Osea 9

1

Nu te bucura. Prima jumătate a acestui capitol, v. 1-9 prezintă o avertizare împotriva oricărui sentiment de falsă siguranţă adus de o vreme de prosperitate temporară. Lui Israel i-a mers bine în timpul lui Ieroboam II (vezi comentariul la cap. 2,8), iar după plecarea lui Tiglat-pileser III, împăratul Asiriei (2Regi 15,19; 1Cronici 5,26) ţara a avut pace pe timpul lui Menahem. Până la invadarea lui Israel de Tiglat-pileser, chiar şi Pecah a fost oarecum puternic, deoarece prin alianţa lui cu Reţin al Siriei, el era o pricină de spaimă pentru Iuda (2Regi 16,5.6).

A iubit o plată. Aceasta explică motivul bucuriei lor. Binecuvântările recoltei erau considerate răsplătiri pentru închinarea lor la idoli (vezi Ieremia 44,17.18). Nu este de mirare că Osea se referă la aceste binecuvântări ca fiind plata unei femei desfrânate şi nu ca nişte dovezi ale bunăvoinţei Domnului!

2

Nu-i vor hrăni. Cu toate că Israel se bucură din cauza binecuvântărilor recoltei, poporul nu se va putea bucura de produsele abundente ale ogoarelor, deoarece ei vor fi duşi captivi în Asiria, aşa cum ar părea că se sugerează în v. 3. Când binecuvântările sunt folosite pentru scopuri păcătoase, din îndurare El le retrage (vezi PK 21).

3

În ţara Domnului. Adică, în Palestina (vezi Psalmi 85,1; Ioel 2,18), care Dumnezeu avusese de gând să se afle în posesia permanentă a poporului Său. Prin păcatul şi apostazia lor, totuşi, ei urmau să o piardă. Ea era a lor numai în baza relaţiei de legământ. Acum că renunţaseră la legământ (Osea 6,7; 8,1; 9,1), era normal ca ei să fie îndepărtaţi din ţară (9,15.17; 2,5.9).

Se va întoarce în Egipt. Vezi comentariul la cap. 8,13.

Vor mânca… mâncăruri necurate. În ţinutul captivităţii lor poporul va mânca mâncăruri necurate, întrucât nu se vor mai putea conforma uşor cerinţelor legii care interzice consumul anumitor animale (vezi Levitic 11; Ezechiel 4,13).

4

Pâine de jale. Aceasta era mâncarea consumată la o masă funerară de cei care îl jeleau pe mort. Orice astfel de mâncare era necurată din punct de vedere legal, deoarece un cadavru aducea

o necurăţie ceremonială de şapte zile pentru locuinţa unde se afla şi pentru toţi cei care intrau acolo (vezi comentariul la Numeri 19,14). Prin urmare, aceia care consumau din hrana aceasta urmau să fie necuraţi din punct de vedere ceremonial. Aşa avea să se întâmple cu captivii în ţara necurată a exilului lor.

Pâinea lor era numai pentru ei. Propoziţia aceasta spune literal deoarece pâinea lor [este] pentru sufletul lor; adică pentru ei înşişi (vezi Psalm 16,10). Vor avea nevoie de toată hrana lor ca să-şi hrănească vieţile. Ea nu va fi adusă la Casa Domnului ca jertfă.

5

Ce veţi face? Departe, într-o ţară străină, poporul va resimţi puternic pierderea sărbătorilor şi adunărilor lor anuale şi a solemnităţilor religioase (vezi comentariul la cap. 2,11).

6

Ei pleacă. Profetul descrie exilul lui Israel în ţara captivităţii ca un eveniment deja petrecut. Posedarea şi ocuparea ţării Domnului (vezi comentariul la v. 3) era o dovadă a faptului că se bucurau de iubirea Domnului. De aceea, întrucât nelegiuirea poporului atrăsese asupra lor dizgraţia divină, expulzarea din patria lor era singurul lucru la care se puteau aştepta.

Din pricina pustiirii. Aceasta se referă la pustiirea şi devastarea propriei lor ţări, din care pleacă, adică din care sunt luaţi.

Egiptul. Egiptul este în mod evident folosit în continuare într-un sens figurat, indicând că ţara pedepsei lor va fi o a doua ţară a robiei (vezi comentariul la cap. 8,13). Departe de ţara lor natală ei vor fi strânşi laolaltă şi meniţi îngropării.

Ce au mai scump. S-au făcut diferite sugestii cu privire la ceea ce vizează aceasta, ca de pildă idoli de argint, odoare de argint sau case împodobite şi cuprinzând argint. Contextul favorizează ultima interpretare. Locuinţele împodobite ale poporului Israel vor deveni cu totul pustii şi nelocuite, încât mărăcinii şi spinii le vor lua în stăpânire.

Corturile. Folosite aici în chip figurat pentru a desemna casele lor.I

7

Zilele pedepsei. Evident, profeţii falşi de pe vremea lui Osea ca şi aceia din alte timpuri luaseră în râs ideea că zilele mâniei lui Dumnezeu vor veni, asigurându-i pe oameni că n-au de ce să se teamă (vezi Ieremia 14,13-15; Ezechiel 13,9-10; Amos 6,3). Din nefericire mulţi au crezut şi au dorit această doctrină înşelătoare (Isaia 30,8-14). Însă planul lui Dumnezeu triumfă, ziua pedepsei şi răsplătirii divine a sosit. Israel nu poate evita să facă cunoştinţă cu ele, căci ceea ce n-au vrut să creadă, acum trebuie să trăiască.

Omul insuflat. Literal, omul spiritului; adică, omul care are un spirit. Unii înţeleg această referire ca însemnând că profetul şi omul spiritului sunt profeţii mincinoşi (vezi comentariul la v. 8) care pretindeau inspiraţie divină şi îl măguleau pe Israel cu nădejdi înşelătoare şi făgăduinţe mincinoase de pace şi siguranţă (vezi Ieremia 8,11). O experienţă amară urma să-i descopere lui Israel nebunia acelora care amăgiseră poporul prin prezicerile lor false. Se pare că ori de câte ori Dumnezeu ridică un profet adevărat, Satana trimite profeţi mincinoşi. Moise a avut de luptat cu magii din Egipt şi cu Balaam (Exod 7,10.11; 8,6.7; Numeri 22-24). Ilie, pe muntele Carmel a trebuit să dea piept cu cei 450 de profeţi ai lui Baal (1Regi 18). Mica, la Samaria a avut de înfruntat alţi 400 (1Regi 22,6-23). Astfel de profeţi mincinoşi vor apărea chiar până în ultimele zile ale istoriei pământului (Matei 24,11.24).

Alţii consideră această referire ca însemnând că profetul şi omul spiritului sunt adevăraţii profeţi pe care oamenii îi numeau nebuni, aiuriţi şi în mod dispreţuitor îi tratau ca atare dispreţuindu-i şi persecutându-i. Oamenii seculari i-au privit întotdeauna pe adevăraţii profeţi ai lui Dumnezeu ca nebuni, aşa cum a făcut Festus când a avut de-a face cu apostolul Pavel (Fapte 26,24); şi căpitanii lui Iehu când Elisei l-a trimis pe tânărul profet să-l ungă pe Iehu ca rege (2Regi 9,1-11); şi Şemaia când l-a acuzat pe Ieremia (Ieremia 29,24-29). Oare nu a fost chiar Domnul declarat nebun de către iudeii din timpul său (Ioan 10,19-21)?

Mărimii nelegiuirilor şi răzvrătirilor tale. Sau Mare ură [KJV]. Evident, ura celor apostaţi fie contra semenilor lor, fie contra lui Dumnezeu, sau contra profeţilor Domnului. În calea coborâtoare a păcatului, călcătorul legii mai întâi Îl neglijează pe Dumnezeu, apoi refuză în mod voit să asculte de El. În final, când ajunge sub pedeapsa lui Dumnezeu datorită purtării sale încăpăţânate, Îl urăşte pe Făcătorul Său.

8

Stă la Pândă. Sau Străjerul [KJV]. Dacă considerăm că profetul şi omul spiritual (vezi comentariul la v. 7) sunt profeţii adevăraţi de care poporul râde şi îşi bate joc ca fiind nebuni şi fanatici, Osea afirmă aici că Dumnezeul său este Dumnezeul acestor străjeri. Iar indiferent de felul cum erau ei trataţi, ca străjeri ai lui Dumnezeu (vezi Ezechiel 3,16.21; 33,7-19), Domnul îi va ocroti.

Împotriva Dumnezeului meu. Sau Cu Dumnezeul meu [KJV]. Cuvântul cu de aici este semnificativ. Dacă profetul mincinos era cu poporul pentru a-i câştiga prin viclenie favoarea şi pentru a le scuza purtările păcătoase, adevăratul profet era totdeauna cu Domnul pentru a primi ajutorul şi îndrumarea Lui, cu El în comuniune, cu El pentru a împlini voinţa divină în faţa oricărei opoziţii. Într-un cuvânt era înaltul său privilegiu de a fi un membru al grupei selecte care sunt împreună lucrători cu El (2Corinteni 6,1). Prin schimbarea unei vocale a ortografiei tradiţionale (vezi Vol. I, p. 25-26) expresia aceasta ar putea fi tradusă: poporul Dumnezeului meu.

Laţuri de păsări. O imagine care se referă la lucrarea profetului mincinos care prin înşelăciunea lui prinde poporul în cursa nimicirii (vezi Isaia 30,8-13). Aceasta pare a arăta că proorocul (vezi comentariul la v. 7) amintit mai înainte ar putea să fie mai degrabă un profet mincinos decât unul adevărat.

Vrăjmăşesc. Sau Ură. Evident, ură împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Lui, pe care a născut-o idolatria. Ea este descrisă ca avându-şi centrul în templul idolatru şi reprezentată în mod activ de profetul mincinos.

Casa Dumnezeului său. Profetul mincinos va fi legat de un templu idolatru, poate cel de la Betel (vezi comentariul la cap. 8,1). Observaţi contrastul dintre Dumnezeul lui şi Dumnezeul meu amintit de Osea mai înainte în acest verset.

9

Zilele Ghibei. Pentru a arăta poporului din regatul de nord la ce adâncimi ale stricăciunii se afundaseră, Osea introduce o aluzie la Ghibea. Posibil că aceasta este o referire la abominabila şi ruşinoasa abuzare a ţiitoarei levitului de către locuitorii din Ghibea, unul dintre evenimentele respingătoare din timpul judecătorilor (vezi Judecători 19).

Îşi va aduce aminte de nelegiuirea lor. La fel, cum păcatul Ghibei fusese sângeros răzbunat prin aproape exterminarea întregii seminţii a lui Beniamin – deşi o perioadă păruse că Dumnezeu a trecut cu vederea vinovăţia păcătoşilor şi i-a îngăduit lui Beniamin să triumfe asupra celorlalte seminţii (vezi Judecători 20) – tot aşa va fi şi cu regatul de nord. Ei nu vor scăpa de pedeapsa divină a mâniei în exilul lor, cu toate că timp de mulţi ani s-a părut că fărădelegile lor fuseseră trecute cu vederea de Dumnezeu.

Va pedepsi. Vezi Osea 8,13; vezi comentariul la Psalmi 8,4; 59,5.

10

Nişte struguri. A găsi struguri şi smochine timpurii coapte într-o pustietate sălbatică şi necultivată este plăcut într-un mod cu totul şi cu totul special. Domnul exprimă marea bucurie pe care a avut-o faţă de Israelul din vechime când l-a luat la Sine (Deuteronom 32,10).

Baal-Peor. O referire la teribilul adulter spiritual şi literal la care Moab îl ademenise pe Israel să-l săvârşească, o ademenire sugerată de apostatul Balaam (vezi Numeri 25,1-5).

S-au pus în slujba. De la ebr. nazar, care în forma de aici înseamnă a se dedica. Nazar este rădăcina lui nazir, nazireu (vezi comentariul la Numeri 6,2).

Idolului scârbos. Fecioarele moabite îşi jertfeau virginitatea acestui zeu revoltător şi scârbos; iar în această lucrare nelegiuită erau amestecaţi şi israeliţii, aceia care trebuiau să fie sfinţiţi pentru Dumnezeu şi slujirea Lui (Numeri 25,6-9). În contrast cu nazireii care se separau de orice ar fi interferat cu consacrarea lor faţă de Dumnezeu (vezi Numeri 6), aceşti călcători de lege se despărţiseră de Dumnezeu şi de căile Lui şi se alipiseră de idolul scârbos devenind astfel, ca să zicem aşa nazirei ai idolului scârbos (vezi mai sus la s-au pus în slujba).

Pe care-l iubeau. Oamenii tind să se asemene la caracter cu obiectul adorării lor (vezi comentariul la Psalmi 115,8). Lucrul acesta a fost valabil şi pentru Israel. Întrucât degeneraseră în ce priveşte etica şi caracterul, ei erau priviţi de Dumnezeu ca fiind la fel de scârboşi ca şi urâciunile păgâne cărora li se închinau.

11

Efraim. Sau Cât priveşte pe Efraim. După ce a făcut paralela dintre starea rea actuală a lui Israel şi ruşinoasele întâmplări din trecut de la Ghibea şi cu Baal-Peor (v. 9, 10), Osea continuă cu vestirea pedepsei meritate care este gata să cadă asupra regatului de nord.

Slava lui. Sau a lor. Sensul cuvântului Efraim este îndoită rodnicie (vezi comentariul la Geneza 41,52). Binecuvântarea lui Iacov asupra lui Efraim prezicea că el avea să fie mai numeros decât fratele său, Manase (Geneza 48,14-20), binecuvântare care mai târziu a fost întărită prin Moise (Deuteronom 33,17). Este foarte probabil, deci, că slava de care se vorbeşte aici se referă la creşterea populaţiei lui Efraim. În urma săbiei invadatorului care avea să vină, se va observa o remarcabilă scădere a populaţiei lui Efraim.

12

Şi vai de ei. Îndepărtarea lui Dumnezeu de poporul Său era cauza întregii lor nenorociri (vezi Deuteronom 31,16-18). Întrucât Israel se îndepărtase de Dumnezeu (Osea 7,13) nu-i mai rămăsese altceva lui Dumnezeu decât să se îndepărteze de ei (vezi 2Cronici 15,1-2).

13

Din nou Efraim. Ebraica primei părţi a acestui verset este oarecum obscură. LXX, în dreptul acestei propoziţii, zice: Efraim, după cum am văzut, şi-a dat copii ca pradă.

Cel ce-i va ucide. Probabil că nici o naţiune n-a manifestat mai multă cruzime faţă de un vrăjmaş biruit decât asirienii (vezi cap. 10,14).

14

Ce să le dai? Profetul este de acord cu pedeapsa rânduită.

15

La Ghilgal. Vezi comentariul la cap. 4,15.

M-am scârbit de ei. Sau I-am urât [KJV]. Este teribil când păcatele noastre provoacă ura lui Dumnezeu şi severe vor fi pedepsele care vor veni ca urmare a acestei uri. Totuşi, putem fi siguri că deşi Dumnezeu urăşte păcatul, El încă îl iubeşte pe păcătos (SC 54). Dacă păcătosul nu se leapădă de nelegiuirea lui, cândva el va trebui să aibă de a face cu aversiunea divină faţă de rău care va aduce nimicirea finală a păcatului. Păcatul lui Efraim nu a fost un păcat obişnuit, un păcat din neştiinţă. A fost un păcat împotriva luminii depline a voinţei lui Dumnezeu şi prin urmare vrednic de

o mai mare osândă (vezi Luca 12,47.48). Casa Mea. Compară cu ţara mea (vezi comentariul la v. 3).

Nu-i mai pot iubi. Desigur că aceasta se aplică doar la naţiune ca întreg. Ea nu se referă la indivizi, dintre care mulţi au rămas credincioşi Domnului şi căilor Lui. Au fost mulţi de felul acesta în Israel, iar Dumnezeu i-a iubit după cum a făcut-o şi o va face totdeauna (vezi 1Regi 19,18; 2Cronici 16,9; Romani 8,35-39; PK 292).

Toate căpeteniile lor. Aceasta arată cât de pe deplin de deznădăjduită era starea spirituală a regatului de la nord, deoarece nici unul din regii lui nu a făcut ceea ce era drept înaintea Domnului. Cât de tragic era faptul că această naţiune care ar fi trebuit să fie o lumină pentru neamuri (vezi Isaia 49,6) a devenit o ţară a întunericului spiritual. Pentru alte comentarii, vezi p. 30-33.

16

Efraim este lovit. Cu toate că Israel fusese sădit ca o plantă plăcută în grădina iubirii lui Dumnezeu, boala apostaziei i-a atins rădăcinile şi s-a ofilit. Când rădăcina este uscată un mai poate fi nici o nădejde de roade. Aşadar, pomul lui Efraim, care ar fi trebuit să aducă roade spre slava lui Dumnezeu, nu va produce altceva decât frunze şi astfel va merita judecata divină (vezi Matei 21,18-19).

17

Dumnezeul meu. Vezi comentariul la v. 8. Dumnezeul nu este Dumnezeul celor care prin neascultarea lor se îndepărtează de El. Dumnezeu nu-i părăseşte pe oameni, decât dacă ei Îl părăsesc pe El mai întâi pentru a merge pe căi alese de ei (vezi comentariul la v. 12).

Va rătăci. Cu sute de ani mai înainte, Dumnezeu îl avertizase pe Israel că aceasta va fi soarta lor dacă se vor îndepărta de Domnul (vezi Deuteronom 28,63-65). Cele zece seminţii, ca naţiune, nu aveau să se mai întoarcă, ci aveau să rătăcească printre neamuri până la sfârşitul timpului (PK 298). Modul izbitor în care s-a împlinit această prezicere divină se vede pe larg în istoria iudeilor din zilele lui Osea şi până astăzi. Ei au mers dintr-o ţară în alta, un popor lipsit de ţară. Totuşi, profeţia nu afirmă că oameni din cele zece seminţii nu s-ar putea înapoia din captivitate ca persoane individuale, deoarece aceştia au avut această posibilitate, iar unii chiar au folosit-o, o dată cu întoarcerea exilaţilor lui Iuda, după sfârşitul robiei lui Iuda (vezi comentariul la cap. 1,11).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

7 PK 285

9 PK 282

17 PK 280, 298