoctrinaţi şi erau în cunoştinţă deplină cu privire la sfinţenia lucrării lui Dumnezeu. Toate acestea au făcut ca păcatul lor să fie cu atât mai mare. Erau fără scuză. Când a venit vremea să slujească, ei au făcut ceva ce Domnul Dumnezeul lor nu le poruncise.

Foc străin. Foc obişnuit. Acesta nu era luat de pe altarul arderii de tot, al cărui foc îl aprinsese Dumnezeu însuşi şi care era sacru (cap. 16,12.13). În curtea Cortului Întâlnirii existau cămine unde preoţii îşi pregăteau hrana lor şi este posibil ca Nadab şi Abihu să fi luat de acolo focul obişnuit.

2

Un foc dinaintea Domnului. Efectul asupra poporului adunat la ora de rugăciune trebuie să fi fost profund. Cu câteva luni înainte, Israel a fost martor la marea manifestare a puterii lui Dumnezeu la darea Legii, apoi au apostaziat şi s-au închinat la viţelul de aur. Dumnezeu era gata să nu-i mai recunoască, dar prin mijlocirea lui Moise au fost reprimiţi. Acum au clădit Cortul Întâlnirii, care fusese acceptat, şi Dumnezeu Îşi arătase plăcerea faţă de spiritul devoţiunii prin trimiterea focului care să consume jertfa. Acum, la vremea jertfei de seară, când poporul era adunat în aşteptare, a venit lovitura. Doi dintre fiii lui Aaron erau morţi. Bucuria se schimbase în durere şi buimăcire. Oare îi lepădase Dumnezeu? Ce însemna această tragedie?

3

Moise a zis: Declaraţia la care se referă Moise probabil că este aceea din Exod 19,22: Preoţii... să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea. După cât se pare fiii lui Aaron nu s-au sfinţit. Consacrarea pentru preoţie n-a realizat nici o schimbare în inima lor, ei înşişi erau încă oameni de rând. Temperamentul maleabil şi îndelungat al lui Aaron se afla la temelia dificultăţii. Probabil că el a fost copleşit de remuşcări, când s-a gândit la propria slăbiciune manifestată cu câteva luni înainte. Este adevărat că Dumnezeu l-a iertat. Dumnezeu acceptase jertfa lui pentru păcat, dar rezultatele slăbiciunii lui n-au fost îndepărtate prin pocăinţă. El a tăcut.

4

Verset ce nu a fost comentat.

5

Verset ce nu a fost comentat.

6

Să nu vă rupeţi hainele. Era obiceiul ca aceia care sufereau o mare durere să-şi rupă hainele. Ei îşi rupeau partea din faţă a hainei, de sus în jos, ca să arate marea durere a inimii. Aaron şi fiii care i-au mai rămas nu trebuiau să facă aşa, deoarece acest gest părea să arate o respingere a judecăţii lui Dumnezeu. Ei nu trebuiau nici să-şi descopere capetele, arătându-şi părul în dezordine, ceea ce era o demonstraţie orientală obişnuită a durerii.

7

Cum zisese Moise. Cu durere în inima lui, Aaron umbla calm în timp ce oficia slujba jertfei de seară şi aducea tămâie. El nu şi-a arătat durerea nici prin cuvânt, nici prin gesturi. Când l-a văzut îndeplinindu-şi lucrarea calm şi netulburat, poporul a ştiut că tragica pierdere a celor doi fii nu slăbise credinţa lui Aaron în Dumnezeu. Poate că poporul nu a înţeles, dar stăpânirea de sine a lui Aaron i-a liniştit temerile şi i-a restabilit credinţa.

8

Verset ce nu a fost comentat.

9

Să nu beţi. Interdicţia aceasta sugerează cauza fărădelegii. Pare puţin rezonabil a crede că Dumnezeu avea să dea o astfel de poruncă acum şi în astfel de împrejurări, cu excepţia faptului că intenţiona să lămurească adevărata cauză a tragediei.

Ca să nu muriţi. Moartea era pedeapsa cea mai severă şi a scos în evidenţă atitudinea lui Dumnezeu faţă de folosirea băuturilor tari. Păcatul tinerilor nu era o problemă uşoară care să poată fi ştearsă prin aducerea unei jertfe. El a fost premeditat şi a reflectat dispreţul faţă de lucrurile sfinte. Acesta era un păcat mare şi merita o pedeapsă drastică.

10

Ca să puteţi deosebi. Vinul şi băutura tare pot amorţi în aşa măsură facultăţile mintale, încât omul nu mai poate face o deosebire clară între ce este bine şi ce este rău, între sfânt şi nesfânt, între curat şi necurat. Acest fapt îi făcuse pe cei doi fii să ia foc obişnuit când au intrat în sanctuar. În starea lor, ei n-au mai putut vedea deosebirea. Atât cât au putut să vadă oamenii, nu era nici o deosebire. Focul era foc, nu-i aşa? Dar Dumnezeu a privit la inima lor şi a văzut ceva ce oamenii nu puteau să vadă. Era o deosebire. Tot aşa, prima zi a săptămânii este tot atât de bună ca ziua a şaptea, după judecata omenească. Nu există nici o deosebire aparentă, dar ea există în porunca lui Dumnezeu. Acest lucru dă naştere la o deosebire vitală, o deosebire între viaţă şi moarte.

Orice formă de necumpătare estompează deosebirea dintre sfânt şi nesfânt, dintre curat şi necurat, dintre bine şi rău. Folosirea băuturilor îmbătătoare afectează toate facultăţile mintale şi tulbură procesele minţii. Cel care conduce un vehicul şi bea este un pericol pentru el însuşi şi pentru alţii şi un asasin în devenire. Mintea lui este confuză, reflexele sale încete, vederea sa nesigură şi simţământul răspunderii dispare cu totul.

Pericolul nu se limitează la cei care sunt de fapt beţi. Chiar şi o mică porţie de băutură poate pricinui dezastrul. Băutorul moderat este un pericol social şi poate face o pagubă nespus de mare. Tocmai faptul cu care se mândreşte el, că poate să stăpânească băutura şi să se controleze, îi poate determina pe alţii să creadă că sunt în stare să facă la fel. Beţivul care se tăvăleşte în starea lui îl poate dezgusta pe cel care priveşte şi în felul acesta îi slujeşte ca avertizare. Băutorul cumpătat îi ispiteşte pe alţii să-l urmeze, tocmai prin faptul că el se ţine bine. Dintre cei doi, băutorul cumpătat până la urmă face răul cel mai mare.

Prin băutură nu sunt afectate numai facultăţile fizice, ci şi cele morale, şi acesta este răul cel mai mare. Atacul, crima, răpirea, infidelitatea iau alte aspecte la omul care bea. Sub influenţa vinului oamenii vor face ceva ce n-ar fi crezut niciodată că ar face dacă ar fi fost cu mintea trează. Numai judecata va descoperi păcatul beţiei în adevăratele lui dimensiuni. Avertizarea lui Dumnezeu pentru Aaron şi fiii săi are o aplicaţie deplină şi astăzi. Oamenii nu pot să bea şi să aibă totuşi o clară percepere a deosebirii dintre sfânt şi nesfânt, dintre curat şi necurat (Isaia 28,7).

Această instrucţiune le este adresată mai ales conducătorilor. A-i învăţa pe alţii este mai mult decât o instruire orală, acesta cuprinde şi exemplul şi învăţătura. Dar ce se întâmplă dacă simţul învăţătorului cu privire la bine şi rău este întunecat, iar purtarea sa contrazice cuvintele sale? Dintre toţi oamenii, cei care îi învaţă pe alţii, fie în stat, fie în biserică, trebuie să aibă mintea trează fără încetare, gata să facă faţă oricărei probleme care poate să li se prezinte. În timp ce ne gândim la unele decizii la care s-a ajuns în unele consilii statale, şi aflăm despre băutura îmbătătoare consumată în astfel de ocazii, ni se aminteşte că sfatul lui Dumnezeu de a nu bea vin sau băuturi tari este un adevăr prezent.

11

Să puteţi învăţa. Preoţii erau învăţători. Lucrarea lor era să instruiască pe popor în poruncile şi căile lui Dumnezeu. Dar cum puteau să facă acest lucru, dacă ei înşişi nu erau în stare să facă deosebire între bine şi rău? Cu un creier ameţit este imposibil să-i înveţi pe alţii, sau să-i conduci pe alţii pe calea pe care trebuie să meargă.

Le-a dat Domnul prin Moise. Până în ziua de azi sunt unii care îl discreditează pe Moise. Ei trebuie să ştie aceştia că Dumnezeu prin el pentru că prin aceste cuvinte Dumnezeu a aprobat viaţa şi lucrarea lui. Hristos a zis: Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine... Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele? (Ioan 5,46.47). Este adevărat că unele prevederi erau numai pentru Israel şi că erau aplicate la condiţii locale. Dar acestea pot fi deosebite uşor. Principiile veşnice pe care Dumnezeu le-a dat... prin Moise sunt de o valoare tot atât de mare întotdeauna. Fie ca fiecare creştin să cântărească cuvintele lui Hristos: Dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele? Această declaraţie oficială nu poate fi uşor înlăturată pentru că ea a fost făcută de Hristos.

12

Verset ce nu a fost comentat.

13

S-o mâncaţi. În confuzia care a urmat după moartea celor doi fii ai lui, Aaron a omis să mănânce partea din jertfa de mâncare care i se cuvenea. Avusese loc o tragedie, dar aceasta nu trebuia să afecteze ritualul prescris. În ciuda acesteia lucrarea trebuia să continue.

14

Şi fiicele tale. Această jertfă de mâncare a cuprins, în mod evident, şi jertfa de mulţumire, pentru că şi fiicele lui Aaron urmau să aibă o parte din ea (cap. 9,17-21). Jertfele de mâncare erau cele mai sfinte, şi din ele trebuiau să mănânce numai preoţii. La jertfele de pace (mulţumire) lua parte toată familia, precum şi alte persoane curate.

15

Cum a poruncit Domnul. Ideea că nimic nu trebuie să împiedice lucrarea lui Dumnezeu, că împrejurările nu trebuie să întrerupă ritualul sanctuarului a ajuns cu trecerea anilor adânc înrădăcinată în mintea preoţilor. Aceasta a ajuns la o încercare extremă în capturarea finală şi distrugerea Templului sub romani, în anul 70 d.Hr. Era pe vremea jertfei de seară. Ierusalimul fusese deja luat, dar Templul mai rezista. Solemn şi netulburaţi, preoţii îşi îndeplineau ritualul în timp ce romanii escaladau zidurile şi intrau în incinta Templului. Clădirile au fost incendiate şi peste tot erau numai flăcări. Dar preoţii, cu paşi înceţi şi măsuraţi, îşi continuau lucrarea, fără ca măcar să privească în jur. Nimic nu trebuie să oprească lucrarea lui Dumnezeu.

Regalitatea prezintă aceeaşi învăţătură. O bombă poate exploda lângă carul regal, dar este de presupus că regele n-o vede. El trebuie să-şi reţină stăpânirea de sine şi să nu îngăduie să-l tulbure nimic. Parada trebuie să continue şi să nu existe nici o privire înapoi.

Răspunsul dat de Isus unor farisei înstăriţi care au ales să-şi rezolve mai întâi treburile personale poate să pară aspru şi nemilos (vezi Luca 9,59-62). Puţine obligaţii sunt considerate mai urgente decât aceea de a avea grijă de părinţii cuiva. Totuşi nici acestea – şi ele pot fi numite obligaţii sfinte – nu pot să stea în calea îndeplinirii lucrării lui Dumnezeu. Lucrarea trebuie să continue.

16

Moise a căutat. Moise conducea încă, asigurându-se că toate fuseseră făcute aşa cum a poruncit Dumnezeu. Când la jertfa pentru păcat era folosit un ţap, sângele nu era dus în sanctuar, ci era pus pe coarnele altarului arderilor de tot. În conformitate cu legea, în astfel de cazuri carnea trebuia să fie mâncată de preoţi (cap. 6,26). În acea zi fusese jertfit un ţap ca jertfă pentru păcat (cap. 9,15) şi, deoarece sângele n-a fost dus în sanctuar, carnea ar fi trebuit să fie mâncată. Aceasta nu se făcuse, iar simbolismul slujbei fusese efectiv stricat.

Nemâncând carnea, Aaron nu mai putea să poarte păcatele poporului. El nu putea să facă ispăşire pentru păcate pe care nu le purta. Acest fapt făcea atât de serioasă greşeala. Păcatele pe care le purta ţapul ar fi trebuit să fie transferate asupra preoţilor, care urmau să facă ispăşire pentru ele. Dar în acest caz n-a putut avea loc nici un transfer, pentru că preoţii nu mâncaseră carnea. Tot ce a putut face ţapul a fost să moară. Dar lucrarea de mijlocire rămânea să fie făcută.

S-a mâniat. Moise era renumit pentru blândeţea lui (Numeri 12,3), dar aceasta nu putea împiedica indignarea îndreptăţită. Odată, indignarea sa a fost atât de mare, încât a aruncat cele două table de piatră şi le-a sfărâmat în bucăţi, faptă pentru care Dumnezeu nu l-a mustrat (Exod 32,19). Însuşi Dumnezeu S-a mâniat (Exod 32,9.10). Mânia lui Moise nu s-a potolit imediat, pentru că atunci când a văzut viţelul de aur, l-a făcut cenuşă şi a dat-o lui Israel s-o bea cu apă (Exod 32,20).

Sunt vremuri când indignarea îndreptăţită poate fi manifestată cum se cuvine. Fără îndoială că în astfel de vremuri se aplică sfatul lui Pavel: Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi (Efeseni 4,26). Despre sine, Pavel spune: Cine cade în păcat şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11,29). Când îi vedea pe alţii maltrataţi, Pavel era indignat. Cuvântul tradus aici ard înseamnă a fi pus la foc. Când Moise a spart cele două table de piatră, el s-a aprins de mânie. De aceea, Aaron s-a apropiat de el (Exod 32,19.22), socotind că nu era cazul să se mânie. Dar, după cum s-a arătat, Domnul a fost de acord cu Moise, că era o cauză justă pentru mânie. Mânia lui se datora zelului pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Lui, nu răzbunării sau mândriei personale.

17

Verset ce nu a fost comentat.

18

Verset ce nu a fost comentat.

19

Ar fi fost bine oare? Deşi Moise se adresase lui Eleazar şi Itamar, fiii lui Aaron, şi îi mustrase, cel care a răspuns a fost tatăl. Aaron ştia că a mânca jertfa pentru păcat însemna să ia păcatele aducătorului asupra lui, după cum spusese Moise. Dar având în vedere cele întâmplate şi, în parte, propria parte de răspundere, el nu a considerat că ar putea să poarte şi păcatul altora. El a făcut tot ce a putut ca să poarte propriul păcat. El putea doar să se simtă greu împovărat de moartea fiilor lui, şi poate că a simţit chiar o oarecare indignare. Poate că a simţit că, în starea lui de spirit, slujba de purtător simbolic al păcatului putea fi cu totul neacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

20

Mulţumit. Cuvântul tradus astfel mai poate însemna a face să fie bucuros, sau a face să placă. Moise a văzut că Aaron nu fusese neglijent, nici nu omisese în mod deliberat o sarcină cunoscută fără motiv. Moise a primit explicaţia lui Aaron şi, drept urmare, şi-a adaptat atitudinea lui.

Comentariile lui Ellen G. White

1-20 PP 359-362

1 CE 91; Ev 210; FE 409, 427; GW 20; PP 359, 399; Te 43, 65, 268; TM 356, 359, 371

1, 2 CH 82; CS 205; Te 187, 280; 3T 295; WM 290

1-3 7T 153

1-10 Te 287

1-11 CH 366

2 FE 428; GW 20; PP 359

2, 3 CE 91

3 GW 20; PP 361

6 DA 708

6, 7 PP 361

9-11 PP 362; Te 44, 268, 280

17 GC 418; PP 354