Geneza 17

1

Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani. De la naşterea lui Ismael au trecut treisprezece ani (cap. 16,16), înainte ca Dumnezeu să Se descopere din nou lui Avram. În timpul celor 11 ani precedenţi, Dumnezeu S-a arătat lui Avram de cel puţin patru ori (vezi cap. 12,1.7; 13,14; 15,1). Îndelungata amânare din partea lui Dumnezeu de a Se arăta din nou lui Avram, probabil că nu a fost fără un scop. Probabil că s-a intenţionat o pedeapsă vindecătoare pentru nerăbdarea lui Avram de a nu aştepta ca Dumnezeu să aducă la îndeplinire lucrurile la timpul şi după buna Lui găsire cu cale.

Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Acest nume al lui Dumnezeu, ’El-Shaddai, se află numai în cărţile Geneza şi Iov, de 6 ori în prima şi de 31 de ori în ultima. Aceasta este una dintre multele indicaţii că autorul ambelor cărţi este aceeaşi persoană. Originea şi semnificaţia cuvântului shaddai sunt nesigure, însă traducerea de atotputernic din KJV este, după toate probabilităţile, cea mai bună (Isaia 13,6; Ioel 1,15). Acest nume a fost bine ales în vederea unei noi făgăduinţe pe care Dumnezeu urma să o facă lui Avram. Douăzeci şi patru de ani trecuseră de la intrarea în ţara Canaanului (vezi Geneza 12,4). În timpul primilor zece ani, Dumnezeu îi făgăduise de repetate ori lui Avram un fiu, până ce el a luat lucrurile în propriile mâini, s-a căsătorit cu Agar şi l-a născut pe Ismael. De la naşterea lui Ismael, nu mai este nici un raport despre nici un fel de descoperiri divine pe care să le fi primit, iar Avram se pare că a crezut că Ismael era împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu (vezi v.17.18). Acum, fiind gata să reînnoiască faţă de Avram făgăduinţa Sa, Dumnezeu l-a găsit oarecum îndoielnic. Din cauza aceasta, Dumnezeu Se prezintă pe ca Dumnezeu cel Atotputernic, pentru care nimic nu va fi cu neputinţă, oricât de greu ar putea să apară pentru oameni.

Umblă înaintea Mea. De 13 ani Avram nu umblase în totul înaintea lui Dumnezeu, de aceea i s-a dat porunca să facă aşa. Avram trebuia să umble întocmai ca în prezenţa lui Dumnezeu, conştient de vizitele divine şi doritor să aibă aprobarea Sa – nu în urma Lui, ca şi cum şi-ar da seama de greşelile sale şi dorind să evite observaţia. Este o mare diferenţă între expresia folosită pentru a descrie viaţa lui Enoh (cap. 5,24) şi a lui Noe (cap. 6,9) şi această poruncă. Despre primii doi patriarhi s-a spus că ei au umblat cu Dumnezeu, în timp ce lui Avram i se cere să umble înaintea Lui. Aceasta presupune un grad de prietenie mai scăzut şi ar putea să însemne neplăcerea lui Dumnezeu faţă de lipsa de credinţă a lui Avram, pentru că s-a căsătorit cu Agar.

Fii fără prihană. Întocmai după cum neprihănirea primită prin credinţă (îndreptăţire) era necesară pentru încheierea legământului, tot aşa o umblare fără prihană înaintea lui Dumnezeu (sfinţire) era necesară pentru menţinerea lui. Acest îndemn poate să fi fost o referire indirectă la faptul că viaţa din trecut a lui Avram nu fusese întru totul neprihănită. Dumnezeu dorea ca Avram să înţeleagă că partea finală a realizării făgăduinţei divine cerea de la el o mai înaltă şi completă stare de curăţenie şi sfinţire pentru proslăvirea lui Dumnezeu (vezi Matei 5,8.48). Avram era chemat la o experienţă mai înaltă, decât cunoscuse mai înainte.

2

Un legământ. Acesta nu presupune un legământ nou, ci mai degrabă intenţia ca acela care fusese încheiat cu 14 ani mai înainte (cap. 15) să fie adus la îndeplinire.

3

Avram s-a aruncat cu faţa la pământ. Avram, care poate că s-a întrebat în timpul numeroşilor ani de tăcere, dacă Dumnezeu se va mai descoperi vreodată, a căzut jos într-o teamă reverenţioasă. Atitudinea aceasta de închinare era obişnuită în vremurile vechi şi era o poziţie prin care se arăta respect chiar şi faţă de fiinţele omeneşti (vezi Geneza 17,17; 24,52; Numeri 16,22; Marcu 14,35).

4

Încât pentru mine (trad. Nitzulescu). La începutul propoziţiei, Dumnezeu Se referă la Sine prin metoda accentuării. Această expresie este echivalentă cu a spune În măsura în care MĂ priveşte pe MINE, sau Eu, din partea Mea, rămân credincios legământului făcut cu mulţi ani în urmă.

Tatăl multor neamuri. Această precizare avea să aibă o îndoită împlinire. În primul rând, ea indica spre numeroasele triburi a căror genealogie va merge înapoi, până la Avram. Arabii izraeliţi, madianiţii şi alte triburi arabe care se trag din Chetura (vezi cap. 25,1-4) şi edomiţii – ca şi izraeliţii

– toţi erau urmaşii lui Avram. Într-un sens mai larg, totuşi, această făgăduinţă arată spre nenumăraţii urmaşi spirituali care îl vor revendica pe Avram ca tată al lor (Galateni 3,29).

5

Numele tău va fi Avraam. Avram a fost cel dintâi din numeroşii bărbaţi cărora Dumnezeu le-a schimbat numele. Pentru cei din vechime, numele aveau o mult mai mare importanţă decât au pentru noi. Toate numele semite au un înţeles şi, de obicei, constau într-o expresie, sau propoziţie care exprimă o dorinţă, sau poate o recunoştinţă a părintelui. Având în vedere importanţa pe care oamenii înşişi o dădeau numelor, Dumnezeu a schimbat numele anumitor oameni pentru a le aduce în armonie cu experienţele lor trecute sau viitoare. Avram, care înseamnă Tată lăudat, nu mai apare în această formă în alt loc din Biblie, ci se află sub forma Abiram care înseamnă Tatăl meu este lăudat (vezi Numeri 16,1; 1 Regi 16,34). Faptul că numele Avraam este numai o formă extinsă a lui Avram, aşa cum susţin unii comentatori este puţin probabil, având în vedere explicaţia dată în acest verset. Totuşi, în ciuda cunoştinţelor noastre actuale despre diferitele limbi semite curente pe vremea lui Avraam, nu este uşor a explica numele de Avraam. Cel mai bine este să recurgem încă la cuvântul arabic ruham, aşa cum au făcut mai multe generaţii de comentatori. Cuvântul ruham înseamnă număr mare, şi este posibil să fi existat în ebraica veche, deşi nu se întâlneşte în literatura ebraică de care dispunem astăzi. Numele de Avraam, prin urmare, va fi tradus tată al unui mare număr, care corespunde cu explicaţia dată de Dumnezeu patriarhului după schimbarea numelui său, te fac tatăl multor neamuri.

6

Verset ce nu a fost comentat.

7

Voi pune legământul Meu. Condiţiile şi binefacerile acestui legământ au legături nu numai cu Avraam ca individ, ci şi cu toţi urmaşii săi, atât literali, cât şi spirituali. Făgăduinţa făcută aici lui Avraam se referă în mod deosebit la Hristos (Galateni 3,16; Fapte 2,30), iar prin El, conform celor spuse de Pavel, urmează ca toţi creştinii să se împărtăşească de ea (Galateni 3,29; Fapte 16,31). O corectă înţelegere a termenilor acestui legământ se va întinde departe spre păstrarea unei adevărate legături între Dumnezeu şi credinciosul de astăzi.

Un legământ veşnic. Cuvântul tradus veşnic în nici un caz nu înseamnă întotdeauna o perioadă fără sfârşit (vezi comentariul pentru Exod 21,6). Veşnic, aşa cum este folosit de obicei în Biblie, înseamnă împrejurări sau condiţii care urmează să persiste timp atât de îndelungat, cât poate obiectul la care ele se aplică să fie afectat de ele, în virtutea naturii lor inerente. Acest fapt reiese clar din expresii ca trăiască pe vecie... împăratul (1 Regi 1,31; Neemia 2,3; etc.), care exprimă pur şi simplu dorinţa ca împăratul să se bucure de viaţă lungă. Având în vedere că urmaşii lui Hristos – sămânţa spirituală a lui Avraam – sunt moştenitori ai măreţelor făgăduinţe ale legământului (Galateni 3,7, 27-29), legământul cel veşnic trebuie să rămână în vigoare atâta timp cât timp este operativ Planul de Mântuire.

Voi fi Dumnezeul tău. Această făgăduinţă cuprinde toate binecuvântările mântuirii şi este o dovadă clară despre caracterul spiritual al legământului avraamic. Dumnezeu Se predă pe Sine Însuşi celui care intră în relaţia legământului şi, făcând aşa, îi atribuie toate privilegiile, bucuriile şi măreaţa speranţă care derivă din înrudirea cu Dumnezeu. Acela care devine în felul acesta un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu nu poate dori nimic mai mult spre a-l face fericit, fie în viaţa aceasta, fie în cea viitoare. Este ca şi când Dumnezeu i-ar spune lui Avraam, Orice sunt sau ce am, sau orice pot să fac, Eu voi fi şi voi face pentru tine şi sămânţa ta. Toate mijloacele Mele nemărginite vor fi folosite pentru ocrotirea, mângâierea şi mântuirea ta (vezi Romani 8,32). Fericiţi, cu adevărat, sunt aceia al căror Dumnezeu este Iehova (Psalmi 144,15). În astfel de condiţii ale legământului celui veşnic, Dumnezeu şi credinciosul se predau fiecare, unul altuia, fără rezerve.

8

Toată ţara Canaanului. La acele făgăduinţe de natură spirituală, care se întind atât de departe, a fost adăugată încă o dată asigurarea că întreaga ţară a Canaanului avea să îi aparţină lui Avraam şi urmaşilor lui. Această făgăduinţă a fost făcută în trecut de repetate ori (vezi cap. 12,7; 13,15; 15,7, 18-21). Cu această ocazie, s-a spus că făgăduinţa va rămâne în vigoare pentru totdeauna, în sensul că urmaşii săi literali aveau să stăpânească ţara atâta timp cât se vor supune condiţiilor legământului şi că fiii săi credincioşi, atât cei literali, cât şi cei spirituali, vor moşteni în cele din urmă Canaanul ceresc în veci de veci.

9

Verset ce nu a fost comentat.

10

Tot ce este de parte bărbătească. În ebraică aceasta este mai mult o poruncă, decât lasă să se înţeleagă traducerea engleză. Literal, Circumcide pe orice parte bărbătească între voi. Ritualul circumciziei este prezentat aici ca o condiţie în legătură cu legământul. El trebuie să fie un semn al legământului cu Israelul literal, cum este botezul pentru Israelul spiritual (vezi Geneza 17,11; Coloseni 2,11; Tit 3,5; 1 Petru 3,21). Unul era în legătură cu naşterea corporală, celălalt însoţea renaşterea spirituală.

11

Să vă tăiaţi împrejur. Din vremuri străvechi au fost date diferite sugestii în explicarea acestui rit. Filozoful alexandrin Philo, un evreu, credea că acesta a fost poruncit de Dumnezeu numai pentru a promova curăţenia fizică. Alţii au văzut în el un protest împotriva anumitor rituri idolatre practicate de egipteni şi de alte naţiuni păgâne. Calvin credea că aceasta însemna îndepărtarea murdăriei cărnii şi, astfel, a păcatului în general. Cu referire la importanţa tăierii împrejur, totuşi, pot fi avute în vedere următoarele puncte. Ea avea menirea: (1) să deosebească sămânţa lui Avraam de Neamuri (Efeseni 2,11), (2) să perpetueze amintirea legământului lui Iehova (Geneza 17,11), (3) să întreţină cultivarea curăţiei morale (Deuteronom 10,16), (4) să reprezinte îndreptăţirea prin credinţă (Romani 4,11), (5) să prefigureze ritualul creştin al botezului (Coloseni 2,11, 12).

Evreii nu au fost singurii din antichitate care au practicat tăierea împrejur. De exemplu, există rapoarte ale acestui obicei printre egiptenii timpurii şi diferite popoare semite.

Ea a fost practicată în diferite forme şi administrată unor persoane de diverse vârste şi clase şi a supravieţuit în timpurile moderne printre unele popoare africane, arabi şi alte naţiuni mahomedane, ajungând până la unele grupuri îndepărtate, cum ar fi insularii din Pacific.

12

Orice copil de parte bărbătească. Lui Avraam i-au fost date instrucţiuni speciale cu privire la cine anume să ia parte la ritualul tăierii împrejur şi când urma să fie administrat. Aceste reguli au fost cuprinse mai târziu în legea lui Moise (Levitic 12,3; Luca 2,21). Nici un om de parte bărbătească din comunitatea ebraică fie liber, fie rob, nu era scutit. Tăierea împrejur, semn al legământului lui Dumnezeu cu Avraam, a devenit un semn pentru Israel, arătând că ei erau poporul lui Dumnezeu şi, de aceea, fiecare israelit de parte bărbătească, primea semnul acela. O dată cu respingerea Israelului literal ca popor ales al lui Dumnezeu, tăierea împrejur a încetat să mai aibă însemnătate ca ritual religios (Fapte15,5.10.19.20.24.28.29; Galateni 2,3–5; 5,2–6; Romani 2,28.29).

13

Verset ce nu a fost comentat.

14

Să fie nimicit. Această judecată este repetată în legislaţia mozaică pentru diferite încălcări ale prevederilor ei (vezi Exod 12,15.19; Levitic 17,4.10; Numeri 15,30; 19,13). Experienţa personală a lui Moise arată solemna importanţă dată de Dumnezeu împlinirii acestui ritual (Exod 4,24–26). Dacă sentinţa urma să fie adusă la îndeplinire prin mâinile adunării, prin magistraţii civili, sau de Dumnezeu Însuşi, nu este spus în mod explicit. Faptul că expulzarea din popor a cuiva era în anumite cazuri urmată de pedeapsa cu moartea (vezi Exod 31,14) nu este o dovadă că pedeapsa capitală însoţea în mod invariabil o astfel de sentinţă (vezi Exod 12,19; Levitic 7,20.21; Numeri 19,13). Oricum ar fi fost, un evreu netăiat împrejur, fie copil, fie adult, îşi pierdea drepturile poziţiei sale sociale, politice şi religioase ca evreu (vezi comentariul pentru Exod 12,15).

15

Numele ei să fie Sara. Este pentru prima dată când Sarai, soţia lui Avraam, a fost amintită pe nume într-o comunicare divină cu el. Între cele două nume, Sarai şi Sara, nu există nici o deosebire majoră. Sarai, care înseamnă prinţesa mea a devenit simplu Sara, o prinţesă. Mai înainte ea fusese prinţesa lui Avraam, însă de aici înainte ea trebuia să fie recunoscută ca prinţesa şi strămoaşa unei naţiuni întregi. Ea avea să aparţină atât urmaşilor ei, cât şi lui Avraam.

16

Un fiu din ea. După mulţi ani de aşteptare, lui Avraam i s-au dat înştiinţări precise cu scopul de a arăta că sămânţa făgăduită avea să fie copilul Sarei, nu copilul Agarei (vezi Galateni 4,22-31).

Împăraţi de noroade vor ieşi din ea. Aceasta se referă în primul rând la David şi la urmaşii săi de pe tronul lui Iuda, dar cuprinde şi regalitatea Edomului. Dumnezeu îl asigură pe Avraam că în ciuda stricăciunii oamenilor, care Îl împiedică atât de des în graba lor, scopul Său va fi realizat (vezi Isaia 46,10.11; 55,10.11).

17

Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ. Faptul că Avraam s-a aruncat încă o dată cu faţa la pământ, arată că se ridicase de când se prosternase la începutul acestei descoperiri (vezi v.3).

Şi a râs. Comentatorii diferă în părerile lor dacă râsul lui Avraam a fost expresia bucuriei, sau a îndoielii. Deşi ar fi mai plăcut a fi de acord cu aceia care sunt de prima părere, pe temeiul din Romani 4,19-20, contextul se pare că favorizează ultima părere. Declaraţia lui Pavel din Romani s-ar aplica atunci la starea sufletească a lui Avraam, după ce a fost convins de realitatea făgăduinţei. Întrebările puse de Avraam, probabil în inima sa mai degrabă decât vorbite cu glas, să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? şi să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani? nu lasă impresia că sunt puse de bucurie. Ele par să exprime îndoială. Poate că râsul lui Avraam reflectă şi încurcătura lui, aflând că făgăduinţa divină cu privire la Sara trecea cu vederea planurile sale pentru Ismael (vezi Geneza 17,18). Aceia care găsesc că este dificil a se gândi că în inima lui Avraam, marele erou al credinţei, era îndoială trebuie să ţină seama de evenimentele raportate în capitolul 12,11-13 şi 16,2-4. Să observăm, de asemenea, la râsul Sarei în cap. 18,12-15, care arată că ea încă se îndoia, chiar şi după ce Avraam crezuse (vezi cap. 21,6.9 şi comentariul pentru cap. 17,19).

18

Să trăiască Ismael înaintea Ta! Această mijlocire sugerează că, de la naşterea lui Ismael, Avraam se agăţase cu putere şi fără întrerupere de speranţa că acest fiu ar putea să fie moştenitorul făgăduit. Orb faţă de posibilitatea Sarei de a-i dărui un fiu la vârsta ei înaintată, Avraam mijloceşte în favoarea lui Ismael. Avraam ar fi mulţumit să-l accepte, fiul propriei plănuiri, chiar în locul celui născut de Sara. Mai mult, acesta lucru l-ar scoate din încurcătura de a renunţa la planul lui pentru Ismael, făcut public, de a fi moştenitorul său (vezi PP 146).

19

Şi-i vei pune numele Isaac. Cu adevărat – fără îndoială – Sara va deveni o mamă. Nu era nici un motiv de îndoială. Numele ales de Dumnezeu pentru fiul făgăduit al Sarei, Isaac înseamnă el râde. Aceasta poate să fie o referire la râsul lui Avraam, continuul aducător aminte al unui slab moment de îndoială. Mai probabil, el reflectă bucuria pe care Avraam o va încerca o dată cu naşterea fiului făgăduit. Acum s-ar putea să râdă din îndoială, însă atunci el se va bucura cu adevărat, când credinţa avea să întâlnească realitatea (vezi Geneza 21,6-7; Isaia 54,1; Galateni 4,27). Ambele nume, Isaac şi Ismael, au fost alese înainte de naştere, iar numele de Avram şi Sarai au fost schimbate, pentru că le era rezervată o nouă experienţă.

20

Cu privire la Ismael. Dumnezeu îl asigură din nou pe Avraam că făgăduinţele speciale făcute lui Isaac nu vor contraveni celor făcute mamei lui Ismael la izvorul din pustie (cap. 16,10). Ca şi cei doisprezece fii ai lui Iacov, fiecare din ei a devenit tatăl unui fiu (vezi comentariul pentru cap. 25,13-16).

21

Cu Isaac. Repetând declaraţia din v.19, Dumnezeu îl asigură pe Avraam că Isaac, nu Ismael, avea să fie fiul legământului. În timp ce Ismael trebuia să se împărtăşească, în general, din binecuvântările făgăduite lui Avraam, urmaşii lui Isaac aveau să devină suficient de numeroşi pentru a stăpâni ţara Canaanului. În mod deosebit, legământul, cu toate binecuvântările lui spirituale şi materiale, era pentru fiul Sarei, Isaac, şi pentru urmaşii săi. Istoria de mai târziu a acestor doi fii justifică pe deplin alegerea a unuia şi respingerea celuilalt. Chiar dacă Agar ajunsese să creadă în adevăratul Dumnezeu, influenţa educaţiei ei egiptene de mai înainte s-a dovedit a fi hotărâtoare în viaţa lui Ismael şi a fiilor ei, pentru că descendenţii săi au devenit păgâni.

Pe vremea aceasta. La făgăduinţa despre fiu este acum adăugată o limită de timp. Nu mai putea să existe nici un loc pentru incertitudine. După o aşteptare de aproape 25 de ani de la prima făgăduinţă, însoţită de credinţă şi îndoială, Avraam a aflat că timpul avea să se încheie curând.

22

Dumnezeu S-a înălţat. Această declaraţie arată că descoperirea lui Dumnezeu fusese o descoperire vizibilă. Nu avem nici o idee cu privire la forma în care Avraam L-a văzut pe Dumnezeu.

23

Avraam a luat pe... Ismael. Ascultând de Dumnezeu, Avraam i-a tăiat împrejur pe toţi membrii de parte bărbătească a marii sale familii, printre care şi pe Ismael. Pentru că Ismael era de 13 ani când a fost tăiat împrejur (v.25), arabii chiar şi acum amână acest ritual pentru o perioadă mult mai târzie decât evreii, în general de la vârsta de 5 la 13 ani şi de obicei nu înainte de al treisprezecelea an.

Comentariile lui Ellen G. White

1-16 PP 137-138

1 PP 137, 370

1, 2 SR 146

4 PP 137

5 PP 138

7 PP 370; SR 78, 146

10 PP 138, 363; SR 148

10,11 SR 146

16 PP 138, 146

18 SR 78

18-20 PP 146

19 SR 78

24

Verset ce nu a fost comentat.

25

Verset ce nu a fost comentat.

26

Verset ce nu a fost comentat.

27

Verset ce nu a fost comentat.