Geneza 3

1

Şarpele. O dată cu şarpele apare un personaj nou în naraţiune, care a exercitat o teribilă influenţă asupra istoriei ulterioare a lumii. De la descrierea lui cu privire la situaţia desăvârşită din paradis, Moise se întoarce la istoria căderii prin care acest pământ a fost transformat dintr-o lume a fericirii, iubirii şi desăvârşirii într-una de durere, ură şi răutate. Moise nu menţionează perioada fericită din Eden, timp petrecut într-o fericire deplină, în studiul istoriei naturale, în păzirea grădinii după cum poruncise Dumnezeu şi în comuniunea zilnică cu Creatorul în răcoarea orelor de seară.

Mai şiret decât toate fiarele câmpului. Şarpele este prezentat ca o creatură mai şireată decât alte animale. Cuvântul şiret, ’arum, este folosit în Biblie de câteva ori pentru a arăta o tendinţă de caracter nepotrivită (Iov 5,12; 15,5), cu conotaţia de a fi deştept sau isteţ, dar de obicei cu sensul favorabil de a fi înţelept (vezi Proverbe 12,16.23; 13,16; 14,8.15.18; 22,3; 27,12). Se pare că aici ar fi de preferat ultimul sens favorabil, deoarece şarpele era una dintre fiinţele create, despre care Dumnezeu a declarat că sunt bune, ba chiar foarte bune (Geneza 1,25.31). Firea rea a şerpilor de astăzi este un rezultat al căderii şi o urmare a blestemului, nu o caracteristică a acelui animal când el a fost creat.

Obiecţia că şarpele nu a fost un animal real, ci o fiinţă supranaturală nu are nevoie de o combatere serioasă, având în vedere declaraţia clară că el era, într-adevăr, un animal. Cu toate acestea, întreaga Scriptură lămureşte pe deplin că şarpele însuşi nu era răspunzător de căderea omului, ci mai degrabă Satana (vezi Ioan 8,44; 2 Corinteni 11,3.14; Romani 16,20). Totuşi, Satana este numit ocazional în sens figurat, un şarpe, pentru că el a folosit şarpele ca medium în încercarea lui de a-l amăgi pe om (vezi Apocalipsa 12,9; 20,2).

Căderea lui Lucifer, care fusese cel mai însemnat dintre îngerii din ceruri (Isaia 14,12, 13; Ezechiel 28,13-15), fără îndoială că a precedat căderea omului (vezi PP 36). Dumnezeu, care vorbea zilnic cu omul în grădină, nu l-a lăsat în necunoştinţă despre evenimentele din cer, ci i-a făcut cunoscut căderea lui Satana şi a celorlalţi îngeri, despre a cărui venire Adam fusese pus în gardă. Adam şi Eva poate că au aşteptat să-l vadă pe Satana apărând ca un înger, şi s-au considerat pregătiţi să-l întâmpine ca atare şi să respingă ispitirile lui. Însă, în loc să procedeze aşa, el i-a vorbit Evei printr-un şarpe şi a luat-o prin surprindere. Totuşi, acest fapt nu o scuză cu nici un chip pe prima noastră mamă, deşi este adevărat că ea a fost înşelată în felul acesta (vezi 1 Timotei 2,14; 2 Corinteni 11,3).

Experienţa amară a primilor noştri părinţi a fost îngăduită ca o încercare a credincioşiei şi iubirii lor. Această încercare a fost esenţială pentru dezvoltarea lor spirituală şi pentru formarea caracterului lor. Dacă ar fi ieşit din această încercare nevătămaţi, urmarea pentru ei ar fi fost fericire veşnică. Întrucât nu a dorit ca ei să fie ispitiţi peste puterea lor de a rezista (1 Corinteni 10,13), Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Satana să se apropie de ei în asemănare de Dumnezeu, sau în vreun alt loc decât acest pom (1SP 34). Prin urmare, Satana a venit la ei sub forma unei creaturi, nu doar mult inferioară lui Dumnezeu, dar mult mai prejos decât omul însuşi. Îngăduindu-i lui Satana să-i convingă să calce porunca lui Dumnezeu, prin intermediul unui simplu animal, Adam şi Eva au fost de două ori lipsiţi de scuză.

El a zis femeii. Folosind şarpele ca medium al său, Satana a găsit un timp în care a putut să se adreseze numai femeii. Întotdeauna este mai uşor a convinge pe cineva să facă rău, când este despărţit de împrejmuiri ocrotitoare. Dacă Eva ar fi rămas cu soţul ei, prezenţa lui ar fi fost o protecţie pentru ea, iar istorisirea ar fi avut, fără îndoială, un alt sfârşit.

Oare a zis Dumnezeu cu adevărat. Satana i s-a adresat cu o întrebare care părea nevinovată, dar care era plină de viclenie. S-a discutat dacă întrebarea trebuia să fie tradusă (1) A zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină? însemnând, Sunt pomi în grădină din care vouă nu vă este îngăduit să mâncaţi? sau (2) Să nu mâncaţi din nici un pom din grădină?. Ebraica permite ambele traduceri şi are o oarecare ambiguitate. Satana a intenţionat ca aceste cuvinte să fie neclare şi ambigue. Scopul lui era clar. El a dorit să semene îndoială în inima femeii cu privire la frazeologie şi la sensul exact al poruncii divine şi, în mod special, cu privire la justeţea şi dreptatea unei astfel de porunci.

2

Putem să mâncăm din rod. Este evident că Eva a înţeles întrebarea în cel de-al doilea sens discutat mai sus şi, în loc să se îndepărteze şi să fugă la soţul ei, a dat pe faţă semne de şovăială şi îndoială şi o bunăvoinţă de a discuta mai departe subiectul cu şarpele.

Dumnezeu a declarat: În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit. Eva a schimbat această declaraţie în, ca să nu muriţi. În schimbul unei depline siguranţe a pedepsei cu moartea ca urmare a călcării poruncii, femeia a declarat că moartea putea să urmeze unei astfel de fapte. Cuvântul ca să nu, pen, implică alarmă lăuntrică la gândul de a te juca cu ceva care se poate dovedi fatal, ascuns sub o presupusă atitudine cinică faţă de ideea că, într-adevăr, un astfel de lucru ar putea vreodată să se întâmple. Îndoiala şi ezitarea în vorbirea Evei, reflectând-o pe aceea a şarpelui, fac ca mobilul ascultării să fie, în general, frica de moarte mai degrabă decât iubirea lăuntrică faţă de binefăcătorul ei Creator. Un alt simptom de trezire a îndoielii în dreptatea absolută a poruncii lui Dumnezeu este faptul că Eva nu a menţionat numele pomului pe care ea cu siguranţă îl cunoştea. Vorbind despre locul acestui pom în termeni generali ca, aflându-se în mijlocul grădinii, ea l-a aşezat aproape în aceeaşi clasă cu ceilalţi pomi din grădina căminului ei.

3

Verset ce nu a fost comentat.

4

Hotărât că nu veţi muri. Dacă prima întrebare a lui Satana avea drept scop să trezească îndoiala, ceea ce şi urmărea într-adevăr, afirmaţia cu care a continuat avea înfăţişarea amăgitoare a unei declaraţii autoritare. Aici adevărul era amestecat în modul cel mai iscusit cu falsitatea. Această afirmaţie contrazicea porunca clară a lui Dumnezeu în felul cel mai impresionant de care este capabilă limba ebraică, putând fi redată: Absolut că nu veţi muri. Satana a provocat veridicitatea Cuvântului lui Dumnezeu printr-o minciună pe faţă, motiv pentru care Hristos, pe drept, l-a numit tatăl minciunii (Ioan 8,44).

5

Vi se vor deschide ochii. Satana continuă să prezinte un motiv verosimil pentru interdicţia lui Dumnezeu. El Îl acuză pe Dumnezeu de: (1) Invidierea fericirii creaturilor Sale. De fapt, Satana spunea: Fi sigură că rodul pomului nu a fost interzis de teamă ca să nu muriţi, ci de teamă ca să nu fiţi rivalii Stăpânului Însuşi. (2) Falsitatea. Satana Îl acuză pe Dumnezeu că a minţit când a afirmat că mâncarea din fruct va avea ca urmare moartea. Cerinţele lui Dumnezeu au fost puse în cea mai odioasă şi condamnabilă lumină. Amestecând adevărul cu minciuna, Satana a încercat să producă confuzie în mintea Evei, cu scopul de a o face să deosebească greu cuvintele lui Dumnezeu de ale Satanei. Expresia în ziua în care veţi mânca din el părea asemănătoare cu aceea enunţată de Dumnezeu (cap. 2,17), ca şi expresia cunoscând binele şi răul. Făgăduinţa vi se vor deschide ochii cuprindea o limitare reală a vederii care putea fi înlăturată prin ascultarea de sfatul şarpelui.

Veţi fi ca Dumnezeu. Acelaşi cuvânt tradus în KJV dumnezei, ’elohim, este redat Dumnezeu în versetele 1,3 şi 5. Traducătorii KJV au urmat aici după LXX şi Vulgata. Traducerea corectă este, veţi fi ca Dumnezeu. Acest aspect descoperă foarte precis natura blasfematoare a cuvintelor lui Satana (vezi Isaia 14,12-14) şi toată gravitatea înşelăciunii lui.

6

Femeia a văzut. După ce în mintea femeii au fost stârnite îndoiala şi necredinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, pomul i s-a părut mult prea deosebit. De trei ori se face menţiunea cât de încântător era pomul. El făcea apel la gustul ei, la ochii ei şi la dorinţa ei înfocată după înţelepciunea sporită. Privind în felul acesta la pom, cu dorinţa de a se împărtăşi din fructul lui, era o concesie făcută ispitei lui Satana. Eva era deja vinovată de călcare în inima ei a poruncii lui Dumnezeu, Să nu pofteşti (Exod 20,17). Fapta de a lua fructul şi de a-l mânca a fost, astfel, numai rezultatul firesc de intrare pe calea călcării poruncii.

A luat din rodul lui. După ce a poftit la ceva ce nu avea nici un drept, femeia a continuat să calce o poruncă după alta. Eva a furat apoi din proprietatea lui Dumnezeu, călcând porunca a opta (Exod 20,15). Mâncând din fructul oprit şi dându-l şi soţului ei, ea a călcat porunca a şasea (Exod 20,13). Apoi ea a mai călcat şi porunca întâi (Exod 20,3), pentru că l-a pus pe Satana înaintea lui Dumnezeu şi a ascultat de el mai degrabă decât de Creatorul ei.

Şi a dat şi bărbatului ei. Văzând că ea nu a murit imediat, fapt care părea să confirme afirmaţia hotărâtă a înşelătorului, Hotărât că nu veţi muri, Eva a experimentat un amăgitor simţ de exaltare. Ea a dorit ca soţul ei să împărtăşească simţământul cu ea. Este pentru prima dată când raportul sacru îl numeşte pe Adam soţul ei. Dar, în loc să fie un ajutor potrivit pentru el, ea deveni un mijloc de nimicire a lui. Declaraţia că a dat şi bărbatului ei care era lângă ea nu înseamnă că el fusese tot timpul lângă ea, asistând mut la scena ispitirii. Dimpotrivă, ea i-a dat din fruct după ce l-a reîntâlnit, ca să poată mânca din el cu ea, împărtăşindu-se astfel cu presupusele lui binefaceri.

Bărbatul a mâncat şi el. Înainte ca el să mănânce, între Adam şi soţia lui trebuie să fi avut loc o discuţie. Să o urmeze oare pe soţia lui pe calea ei de păcat şi neascultare, sau să renunţe la ea, încrezându-se că Dumnezeu îi va reface cumva fericirea nimicită? Pe Adam nu l-a înşelat faptul că ea nu murise ca rezultat al mâncării fructului şi că nici o pagubă aparentă nu venise asupra ei.

Nu Adam a fost amăgit, ci femeia (1 Timotei 2,14). Însă puterea de convingere a soţiei sale unită cu propria lui iubire pentru ea l-a înduplecat să împărtăşească urmările căderii ei, oricare ar putea să fie acestea. Fatală hotărâre! În loc să aştepte până ce ar fi avut ocazia să discute întreaga chestiune strategică cu Dumnezeu, el şi-a luat soarta în propriile mâini. Căderea lui Adam este cea mai tragică, pentru că el nu s-a îndoit de Dumnezeu, nici nu a fost amăgit ca Eva, ci a lucrat în aşteptarea sigură că teribila ameninţare a lui Dumnezeu se va adeveri.

Oricât de deplorabilă era păcătuirea Evei şi oricât de plină de potenţială suferinţă pentru familia omenească, alegerea ei nu implica în mod necesar rasa umană în pedeapsa neascultării ei. Alegerea deliberată a lui Adam, în deplină înţelegere a unei porunci explicite a lui Dumnezeu – mai degrabă decât alegerea Evei – a fost ceea ce a făcut ca păcatul şi moartea să fie soarta inevitabilă a neamului omenesc. Eva a fost amăgită, Adam nu a fost amăgit (vezi Romani 5,12.14; 1 Corinteni 15,21; 1 Timotei 2,14; 2 Corinteni 11,3). Dacă Adam ar fi rămas credincios faţă de Dumnezeu în ciuda necredincioşiei Evei, înţelepciunea divină ar fi rezolvat totuşi dilema pentru el şi ar fi înlăturat dezastrul pentru neamul omenesc (PP 56).

7

Atunci li s-au deschis ochii la amândoi. Ce ironie conţin aceste cuvinte care vorbesc despre împlinirea făgăduinţei cu două înţelesuri a lui Satana! Ochii minţii lor au fost deschişi – ei şi-au dat seama că nu mai erau fără vină. Ochii fizici au fost deschişi – ei au văzut că erau goi.

Şi şi-au făcut şorţuri. Stând ruşinaţi fiecare în faţa celuilalt, ei au căutat să înlăture ruşinea goliciunii lor. Şorţurile lor din frunze de smochin erau un jalnic înlocuitor al strălucitorului veşmânt de nevinovăţie pe care ei o pierduseră. Conştiinţa era la lucru. Faptul că acest simţământ de ruşine nu îşi avea rădăcinile în senzualitate, ci în conştienţa de vinovăţie înaintea lui Dumnezeu rezultă evident din faptul că ei înşişi s-au ascuns de El.

Singura inscripţie veche care prezintă o oarecare asemănare cu istorie căderii omului, aşa cum este redată în Biblie, este un poem sumero-akkadian în două limbi care spune: Fata a mâncat din ceea ce era oprit, fata, mama păcatului, a făptuit răul, mama păcatului a avut o experienţă dureroasă. (A. Jeremias, Das Alte Testament im Lichte des alten Orients [Leipzig, 1930], p. 99).

8

Glasul Domnului. Vizitele periodice ale lui Dumnezeu spre sfârşitul zilei, când liniştitul zefir de seară reîmprospăta grădina, au fost întotdeauna ocazii de desfătare pentru fericita pereche. Dar acum, auzirea apropierii lui Dumnezeu era un izvor de panică. Amândoi simţeau că nu îndrăzneau cu nici un chip să se întâlnească cu Creatorul lor. Motivul fricii lor nu era nici umilinţa, nici modestia, ci un adânc simţământ de vinovăţie.

9

Unde eşti? Adam, care întâmpinase întotdeauna cu bucurie apropierea divină era acum ascuns. Totuşi, el nu putea să se ascundă de faţa lui Dumnezeu, care îl cheamă pe Adam nu ca şi când nu ar cunoaşte locul său de ascunzătoare, ci pentru a-l determina să mărturisească. Adam a încercat să ascundă păcatul în spatele consecinţelor sale, neascultarea lui în spatele simţământului său de ruşine, spunându-I lui Dumnezeu că se ascunsese de ruşinea pentru goliciunea sa. Conştienţa lui despre efectele păcatului era mai pătrunzătoare decât păcatul însuşi. Aici asistăm pentru prima dată la confuzia dintre păcat şi pedeapsă, care este caracteristică omului în starea lui decăzută. Rezultatele păcatului sunt mai simţite şi mai nesuferite decât păcatul însuşi.

10

Verset ce nu a fost comentat.

11

Verset ce nu a fost comentat.

12

Femeia pe care mi-ai dat-o. Dumnezeu îi mai pusese o întrebare care descoperea faptul că el cunoştea păcatul lui Adam şi avea drept scop să trezească în el convingerea de păcat. Răspunsul lui Adam a fost o scuză ocolită şi evazivă pentru ruşinea sa, care a culminat cu o acuzaţie adusă lui Dumnezeu. Astfel se transformase caracterul lui Adam în scurtul interval de când intrase pe calea neascultării. Bărbatul care o iubise atât de mult pe soţia sa încât călcase în mod intenţionat porunca lui Dumnezeu cu scopul de a nu putea fi despărţit de ea, vorbeşte acum despre ea cu răceală şi nemiloasă antipatie ca fiind femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine. Cuvintele lui se aseamănă cu acelea ale fiilor lui Iacov care vorbeau tatălui lor despre Iosif numindu-l fiul tău (Geneza 37,32; compară Luca 15,30). Unul dintre fructele amare ale păcatului este o înăsprire a inimii fără dragoste firească (Romani 1,31). Insinuarea lui Adam că Dumnezeu era vinovat pentru trista lui stare, fiind legat cu o fiinţă atât de slabă şi de coruptă, l-a afundat până în adâncul nerecunoştinţei.

13

Şarpele m-a amăgit. Femeia avea de asemenea un răspuns pregătit, învinuindu-l pe şarpe pentru amăgirea ei. Nici Adam, nici soţia sa nu neagă faptele, ci fiecare caută să scape de vinovăţie învinuindu-se pe un altul. Nici unul nu dă dovadă de căinţă. Totuşi, o deosebire vrednică de luat în seamă există între mărturisirile lor. Femeia protestează că ea fusese amăgită. Adam recunoaşte în mod tacit că fapta sa fusese premeditată, în deplină cunoştinţă de urmările ei.

14

Blestemat eşti. Blestemul păcatului nu rămâne numai asupra şarpelui, ci asupra întregului regn animal, totuşi el trebuia să suporte un blestem mai mare decât semenii lui. Altădată cel mai înţelept şi mai frumos dintre creaturi, şarpele era acum lipsit de aripi şi condamnat să se târască în ţărână.

Nu trebuie să presupunem că animalele neraţionale au constituit în felul acesta obiectul mâniei unui Dumnezeu răzbunător. Acest blestem era spre binele lui Adam, ca unul care avea ca scop să-l convingă despre îndepărtatele urmări ale păcatului. Acest lucru a provocat mari suferinţe inimii lui Dumnezeu când le-a văzut pe aceste fiinţe, al cărui protector se presupunea că este, împărtăşind urmările păcatului său (PP 68). Asupra şarpelui, care devenise pentru totdeauna simbolul răului, blestemul a căzut mult mai greu – nu atât de mult încât el să sufere, cât spre a fi pentru om un simbol al urmărilor păcatului. Nu este de mirare că majoritatea oamenilor simt repulsie şi spaimă în faţa unui şarpe.

Să mănânci ţărână. Faptul că astăzi şerpii nu se hrănesc cu ţărână i-a făcut pe comentatorii critici să declare că cei din vechime s-au înşelat crezând că acest animal târându-se tot timpul pe pântecele lui şi trăind chiar în pustiuri unde abia se găseşte ceva hrană, se hrănea cu ţărână. Această concepţie greşită l-a influenţat pe autorul Genezei, spun ei, să formuleze blestemul pronunţat asupra şarpelui spre a se armoniza cu această concepţie populară. Cercetătorii conservatori au încercat mai mult sau mai puţin nereuşit să dovedească faptul că şarpele mănâncă şi ţărână, atunci când îşi consumă hrana. Dar nu se poate spune acelaşi lucru despre multe alte animale care culeg hrana lor de pe pământ? Această problemă dispare dacă luăm în considerare expresia să mănânci ţărână la modul figurat. La vechile popoare se folosea acest sens, după cum arată literatura şi scrierile lor recent descoperite. Mitul păgân despre coborârea lui Iştar în lumea de jos vorbeşte despre oameni blestemaţi spunând că ţărână este mâncarea lor şi lut hrana lor. În blestemele pronunţate asupra vrăşmaşilor, este afirmată iarăşi şi iarăşi dorinţa ca ei să mănânce ţărână. În vechiul imn de luptă din Ţara Galilor, Marşul bărbaţilor din Harlech, vrăşmaşilor le este aruncată batjocura, Ei să muşte pământul. În lumina aceasta, expresia să mănânci ţărână toate zilele vieţii tale, înseamnă simplu cel mai blestemat să fii dintre toate creaturile.

15

Vrăjmăşie voi pune. Aici Domnul Se întoarce de la cuvintele adresate şarpelui literal, care-i vorbise către Eva, spre a pronunţa sentinţa asupra şarpelui celui vechi, diavolul. Această sentinţă exprimată în limbaj profetic a fost întotdeauna înţeleasă de biserica creştină ca o prezicere a venirii Mântuitorului. Cu toate că această interpretare este, fără îndoială, corectă, ea poate să arate şi faptul că profeţia este adevărată şi literală – există vrăjmăşie de moarte între şarpe şi om, oriunde cei doi se întâlnesc.

Între sămânţa ta şi sămânţa ei. Referinţa este făcută cu privire la lupta de veacuri dintre sămânţa sau urmaşii Satanei (Ioan 8,44; Fapte 13,10; 1 Ioan 3,10) şi sămânţa femeii. Domnul Isus Hristos este numit înainte de orice sămânţa (Apocalipsa 12,1-5, compară cu Galateni 3,16.19); El a fost Acela care a venit să nimicească lucrările diavolului (Evrei 2,14; 1 Ioan 3,8).

Aceasta îţi va zdrobi capul. Zdrobi, shuph. Acest cuvânt înseamnă a strivi sau a pândi pe cineva. Este evident că a zdrobi capul este mult mai serios decât a zdrobi călcâiul. Este important să vedem că, deşi vrăjmăşia prezisă este între sămânţa femeii şi aceea a şarpelui, capul şarpelui şi nu sămânţa lui urmează să fie zdrobit. Ca represalii, şarpele nu va fi în stare să facă mai mult decât să zdrobească călcâiul seminţei femeii.

Sămânţa apare la singular, arătând că nu o mulţime de urmaşi ai femeii vor fi angajaţi în zdrobirea capului şarpelui, ci mai degrabă că o singură persoană va împlini acest lucru. Aceste observaţii dovedesc în mod clar că în această pronunţare a sentinţei este concentrată istorisirea marii lupte dintre Hristos şi Satana, o luptă care a început în cer (Apocalipsa 12,7-9), a fost continuată pe pământ, unde Hristos l-a înfrânt din nou (Evrei 2,14), şi care se va termina în cele din urmă cu nimicirea lui Satana la sfârşitul mileniului (Apocalipsa 20,10). Hristos nu va ieşi din această luptă neatins. Semnele cuielor în mâinile şi picioarele Sale şi cicatricea din coasta Sa vor fi veşnice aduceri aminte despre lupta cea cruntă în care Satana a zdrobit călcâiul seminţei femeii (Ioan 20,25; Zaharia 13,6; EW 53).

Această pronunţare a sentinţei trebuie să le fi adus multă mângâiere celor doi vinovaţi descurajaţi care stăteau în faţa lui Dumnezeu, de la ale cărui porunci se abătuseră. Prin transferarea credincioşiei sale de la Dumnezeu către şarpe, Adam, vice-rege al lui Dumnezeu pe pământ atâta timp cât a rămas credincios, cedase autoritatea sa şarpelui. Faptul că Satana era pe deplin conştient de drepturile sale prin uzurpare asupra acestui pământ, câştigate prin supunerea lui Adam, rezultă în mod clar din declaraţia sa către Hristos pe muntele ispitirii (Luca 4,5.6). Adam a început să înţeleagă măsura pierderii sale, şi anume că din stăpân al acestei lumi el a devenit un rob al lui Satana. Totuşi, înainte de a auzi pronunţarea propriei sentinţe, balsamul vindecător al nădejdii a fost aplicat pe sufletul lui zdrobit. El privea acum spre femeia asupra căreia aruncase vina căderii lui cu gândul la salvare – la sămânţa făgăduită, în care va fi puterea pentru a-l nimici pe arhi-vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

Cât de binevoitor a fost Dumnezeu! Dreptatea divină cerea ca păcatul să-şi primească pedeapsa, însă harul divin găsise deja o cale de a salva neamul omenesc decăzut – prin jertfa de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu (1 Petru 1,20; Efeseni 3,11; 2 Timotei 1,9; Apocalipsa 13,8). Dumnezeu a instituit ritualul de jertfă, ca să pună astfel la îndemâna omului un ajutor vizual, care să îl poată călăuzi să înţeleagă ceva din preţul care a trebuit să fie plătit pentru a se face ispăşire pentru păcatul său. Mielul nevinovat trebuia să-şi dea viaţa sa pentru aceea a omului, iar pielea lui să acopere goliciunea păcătosului, pentru ca omului să i se poată aduce aminte mereu despre Fiul lui Dumnezeu, care avea să-Şi dea viaţa spre a face ispăşire pentru călcarea de lege a omului şi a cărui neprihănire, şi numai aceasta, îl va acoperi în mod îndestulător. Nu ştim cât de clară era înţelegerea lui Adam despre Planul de Mântuire, însă putem fi siguri că a fost suficient descoperit pentru ca el să aibă o asigurare că păcatul nu va dura veşnic, că Răscumpărătorul se va naşte din sămânţa femeii, că stăpânirea pierdută va fi recâştigată şi că fericirea din Eden va fi restaurată. De la început până la sfârşit, Evanghelia mântuirii constituie tema centrală a Scripturilor.

16

Voi mări foarte mult suferinţa. Expresia suferinţa şi însărcinarea ta este considerată în general ca fiind forma literară în care două expresii asemănătoare exprimă aceeaşi idee. Expresia ar putea fi citită astfel: suferinţa sarcinii tale. Chiar la început omului i se dăduse porunca Creşteţi şi înmulţiţi-vă (Cap. 1,28). Prin urmare, concepţia fusese intenţionat repetată ca o binecuvântare, nu ca un blestem. Însă intrarea păcatului însemna că de aici înainte sarcina va fi însoţită de durere.

Cu durere. Într-adevăr, durerile naşterii urmau să fie atât de mari, încât în Scriptură ele sunt un simbol al celui mai grozav chin al trupului şi al minţii (vezi Mica 4,9, 10; 1 Tesaloniceni 5,3; Ioan 16,21; Apocalipsa 12,2).

Dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău. Cuvântul ebraic shuq, dorinţă, înseamnă a fugi după, a avea o râvnă puternică după un lucru, arătând cea mai puternică dorinţă după el. Deşi oprimată de bărbat şi chinuită de durerile naşterii, femeia va simţi încă o mare dorinţă după bărbatul ei. Comentatorii sunt împărţiţi în opiniile lor, în ce priveşte faptul că această declaraţie face parte sau din pedeapsă. Se pare rezonabil să se spună că această dorinţă a fost dată pentru a uşura durerile sexului feminin şi pentru a lega inima soţului şi soţiei tot mai strâns.

El va stăpâni peste tine. Femeia a rupt legătura sa cu bărbatul hotărâtă de cer. În loc să fie un ajutor potrivit pentru el, ea a devenit seducătoarea lui. Aşadar, poziţia ei de egalitate cu bărbatul a fost pierdută. El urma să stăpânească asupra ei ca domn. Femeia este înfăţişată în Scriptură ca fiind stăpânită de domnul ei. Printre cele mai multe popoare ne-creştine, femeia a fost supusă în decursul veacurilor la degradare şi la o adevărată sclavie. Creştinismul, în ce priveşte binecuvântările Evangheliei, a aşezat femeia pe aceeaşi treaptă cu bărbatul (Galateni 3,28). Cu toate că bărbatul este capul familiei, principiile creştine îl vor conduce pe bărbat şi pe soţia lui la o experienţă de adevărată comuniune, în care fiecare este atât de devotat fericirii şi bunăstării celuilalt, încât niciodată nu se va întâmpla ca unul din cei doi să încerce să stăpânească peste celălalt (vezi Coloseni 3,18.19).

17

Pentru că ai ascultat. Pentru prima dată substantivul Adam este folosit ca nume propriu fără articol, fapt care nu este evident în KJV, unde ha’adam, în capitolele 2,19.23; 3,8.9, este tradus ca un nume propriu, cu toate că articolul indică în fiecare caz că acest cuvânt este folosit cu sensul de omul. Înainte de a pronunţa sentinţa, Dumnezeu a explicat de ce era necesară şi potrivită. Adam lucrase în acord cu argumentele convingătoare ale Evei, punând cuvintele ei mai presus de ale lui Dumnezeu. În felul acesta, el s-a abătut de la suprema iubire şi credincioşie faţă de Dumnezeu, pierzând binecuvântările vieţii şi chiar viaţa însăşi. Înălţându-şi voinţa sa mai presus de voinţa lui Dumnezeu, Adam trebuia să înveţe că independenţa de Dumnezeu nu înseamnă o sferă de existenţă mai înaltă, ci o separare de Izvorul vieţii. De aceea, moartea îi va arăta nimicnicia propriei naturi.

Blestemat este acum pământul. Trebuie să fie observat iarăşi faptul că Dumnezeu nu l-a blestemat nici pe Adam, nici pe soţia lui. Blestemele au fost pronunţate numai asupra şarpelui şi pământului. Dar pământul este acum blestemat din pricina ta a spus Dumnezeu către Adam.

Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el. Acelaşi cuvânt care fusese folosit pentru a exprima suferinţele legate de naşterea de copii este folosit acum pentru a-l informa pe Adam cu privire la greutăţile pe care avea să le întâmpine în agonisirea unei sărăcăcioase hrane din pământul blestemat. Atâta timp cât trăieşte aici, nu va exista nici o speranţă de a ieşi din această stare. Expresia toate zilele vieţii tale este prima indicaţie că moartea va urma cu siguranţă, cu toate că evenimentul putea fi amânat pentru câtva timp.

18

Spini şi pălămidă. Înainte de cădere, din pământ creşteau numai plante care erau fie folositoare pentru hrană, fie frumoase la vedere. Acum, el urma să producă şi spini şi pălămidă (6T 186). Sporirea muncii necesare pentru cultivarea pământului urma să aibă ca rezultat creşterea nenorocirii existenţei omului. El urma să înveţe printr-o experienţă amară, că viaţa despărţită de Dumnezeu poate fi în cel mai bun caz o viaţă de necaz şi durere.

Să mănânci iarbă. Pedeapsa divină prevedea şi o schimbare parţială în dietă. Putem concluziona în mod evident că atât cantitatea, cât şi calitatea cerealelor, nucilor şi a fructelor care i-au fost date la început omului, au fost, ca urmare a blestemului, reduse într-o aşa măsură, încât omul trebuia să caute în ierburi o parte a hranei sale zilnice. Această schimbare se poate datora în parte şi pierderii de către om a anumitor elemente pe care le avea de la pomul vieţii, de asemenea, unei schimbări a climei şi poate mai mult decât orice condamnării omului la muncă anevoioasă în procesul de câştigare a existenţei.

19

În sudoarea feţei tale. Munca grea care era de adăugat la împovărătoarea viaţă a omului este acum viu exprimată. Aceasta se referă în mod deosebit la agricultorul care trebuie să trăiască obţinând hrană pentru el şi familia sa dintr-un pământ care i se împotriveşte, dar se adresează în egală măsură şi tuturor celorlalte ocupaţii. De la căderea lui Adam, lucrările omeneşti pot fi îndeplinite numai prin trudă. Cu toate acestea, trebuie să fie recunoscut faptul că această pedeapsă a fost într-adevăr o binecuvântare ascunsă pentru fiinţele păcătoase. Când un om lucrează este, fără îndoială, cu mult mai departe de păcat, decât atunci când îşi petrece zilele în inactivitate. Truda şi munca dezvoltă caracterul şi îl învaţă pe om umilinţa şi conlucrarea cu Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care biserica creştină a găsit, în general, cei mai mulţi aderenţi credincioşi şi sprijinitori ai ei în clasa muncitoare. Munca, chiar atunci când este grea, nu trebuie să fie dispreţuită, în ea se află o binecuvântare.

Până te vei întoarce în pământ. Domnul l-a informat pe Adam că destinaţia lui sigură era mormântul. Omul a înţeles astfel că Planul de Mântuire (v.15) nu va împiedica pierderea vieţii sale prezente, ci oferea asigurarea unei vieţi noi. O dată cu schimbarea în natura lui Adam din nemurire condiţionată la starea de muritor a început împlinirea teribilei preziceri: în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit. Dacă prin îndurare omului nu i s-ar fi acordat o zi de har, moartea ar fi survenit într-o clipeală de ochi. Dreptatea divină cerea viaţa omului, îndurarea divină îi oferea omului o ocazie de a o recâştiga.

20

Adam a pus nevestei sale numele Eva. Acest verset nu este o interpolare care deranjează în contextul istorisirii căderii şi a urmărilor ei, aşa cum susţin unii comentatori. Ea dovedeşte că Adam a crezut făgăduinţa cu privire la sămânţa femeii şi şi-a manifestat această credinţă prin numele pe care l-a dat soţiei sale.

Eva, chawwah. Chawwah înseamnă viaţă şi aici este tradus de LXX, Zoe. Aceasta este o veche formă semită, găsită şi în vechile inscripţii feniciene, dar care nu se mai folosea în limba ebraică pe timpul când a fost scrisă Biblia. S-a sugerată că indică faptul că Adam a vorbit o limbă semită veche. Dacă ar fi folosit un echivalent ebraic contemporan, Moise ar fi scris numele femeii chayyah în loc de chawwah, însă, redând numele într-o formă arhaică neobişnuită, el dovedeşte că ştiinţa lui se întindea până în trecutul îndepărtat. În cap. 4,1 din LXX, chawwah a fost tradus în mod aproximativ Eua, de unde vine şi românescul nostru Eva.

Ea a fost mama. Adam a dat numele de cea vie soţiei sale prin credinţă, văzând în ea pe mama tuturor celor vii, tocmai într-un timp când condamnarea sa abia fusese pronunţată. De asemenea, el a privit dincolo de mormânt şi a văzut în sămânţa făgăduită soţiei sale pe Unul care le va da înapoi lui şi urmaşilor lui nemurirea pe care o pierduseră în acea zi. În loc să o numească în starea lui abătută şi disperată – cum se putea aştepta în asemenea împrejurări – mama celor condamnaţi, el şi-a îndreptat ochii în credinţă spre Judecătorul său şi, înainte ca să îl aibă pe primul ei născut, o numeşte plin de speranţă cea vie. El avea, într-adevăr, credinţă în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd (Evrei 11,1).

21

Haine de piele. Înainte de a-i da afară din grădină, Dumnezeu le-a oferit o îmbrăcăminte mai trainică, potrivită pentru munca grea care le stătea în faţă şi ca o protecţie împotriva extremelor de căldură şi frig care au urmat după cădere (PP 61). Pieile erau, de asemenea, un mijloc continuu de aducere aminte a nevinovăţiei lor pierdute, a morţii ca plată a păcatului şi a Mielului făgăduit al lui Dumnezeu, care, prin propria moarte înlocuitoare, va îndepărta păcatele lumii. Cel care fusese însărcinat cu protecţia regnului animal, constata acum în mod nefericit că el însuşi le va lua viaţa unora dintre ele. Ele trebuiau să moară pentru ca el să poată trăi.

Serviciul jertfelor a fost instituit în momentul acesta, deşi aici nu s-a menţionat în mod special (PP 68; compară cu HLL 28). Istorisirea despre jertfele lui Cain şi Abel, relatată în capitolul următor, dovedeşte că primii copii ai lui Adam şi ai Evei cunoşteau bine acest ritual. Dacă Dumnezeu nu ar fi lăsat reguli precise cu privire la jertfe, aprobarea jertfei lui Abel şi dezaprobarea jertfei lui Cain ar fi fost arbitrare. Faptul că Cain nu L-a putut învinui pe Dumnezeu de părtinire este

o dovadă că atât el, cât şi fratele său, cunoşteau ce se cerea. Universalitatea jertfelor de animale din timpurile străvechi arată către o origine comună a acestor practici.

22

Ca unul din noi. Omul aflase despre pedepsirea sa şi despre Planul de Mântuire şi i se oferise îmbrăcăminte. Prin neascultare, el a aflat deosebirea dintre bine şi rău, în timp ce Dumnezeu intenţionase ca el să dobândească această cunoştinţă prin conlucrare de bună voie cu voinţa divină. Făgăduinţa lui Satana, că omul va deveni ca Dumnezeu, a fost împlinită numai în faptul că omul cunoştea acum ceva din urmările păcatului.

Să-şi întindă mâna. Acum era necesar ca omul să fie împiedicat de a continua să se împărtăşească din fructul pomului vieţii, ca să nu devină un păcătos nemuritor (PP 60). Prin păcat omul căzuse sub puterea morţii. În felul acesta, fructul care producea nemurirea putea să-i facă numai rău. Nemurirea în stare de păcat şi, deci, nenorocirea fără sfârşit, nu era viaţa pentru care Dumnezeu l-a destinat pe om. Refuzul accesului omului la acest pom dătător de viaţă a fost un act al îndurării divine, pe care Adam nu l-a putut aprecia la acea vreme, dar pentru care va fi recunoscător în lumea viitoare. Acolo, el va mânca veşnic din pomul vieţii pierdut de atâta timp (Apocalipsa 22,2.14). Prin părtăşie cu simbolurile jertfei Domnului Isus Hristos, astăzi avem privilegiul să mâncăm prin credinţă din fructul acelui pom şi să privim înainte cu încredere, spre timpul când să putem culege şi să mâncăm fructele lui împreună cu toţi cei răscumpăraţi în paradisul lui Dumnezeu (8T 288).

23

Verset ce nu a fost comentat.

24

Astfel a izgonit el pe om. Alungându-l pe Adam din Eden spre a-şi câştiga existenţa în sudoarea feţei sale, Dumnezeu a dus la îndeplinire o lucrare care trebuie că fusese atât pentru El, cât şi pentru Adam, o sarcină dureroasă. Chiar după defrişarea pădurilor primare, întotdeauna urma să fie o veşnică luptă împotriva buruienilor, insectelor şi fiarelor sălbatice.

Heruvimi. Originea cuvântului heruvimi nu este clară, însă cuvântul cherub este, probabil, înrudit cu termenul asirian karabu, a binecuvânta sau a se ruga. Biblia reprezintă heruvimul ca aparţinând clasei de fiinţe pe care le numim îngeri, în mod special a celor aflaţi în legătură cu Dumnezeu şi tronul Său (Ezechiel 9,3; 10,4; Psalmi 99,1). Din această cauză, deasupra chivotului şi pe perdelele sanctuarului se aflau figuri de heruvimi (Exod 25,18; 26,1.31), iar după aceea au fost gravaţi pe pereţii şi uşile Templului (1 Regi 6,29.32.35).

O amintire despre fiinţele cereşti care păzeau calea spre pomul vieţii se păstrează poate în vechiul poem epic din Mesopotamia despre Ghilgameş, care a ieşit în căutarea după iarba vieţii, sau nemurire. În locul unde fusese găsită iarba vieţii, poemul povesteşte că poarta acestuia este păzită de bărbaţi scorpioni a căror groază este înfricoşătoare, a căror privire este moarte, slava lor înfricoşată dărâmă munţii. Palatele asiriene erau păzite de mari coloşi înaripaţi numiţi karibu, jumătate taur şi jumătate om, poate o falsificare păgână a raportului despre păzitorii puşi de Dumnezeu la intrarea paradisului. În templele egiptene s-au găsit numeroase reprezentări de heruvimi, creaturi asemenea fiinţelor omeneşti, cu aripile lor ocrotitoare întinse deasupra altarului zeităţii.

O sabie învăpăiată. Lumina a fost întotdeauna un simbol al prezenţei divine. Ca atare, slava Şechinei lui Dumnezeu a apărut între cei doi heruvimi, câte unul de fiecare parte a Tronului milei care acoperea chivotul legământului în Sfânta Sfintelor (vezi Exod 25,22; Isaia 37,16; DA 464; PP 349; GC 24). Expresia: o sabie învăpăiată este mai degrabă o traducere inexactă din ebraică, citită literal o strălucire a săbiei. N-a fost o sabie literală care păzea poarta Paradisului. Era, mai degrabă, ceva ce părea să fie o reflexie strălucitoare de la o sabie de lumină învârtită în toate părţile cu mare repeziciune, străfulgerând raze de lumină care radiau dintr-un centru de o puternică strălucire. De altfel, forma verbului ebraic mithhappeketh, redată în KJV, învârtită în toate părţile, înseamnă în mod real învârtindu-se în toate părţile. Această formă verbală este folosită în mod exclusiv spre a exprima acţiune intens reflexivă şi, în acest caz, trebuie să fie trasă concluzia că sabia apărea ca învârtindu-se ea însăşi. Aceasta lumină vie radiantă nu era altceva decât slava Şechinei, manifestarea prezenţei divine. Înaintea ei, timp de veacuri, cei credincioşi faţă de Dumnezeu se adunau să I se închine (PP 62, 83, 84).Comentariile lui Ellen G. White

1-24 PP 52-62; SR 32-41

1 DA 118; GC 505, 531; PP 53; SR 32; 5T 384, 504, 698

1-5 CH 108, 109; GC 554; PP 54; 5T 503

1-8 CT 12; MH 427

2-5 GC 532; SR 33

3 Te 283

3-5 Ed 24

4 Ev 598; EW 218; GC 533, 538; PP 96; SL 49; SR 388; 1T 301, 342 344; 3T 72; 4T 146

4,5 COL 108; GC 561; PP 685; SR 398

4-61 T 565; 3T 455; 4T 248

5 CT 361; Ed 25; FE 437; GC 532, 538; PK 178; SR 395; 1T 551; 5T 625, 702, 738

5,6 3T 139

6 CD 145; CH 108, 111, 409; DA 116; Ed 25; Ev 610; EW 125, 147, 218; FE 446, 471; GC 532; GW 260; MB 83; ML 323; MM 93; MYP 69; Te 13, 15, 20, 273; 2T

561; 3T 72, 161, 324, 483, 486, 491, 542, 561; 4T 311, 573; 5T 504; 6T 163; 8T 288, 290

7 COL 311,312; MH 462; ML 311; PP 45, 57

8 SC 19

8-2 PP 57

9-14 SR 39

12,13 SC 45; 5T 638

13-16 PP 58

15 AA 222; DA 31, 52, 103, 115, 578, 663; Ed 27; EW 178; GC 505, 507; PK 681, 685, 701, 702; PP 65, 77, 370; Te 275, 284; 3T 526; 4T 594, 595; 9T 283

16 PP 58; 3T 484

17 SC 9

17,18 COL 289; Ed 101; MH 296; 8T 256

17-19 Ed 26; PP 50, 59; SR 40

18,19 FE 513; 9T 283

19 AH 27; CT 274; FE 314, 326; GC 532, 533; PP 478; 2T 529; 5T 181

21 PP 61; SR 46

22,23 TM 133

23 ML 168; SR 46

23,24 Ed 25; EW 51, 218

24 EW 126, 148; GC 511, 534; PP 60, 62, 83, 84; SR 388; TM 134; 6T 19; 8T 288