myBible

2 Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată^✦ oștirea lor.

² În ziua^✦ a șaptea^a, Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse, și în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.

2

În ziua a şaptea. Au fost făcute diferite încercări spre a rezolva dificultatea aparentă dintre versetul 1 şi versetul 2, unul declarând că lucrarea lui Dumnezeu a fost sfârşită în ziua a şasea, iar celălalt în ziua a şaptea. LXX, versiunea samariteană şi cea siriacă au ales calea cea mai uşoară spre a rezolva problema, înlocuind cuvântul a şaptea din textul ebraic, unde acesta este folosit de prima dată, prin cuvântul a şasea. Unii comentatori sunt de acord cu această schimbare socotind că cuvântul a şaptea din textul ebraic se datorează erorii unui copist. Totuşi, procedând astfel ei calcă una din propriile reguli de bază ale criticii textuale, şi anume că cea mai dificilă din două exprimări posibile este, de obicei, cea originală. A sfârşit, yekal. Unii cercetători, începând cu Calvin, au tradus yekal prin sfârşise, traducere posibilă din punct de vedere gramatical. O altă interpretare consideră că lucrarea creaţiunii a fost sfârşită numai după instituirea zilei Sabatului. Completarea a constat în mod negativ din încetarea lucrării de creaţiune şi în mod pozitiv din binecuvântarea şi sfinţirea zilei a şaptea. Însăşi încetarea a format o parte a completării lucrării.

S-a odihnit. Verbul S-a odihnit, shabath, înseamnă literal a înceta lucrul sau activitatea (vezi Geneza 8,22; Iov 32,1; etc.). După cum un meşter încheie lucrarea sa, atunci când a adus-o la nivelul idealul său şi, în felul acesta, încetează să lucreze la ea, tot aşa într-un sens infinit superior Dumnezeu a încheiat creaţiunea lumii prin încetarea de a mai produce ceva nou, şi apoi S-a odihnit. Dumnezeu nu S-a odihnit pentru că avea nevoie de odihnă (vezi Isaia 40,28). Prin urmare, odihna lui Dumnezeu nu este nici rezultatul epuizării, nici al oboselii, ci încetarea ocupaţiei anterioare.

Din cauză că, aşa cum ar fi fost de aşteptat, expresia a fost seară, a fost dimineaţă, ziua a şaptea nu apare în Cartea sfântă, unii comentatori biblici au susţinut că perioada de odihnă nu a continuat numai 24 de ore, asemenea fiecăreia dintre cele şase zile premergătoare, ci a început la încheierea celei de-a şasea zile a creaţiunii şi se continuă încă. Dar acest verset combate o astfel de părere. Acesta nu este singurul text din Scriptură care îl convinge pe cititorul imparţial de faptul că odihna lui Dumnezeu a avut loc numai în timpul zilei a şaptea, pentru că însuşi Decalogul declară în mod clar că Dumnezeu, lucrând şase zile, S-a odihnit a şaptea zi din săptămâna creaţiunii (Exod 20,11).

Conform cuvintelor textului, cele şase zile ale creaţiunii au fost zile terestre de durată obişnuită. În lipsa unei lumini contrare clare, trebuie să o înţelegem pe cea de-a şaptea la fel, cu atât mai mult cu cât în fiecare pasaj în care este menţionată ca motivare a Sabatului terestru, ea este privită ca o zi obişnuită (Exod 20,11; 31,17).

Teljes kommentár olvasása →

³ Dumnezeu a binecuvântat^✦ ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea pe care a făcut-o în creație.

3

Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea. O explicaţie a înţelesului şi importanţei acestei zile este adăugată. Aici raportul sacru leagă strâns Sabatul săptămânal de lucrarea de creaţiune a lui Dumnezeu şi de odihna Lui în ziua a şaptea, exact aşa cum face porunca a patra. Binecuvântarea aşezată asupra zilei a şaptea lasă să se înţeleagă că, prin aceasta, ea a fost declarată ca fiind un subiect deosebit al favorii divine şi o zi ce urma să aducă binecuvântare făpturilor Sale.

Şi a sfinţit-o. Actul sfinţirii a constat dintr-o declaraţie că ziua era sfântă, sau pusă deoparte pentru scopuri sfinte. Aşa cum, mai târziu, a fost sfinţit Muntele Sinai (Exod 19,23), adică, pentru timpul acela a fost învestit cu sfinţenie ca reşedinţă a lui Dumnezeu, aşa cum Aaron şi fiii lui au fost sfinţiţi sau consacraţi în slujba preoţească (Exod 29,44) şi aşa cum anul jubiliar era sfinţit sau închinat unui scop religios (Levitic 25,10), tot aşa şi aici ziua a şaptea a fost sfinţită şi, ca atare, proclamată să fie o zi sfântă. Acest act de binecuvântare a zilei a şaptea şi de declarare a ei ca sfântă a fost făcut în interesul neamului omenesc pentru folosul căruia a fost instituită ziua a şaptea. Sabatul săptămânal al zilei a şaptea a fost adesea considerat o instituţie a dispensaţiunii iudaice, însă raportul inspirat declară că el a fost instituit cu mai mult de două milenii înainte ca primul israelit (un descendent al lui Iacov, Israel) să se fi născut. Mai avem, în plus, şi cuvântul lui Isus care declară: Sabatul a fost făcut pentru om (Marcu 2,27), care arată în mod clar că această instituţie nu a fost lăsată numai pentru iudei, ci şi pentru întreg neamul omenesc.

Pentru că în ziua aceasta S-a odihnit. Dumnezeu nu a putut avea un motiv mai înalt pentru a-i prescrie omului odihna în ziua a şaptea, decât că, odihnindu-se în felul acesta, omul să se poată bucura de prilejul de a reflecta la iubirea şi bunătatea Creatorului său şi astfel să devină ca El. După cum Dumnezeu a lucrat timp de şase zile şi S-a odihnit în ziua a şaptea, tot aşa şi omul urma să muncească timp de şase zile şi să se odihnească în cea de-a şaptea. Acest Sabat săptămânal este o instituţie divină dată omului de Dumnezeu, Creatorul, iar respectarea ei este cerută de Dumnezeu, dătătorul Legii. Prin urmare, a reţine pentru om o parte din el, sau tot timpul acesta sfânt, înseamnă a fi vinovat de neascultare şi de furt faţă de Dumnezeu ca stăpânul iniţial al puterii omului şi al timpului său. Ca o instituţie întemeiată de Dumnezeu, Sabatul merită cinstea şi stima noastră. Neglijarea de a face acest lucru este considerată de Dumnezeu un păcat.

Sabatul cere abţinerea de la muncă fizică obişnuită şi consacrarea minţii şi a inimii pentru lucruri sfinte. Izraeliţii au fost sfătuiţi să-l folosească pentru adunări sfinte (Levitic 23,3). Evangheliile mărturisesc că aşa a fost folosit de Isus Hristos şi de apostoli (Luca 4,16; Fapte 17,2; 18,4; etc.), şi că el trebuia să continue a fi sfinţit de creştini după îndeplinirea lucrării de pe pământ a lui Isus Hristos (Matei 24,20).

Faptul că Sabatul va fi sărbătorit şi pe noul pământ ca o zi de închinare (Isaia 66,23) este un indiciu clar că Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să transfere respectarea lui asupra unei alte zile. Sabatul săptămânal este momentul comemorativ al creaţiunii, aducându-i omului aminte în fiecare săptămână de puterea creatoare a lui Dumnezeu şi cât de mult Îi datorează el unui Creator şi susţinător plin de îndurare. O abandonare a Sabatului înseamnă o abandonare a Creatorului şi deschide larg uşa pentru tot felul de teorii false. El este o constantă mărturie a existenţei Lui şi o aducere aminte a măreţiei Lui, a înţelepciunii şi a iubirii Lui. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păzit cu sfinţenie, niciodată nu ar fi existat vreun ateu sau vreun idolatru (PP 336).

Teljes kommentár olvasása →

⁴ Iată^✦ istoria cerurilor și a pământului, când au fost create.

4

Iată istoria. [Acestea sunt generaţiile, KJV]. Cuvântul generaţii, toledoth, este folosit de obicei cu referire la istoria familiei unui om, adică la naşterea fiilor lui (vezi cap. 5,1; 6,9; 11,10; etc.). Aici este singurul loc unde cuvântul acesta este folosit cu privire la altceva decât la legăturile omeneşti, adică, la ceruri şi pământ, o expresie care aduce aminte de cap. 1,1 şi 2,1. Un comentator prezintă sugestia că generaţii se referă de fapt la istoria creării lor. Enciclopedia iudaică spune cu referire la acest cuvânt: Procesul de creare a cerului şi a pământului este avut în vedere în capitolul 2,4 ca o istorie genealogică (art. Generaţie). Fiecare zi a fost numită o generaţie, din cauza lucrurilor pe care Dumnezeu le-a produs în ea, o parte nouă a lucrării Sale (PP 112).

Când au fost făcute. Astfel se încheie istorisirea creaţiunii începută cu Geneza 1,1. Aceste cuvinte au fost interpretate în diferite feluri. Ele sunt o traducere a lui behibare’am, care ar trebui să fie tradus: după ce ele au fost create, aşa cum s-a făcut uneori. Însemnând, literal, la crearea lor, întreaga propoziţie, acestea sunt generaţiile, etc., este cel mai bine redată prin, Aceasta este originea cerurilor şi pământului când au fost create.

În ziua. Aceste cuvinte introduc raportul din Geneza 2. Mulţi comentatori au înclinat să considere pasajul de la capitolul 2,4 la capitolul 3,24 ca fiind o a doua istorie diferită a creaţiunii, aparţinându-i unui alt scriitor de mai târziu, diferit de cel al pasajului de 1,1 la 2,4. Cu privire la teoria aceasta care nu stă, vezi introducerea la Geneza. Un studiu asupra conţinutului arată cu claritate că pasajul din capitolul 2 nu poate fi considerat în nici un sens o altă versiune a istorisirii creaţiunii din capitolul anterior. Scopul lui este acela de a-l aşeza pe Adam şi pe Eva în căminul din grădina Edenului, iar aceasta se face prin adăugarea de informaţii suplimentare din care, cea mai mare parte, de fapt, nu au legătură cu istoria creaţiunii ca atare. Aceasta este descrierea căminului edenic după ce fusese creat. Fără aceste informaţii, nu numai că raportul nostru despre pământ în starea lui edenică ar fi fost trist de incomplet, dar şi evenimentele din Geneza capitolul 3 – căderea omului în păcat – ar fi fost greu de înţeles. Acest capitol (Geneza 2) conţine amănunte suplimentare despre creaţiunea omului, o descriere a căminului lui edenic, punerea la probă a ascultării lui de Dumnezeu, sau dreptul moral asupra căminului lui, punerea la încercare a inteligenţei lui, sau a calificărilor mintale de a stăpâni peste lucrurile create de Dumnezeu şi mediul în care a fost întemeiat cel dintâi cămin.

Teljes kommentár olvasása →

⁵ În ziua când a făcut DOMNUL Dumnezeu pământ și ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel^✦ de câmp și nicio iarbă de pe câmp nu încolțea încă, fiindcă DOMNUL Dumnezeu nu dăduse încă ploaie^✦ pe pământ și nu era niciun om care să lucreze^✦ pământul.

⁶ Ci un abur se ridica din pământ și uda toată fața pământului.

6

Un abur. Cuvântul ebraic tradus abur, ’ed, are un înţeles oarecum neclar, deoarece în afară de textul acesta mai apare numai în Iov 36,27. Cercetătorii l-au comparat cu asirianul edu, potop şi au aplicat acest înţeles celor două texte biblice în care este întâlnit. Cuvântul potop nu se potriveşte în contextul nici unuia dintre aceste două texte, în timp ce cuvântul abur sau vapori are un înţeles bun în amândouă locurile. Traducerile vechi au redat cuvântul acesta prin primăvară, interpretare ce dă la iveală faptul că ei nu l-au înţeles.

Imposibilitatea ca o primăvară să poată uda pământul arată că primăvara nu poate fi traducerea corectă a lui ’ed. Abur se pare că este cea mai bună traducere şi în acest caz ne putem gândi la abur ca sinonim cu rouă (PP 96).

Faptul că oamenii din timpul lui Noe şi-au bătut joc de ideea că ploaia din cer poate să aducă nimicirea acestui pământ (2 Petru 3,3-6) şi că Noe este lăudat pentru că credea în lucruri care încă nu se vedeau (Evrei 11,7) arată că ploaia le era încă necunoscută celor dinainte de potop (vezi PP 96-07). Numai ochiul credinţei lui Noe putea să-şi imagineze apă căzând din cer şi înecând toate fiinţele vii care nu au vrut să-şi caute refugiul în corabia construită de el. Faptul că curcubeul a fost instituit după potop (Geneza 9,13-16), şi se pare că nu existase mai înainte, sporeşte importanţa observaţiei că ploaia fusese ceva necunoscut înainte de acest eveniment.

Teljes kommentár olvasása →

⁷ DOMNUL Dumnezeu l-a plămădit pe om din țărâna^✦ pământului, i-a^✦ suflat în nări^✦ suflare de viață, și omul a devenit^✦ un suflet viu^a.

7

Dumnezeu a făcut pe om. Sunt date importante amănunte suplimentare despre crearea lui Adam. Ne este îngăduit să privim în atelierul lui Dumnezeu, aşa cum era el, şi să urmărim mâna lui Dumnezeu, aducând la îndeplinire actul tainic al creaţiunii. Cuvântul a forma, yasar, implică un act de modelare şi finisare într-o formă corespunzătoare cu modelul şi chipul planului divin. Cuvântul acesta este folosit la descrierea lucrării olarului (Isaia 29,16; 49,5; etc.), a giuvaergiului care face idoli (Isaia 44,9; Habacuc 2,18), şi a lui Dumnezeu care întocmeşte diferite lucruri, printre altele, lumina (Isaia 45,7), ochiul omului (Psalmi 49,9), inima (Psalmi 33,15) şi anotimpurile (Psalmi 74,17).

Din ţărâna pământului. Faptul că omul este alcătuit din materiale luate din sol, elemente ale pământului, este confirmat de ştiinţă. Descompunerea după moarte a corpului omenesc aduce mărturie cu privire la acelaşi fapt. Elementele mai însemnate care alcătuiesc corpul omenesc sunt: oxigenul, carbonul, hidrogenul şi azotul. Mai există încă multe altele în proporţii mai mici. Cât de adevărat este că omul a fost făcut din ţărâna pământului şi că trebuie să se întoarcă în pământul din care a fost luat (Eclesiastul 12,7).

Suflare de viaţă. Suflare, neshamah. Din izvorul oricărei vieţi, principiul dătător de viaţă a intrat în corpul fără viaţă a lui Adam. Agentul prin care a fost transmisă corpului său scânteia de viaţă se spune că este suflarea lui Dumnezeu. Aceeaşi idee apare şi în Iov 33,4: Suflarea celui Atotputernic mi-a dat viaţă. Împărtăşită omului, suflarea este echivalentă cu viaţa lui; aceasta este viaţa însăşi (Isaia 2,22). La moarte n-a mai rămas suflare în el (neshamah, viaţă) (1 Regi 17,17). Această suflare de viaţă din om nu se deosebeşte cu nimic de suflarea de viaţă din animale, pentru că toate îşi primesc viaţa de la Dumnezeu (Geneza 7,21, 22; Eclesiastul 3,19). Prin urmare, aceasta nu poate fi inteligenţa.

Un suflet viu. Când în forma lipsită de viaţă a omului a fost insuflată această suflare divină, neshamah, de viaţă, omul a devenit un suflet viu, nephesh. Termenul nephesh are o serie de înţelesuri: (1) suflare (Iov 41,21), (2) viaţă (1 Regi 17,21; 2 Samuel 18,13; etc.), (3) inimă ca sediu al sentimentelor (Geneza 34,3; Cânt. 1,7; etc.), (4) fiinţă vie (Geneza 12,5; 36,6; Levitic 4,2; etc.), şi (5) pentru a scoate în evidenţă pronumele personale (Psalmi 3,2; 1 Samuel 18,1; etc.). Observaţi că nephesh este făcut de Dumnezeu (Ieremia 38,16) şi că poate să moară (Judecători 16,30), poate fi ucis (Numeri 31,19), mâncat (metaforic, Ezechiel 22,25), salvat (Psalmi 34,22), şi reînviat (Psalmi 19,7). Nici unul dintre aceste cuvinte nu se aplică la spirit, ruach, ceea ce arată marea deosebire dintre aceşti doi termeni. Prin examinarea celor de mai sus, reiese clar că traducerea suflet dată de KJV lui nephesh nu este potrivită dacă prin aceasta se înţelege obişnuita expresie de suflet nemuritor. Deşi populară, această concepţie este străină de Biblie. Acest pasaj poate fi tradus în mod corect astfel: Omul a devenit o fiinţă vie (RSV). Dacă sufletul este considerat a fi sinonim cu fiinţă, am obţinut semnificaţia biblică a lui nephesh din acest text.

Teljes kommentár olvasása →

⁸ Apoi, DOMNUL Dumnezeu a sădit o grădină^✦ în Eden^✦^a, spre răsărit^✦, și l-a pus^✦ acolo pe omul pe care-l întocmise.

⁹ DOMNUL Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul^✦ de pomi plăcuți la privit și cu fructe bune de mâncat. În mijlocul grădinii erau pomul^✦ vieții și pomul^✦ cunoașterii binelui și răului.

9

Tot felul de pomi. În pregătirea minunatei locuinţe a omului s-a dat atenţie atât împodobirii, cât şi utilităţii. Au fost prevăzute tot felul de plante care puteau servi atât pentru plăcerea, cât şi pentru nevoile lui. Flori, pomi şi arbuşti mângâiau simţurile lui cu parfumul lor, încântau ochii lui cu minunata lor înfăţişare şi culoare şi delectau gustul lui cu roadele lor plăcute. Pentru toate timpurile, Edenul a devenit cea mai înaltă concepţie a omului despre cea mai bună calitate de viaţă pe pământ.

Şi pomul vieţii. Ordinea în care apar aceste cuvinte, ca şi când ar fi un gând ulterior, ne apare străină într-o limbă modernă. Acest fapt i-a condus pe unii cercetători să pretindă că ultima jumătate a versetului 9 este fie un adaos de mai târziu, fie o deteriorare a originalului. Dar această ordine, care pare neobişnuită când este tradusă, este întâlnită în ebraică. Ea nu oferă nici o scuză pentru a pune la îndoială puritatea textului aşa cum îl avem. De exemplu, în capitolul 12,17 se citeşte literal: Domnul a lovit pe Faraon cu plăgi mari şi casa sa. Alt exemplu de structuri asemănătoare ale propoziţiei pot fi găsite în Geneza 28,14; Numeri 13,23; Deuteronom 7,14, cu toate că în traducere nu se poate recunoaşte acest lucru.

Mâncând din pomul vieţii, Adam şi Eva aveau ocazia să îşi exprime credinţa lor în Dumnezeu ca susţinător al vieţii, la fel cum prin păzirea Sabatului dovedeau credinţa şi supunerea lor faţă de Creatorul lor. În scopul acesta, Dumnezeu a înzestrat omul cu însuşiri supranaturale, fructele lui fiind un antidot contra morţii şi frunzele lui fiind pentru întreţinerea vieţii şi a nemuririi, oamenii ar fi continuat să trăiască atât de mult cât ar fi mâncat din el (8T 288; PP 60).

Unul dintre pomi a fost numit pomul vieţii, literal viaţă hachayyim. Faptul că acest cuvânt are forma de plural este explicat prin recunoaşterea lui ca o formă de plural de abstracţie, articolul hotărât arătând că acest pom avea ceva de-a face cu viaţa ca atare, adică viaţa putea să fie obţinută sau păstrată prin folosirea fructelor sale. Cu toate acestea, ceilalţi pomi ai grădinii, fiind buni la mâncare, erau de asemenea destinaţi să întreţină viaţa. Dacă un pom este deosebit de ceilalţi prin extraordinarul nume de pom al vieţii, fructele lui trebuie să fi avut scopul de a întreţine viaţa într-un fel deosebit, depăşind în valoare ceilalţi pomi. Declaraţia că mâncarea din fructul acestui pom îl putea face pe om să trăiască veşnic (cap. 3,22) arată că valoarea acestui pom era cu totul diferită de aceea a multor alţi pomi folositori ai grădinii.

Numele celui de-al doilea pom poate fi tradus mai exact pomul cunoştinţei binelui şi răului. Articolul l înaintea cuvântului cunoştinţă înseamnă că pomul nu putea oferi orice fel de cunoştinţă, ci numai o tristă cunoştinţă a răului, în contrast cu binele.

Numele acestor pomi sunt importante. În ambele cazuri cuvântul pom este legat cu termeni abstracţi, viaţă şi cunoştinţă. Aceasta nu reprezintă un motiv de a declara că aceşti doi pomi nu au existat, ci mai degrabă le atribuie influenţe spirituale. Cu toate că chivotul legământului era un obiect real din templu, a primit şi el un nume care avea semnificaţie religioasă. Sângele de ispăşire vărsat de Mântuitorul pentru noi era şi el o substanţă cu totul reală. Cei doi pomi trebuie să fie consideraţi tot în felul acesta, ca pomi reali care aveau de îndeplinit scopuri pline de însemnătate, aceste scopuri fizice şi morale fiind arătate de numele lor.

Teljes kommentár olvasása →

¹⁰ Un râu ieșea din Eden și uda grădina, și de acolo se împărțea în patru brațe.

¹¹ Numele celui dintâi era Pison; el străbătea toată țara Havila^✦, unde se găsea aur.

¹² Aurul din țara aceea era bun; acolo se găsea și bdeliu^a și piatră de onix.

¹³ Numele celui de-al doilea braț era Ghihon; el străbătea toată țara Cuș.

¹⁴ Numele celui de-al treilea braț era^✦ Hidechel^a. El curgea la răsărit de Așur. Al patrulea braț era Perat^b.

¹⁵ DOMNUL Dumnezeu l-a luat pe om și l-a așezat^✦ în grădina Eden ca s-o lucreze și s-o păzească.

15

o lucreze şi săo păzească.

S-o lucreze şi s-o păzească. Dumnezeu a pregătit un cămin pentru omul pe care îl crease şi la aşezat în această grădină-cămin cu însărcinarea precisă: s-o lucreze şi s-o păzească. Această poruncă ne învaţă că desăvârşirea în care toate lucrurile care au ieşit din mâna lui Dumnezeu nu exclude nevoia de cultivare, adică de muncă omenească. Omul urma să folosească facultăţile sale fizice şi mintale spre a păstra grădina în aceeaşi stare perfectă în care o primise. Faptul că munca fizică va fi o plăcută caracteristică a vieţii pe noul pământ (Isaia 65,21-23) arată că nu s-a intenţionat ca munca să fie un blestem.

Însărcinarea dată lui Adam de a păzi grădina poate fi o vagă aluzie la pericolele care ameninţau să i-o răpească, dacă nu veghea. Verbul a păzi, shamar, înseamnă a păstra, a păzi, a veghea, a feri de, şi a ţine strâns. Este nerezonabil să gândim că lui Adam i s-a cerut să păzească grădina contra atacurilor fiarelor sălbatice, aşa cum unii comentatori au interpretat acest text. Înainte de cădere nu a existat pe pământ nici o vrăjmăşie, nici între animale, nici între om şi animale. Frica şi vrăjmăşia sunt rezultatele păcatului. Dar un alt pericol, şi încă foarte real, ameninţa să smulgă de la om stăpânirea asupra pământului şi posesiunea asupra grădinii. Pe de altă parte, a păzi grădina poate fi pur şi simplu sinonim cu a o aranja. Noi avem asigurarea că Dumnezeu nu face nimic care să-l influenţeze pe om, fără ca mai întâi să-i descopere intenţiile Sale (Amos 3,7). Dacă Dumnezeu care face numai ce este folositor pentru om consideră că este necesar să ne înştiinţeze şi pe noi despre scopurile Sale, este sigur că El trebuie să-l fi ţinut mereu informat pe Adam cu privire la primejdia care ameninţa acest pământ (PP 36, 52-53).

Teljes kommentár olvasása →

¹⁶ Și i-a dat porunca aceasta: „Poți să mănânci în voie din orice pom din grădină,

¹⁷ dar din pomul^✦ cunoașterii binelui și răului să nu mănânci^✦, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri^✦ negreșit.”

17

Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Limitarea acestei libertăţi este mai precisă. Omul urma să nu mănânce dintr-un singur pom care purta numele de pomul cunoştinţei binelui şi răului (vezi la v.9). Este inutil să se facă speculaţii cu privire la ce fel de fructe a putut face acesta, întrucât acest lucru nu a fost descoperit. Chiar prezenţa acestui pom în grădină a descoperit că omul era o persoană morală liberă. Slujirea omului nu era din constrângere, el putea să asculte, sau să nu asculte. Hotărârea îi aparţinea.

Fructul în sine era nevătămător (Ed. 25). Numai porunca explicită a lui Dumnezeu de a se abţine să mănânce din el a aşezat acest pom ca motiv de punere la probă a credincioşiei şi ascultării omului. Ca o fiinţă morală, omul avea Legea lui Dumnezeu scrisă în conştiinţa sa. Dar pentru a lămuri principiile acestei legi prin aplicarea ei la o situaţie specifică şi, în felul acesta, spre a da o frumoasă mărturie despre ascultarea omului de Făcătorul său, a fost pusă o interdicţie cu privire la el. Dumnezeu era proprietarul adevărat al tuturor lucrurilor, chiar şi al acelora încredinţate lui Adam, iar acest fapt îi dădea dreptul de a păstra pentru Sine o parte a creaţiunii. Ar fi fost rezonabil să păstreze pentru Sine o mare parte din acest pământ şi să-i îngăduie lui Adam să folosească doar o mică parte din el. Dar nu a făcut aşa. Omul putea să se folosească liber de tot ce era în grădină – cu excepţia unui singur pom. Este evident că singurul scop urmărit prin interdicţia de a mânca fructul acestui pom era un examen clar în ce priveşte ascultarea faţă de Dumnezeu.

În ziua în care vei mânca din el. Interdicţia era însoţită de o pedeapsă severă pentru păcat, şi anume moartea. Unii au crezut că declaraţia despre pedeapsă cerea executarea ei chiar în ziua în care fusese călcată. Ei văd o serioasă contradicţie între anunţarea şi împlinirea ei. Cu toate acestea, declaraţia divină: În ziua în care vei mânca din el, vei muri, literal, murind tu vei muri înseamnă că în ziua păcătuirii sentinţa urma să fie pronunţată. Omul avea să treacă de la starea de nemurire condiţionată la cea de moarte necondiţionată. La fel cum, înainte de căderea sa, Adam putea fi sigur de nemurire, garantată prin pomul vieţii, tot aşa acum, după acea catastrofă, moartea lui era tot atât de sigură. Acesta este conţinutul declaraţiei, mai mult decât moartea fizică imediată. Dumnezeu a cerut să facă o alegere de principii. El urma să accepte voia lui Dumnezeu şi să se supună ei, încrezător că drept rezultat îi va merge bine, sau urma ca să se despartă de legătura cu Dumnezeu prin propria alegere şi să devină, după câte s-ar putea presupune, independent de El. Însă despărţirea de izvorul vieţii, inevitabil, putea să aducă numai moartea. Aceleaşi principii mai sunt încă valabile. Pedeapsa şi moartea sunt rezultatele sigure ale liberei alegeri a omului de a-şi îngădui să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.

Teljes kommentár olvasása →

¹⁸ DOMNUL Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac^✦ un ajutor potrivit^a.”

¹⁹ DOMNUL Dumnezeu^✦ a făcut din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului și le-a adus^✦ la om, ca să vadă cum are să le numească; și orice nume pe care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i rămânea.

²⁰ Omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului și fiarelor câmpului, dar pentru el nu s-a găsit niciun ajutor potrivit.

²¹ Atunci, DOMNUL Dumnezeu a făcut să vină peste om un somn^✦ adânc, și omul a adormit. DOMNUL Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la loc.

²² Din coasta pe care o luase din om, DOMNUL Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la^✦ om.

22

A făcut o femeie. Moise stăpânea bine limba ebraică şi ştia cum s-o folosească spre a fi convingător pentru cititorii săi. Spre a descrie activitatea creatoare a lui Dumnezeu, el a folosit în istorisirea din capitolul 1, verbele a crea (cap. 1,27), a face (cap. 1,26), şi a forma (cap. 2,7). Acum adaugă la aceşti termeni mai mult sau mai puţin sinonimi verbul a construi. Fiecare dintre acestea are nuanţa proprie de înţeles. Coasta lui Adam a format materialul de bază din care a fost construită tovarăşa lui. Femeia a fost făcută pentru o unitate de nedespărţit şi pentru tovărăşie de viaţă cu bărbatul, iar modul creării ei a fost pentru a pune adevărata temelie instituţiei morale a căsătoriei. Ea urma să stea alături de el ca egală, să fie iubită şi ocrotită de el (PP 46). Căsătoria este un simbol al legăturilor de iubire şi de viaţă care există între Domnul şi biserica Sa (Efeseni 5,32).

A adus-o la om. Însuşi Dumnezeu a celebrat prima căsătorie. După ce a făcut-o pe femeie, El a adus-o la Adam, care în acest timp trebuie să se fi trezit din somnul său adânc. După cum Adam era fiul lui Dumnezeu (Luca 3,38), tot aşa Eva putea fi pe drept cuvânt numită fiica lui Dumnezeu şi, în calitate de Tată al ei, Dumnezeu a adus-o la Adam şi a prezentat-o. De aceea, legământul căsătoriei este numit corespunzător legământul lui Dumnezeu (Proverbe 2,17), un nume care conţine autoritatea Sa asupra acestei sfinte instituţii.

Teljes kommentár olvasása →

²³ Și omul a zis: „Iat-o, în sfârșit^a, pe cea care este os^✦ din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din^✦ bărbat.”^b

²⁴ De aceea^✦ îi va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un singur trup.

²⁵ Omul și femeia lui erau amândoi^✦ goi, și nu le era^✦ rușine.

Crearea omului și a Edenului

Căderea în păcat

Lábjegyzetek