Exodul 20

1

Dumnezeu a rostit. Platforma era acum aşezată pentru proclamarea Legii morale, care a rămas norma fundamentală de conduită fără întrerupere de atunci pentru milioanele fără număr. Nimeni nu va nega că acesta a fost unul dintre evenimentele importante şi decisive ale istoriei. Nici nu poate nimeni nega nevoia vitală a tuturor oamenilor de un astfel de cod de purtare, din cauza nedesăvârşirilor lor morale şi spirituale şi a înclinaţiei lor de a face ceea răul. Decalogul stă deasupra tuturor celorlalte legi morale şi spirituale. El cuprinde întreaga comportare omenească. Este singura Lege care poate controla efectiv conştiinţa. El este pentru toate timpurile un manual condensat de purtare umană şi cuprinde întregul domeniu al datoriei omului. Mântuitorul nostru S-a referit la porunci ca fiind calea prin care cineva îşi poate asigura viaţa veşnică (Matei 19,16-19). Ele se potrivesc pentru orice fel de societate omenească, aplicabile şi în vigoare atâta timp cât va dura lumea (Matei 5,17.18). Ele nu se pot învechi niciodată, pentru că sunt expresia imutabilă a voinţei şi caracterului lui Dumnezeu. A fost un motiv întemeiat că Dumnezeu le-a dat poporului Său atât pe cale orală, cât şi în scris (Exod 31,18; Deuteronom 4,13).

Deşi dat omului de autoritatea divină, Decalogul nu este o creaţie arbitrară a voinţei lui Dumnezeu. El este mai degrabă expresia naturii divine. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1,27), făcut ca să fie sfânt, după cum El este sfânt (1 Petru 1,15.16), şi cele Zece Porunci sunt gradul de sfinţenie statornicit de Cer (vezi Romani 7,7-25). Cheia pentru interpretarea spirituală a Legii a fost dată de Hristos în Predica de pe Munte (Matei 5 la 7).

Decalogul nu este numai expresia sfinţeniei, ci şi a iubirii (Matei 22,34-40; Ioan 15,10; Romani 13,8-10; 1 Ioan 2,4). Orice am face în slujirea adusă lui Dumnezeu sau omului, dacă este fără iubire, Legea nu este împlinită. Iubirea este aceea care ne păzeşte de călcarea celor Zece Porunci, deoarece, cum ne putem închina altor zei, cum putem să luăm în deşert Numele Lui şi să nesocotim păzirea Sabatului, dacă-L iubim cu adevărat? Cum putem fura ce aparţine semenului nostru, să mărturisim împotriva lui, sau să-i poftim lucrurile lui, dacă îl iubim? Iubirea este rădăcina credincioşiei faţă de Dumnezeu şi a cinstei şi respectului pentru drepturile semenilor noştri. Acesta trebuie să fie pentru totdeauna marele motiv care ne îndeamnă la ascultare (Ioan 14,15; 15,10; 2 Corinteni 5,14; Galateni 5,6).

Când vine de prima dată la Hristos, un om se va abţine în mod conştient de la răul cu care s-a obişnuit. Scopul principal pentru care a fost dat Decalogul, în mare măsură în formă negativă, a fost ca să-i ajute pe păcătoşi să deosebească între bine şi rău. Repetarea lui, Să nu dovedeşte prezenţa unor puternice tendinţe în inimă, care trebuie să fie reprimate (vezi Ieremia 17,9; Romani 7,17-23; 1 Timotei 1,9.10). Dar această formă negativă înseamnă un domeniu vast şi satisfăcător de acţiune morală şi spirituală, aflat la dispoziţia omului, şi face posibilă o mare dezvoltare a caracterului. El este restrictiv numai prin cele câteva oprelişti arătate pe nume. Decalogul atestă adevărul libertăţii creştine (Iacov 2,12; 2 Corinteni 3,17). Cu toate că litera Legii, din cauza puţinelor ei cuvinte, poate să apară îngustă ca scop, spiritul ei este fără margini (Psalmi 119,96).

Faptul că cele Zece Porunci au fost scrise pe două table de piatră, scoate în evidenţă aplicaţia lor faţă de două feluri de obligaţie morală: datoria faţă de Dumnezeu şi datoria faţă de om (Matei 22,34-40). Ceea ce datorăm faţă de Dumnezeu este de nedespărţit de ceea ce datorăm faţă de om, pentru că neglijarea datoriilor faţă de semenul nostru, va fi urmată curând de neglijarea datoriei faţă de Dumnezeu. Biblia nu nesocoteşte deosebirea dintre religie (datorii directe faţă de Dumnezeu) şi moralitate (datorii ce se nasc din legăturile sociale), ci le uneşte în concepţia mai profundă că tot ce face cineva Îi este făcut lui Dumnezeu, a cărui autoritate este supremă în ambele sfere (vezi Mica 6,8; Matei 25,34-45; Iacov 1,27; 1 Ioan 4,20).

Fiind cuvintele lui Dumnezeu, cele Zece Porunci trebuie să fie considerate deosebite de legile (cap. 21,1) întemeiate pe ele şi incluse împreună cu ele în cartea legământului, ca alcătuind legea statutară a lui Israel (vezi cap. 24,3). Cele două table, care conţin Decalogul, cu excluderea celorlalte părţi ale legii, sunt variat numite mărturia (cap. 25,16), legământul Său (Deuteronom 4,13), cuvintele legământului (Exod 34,28), table ale mărturiei (Exod 31,18; 32,15) şi tablele legământului (Deuteronom 9,9-11). Aceste table, şi numai acestea, au fost puse în chivotul legământului (Exod 25,21; 1 Regi 8,9). În felul acesta, ele au fost privite într-un anumit sens ca garanţia legământului. Punerea tablelor sub scaunul harului, aduce o lumină asupra naturii legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel. Acesta arată că Legea este substratul, temelia legământului, documentul obligatoriu, garanţia. Cu toate acestea, deasupra Legii este scaunul harului, stropit cu sângele ispăşirii, o mărturie încurajatoare că la Dumnezeu există iertare pentru cei care calcă poruncile. Vechiul Testament face în mod constant o deosebire clară între Legea morală şi legile ceremoniale (2 Regi 21,8; Deuteronom 9,11).

2

Eu sunt Domnul. Literal, Eu sunt Yahweh, un nume propriu derivat din verbul “a fi, “a deveni (vezi comentariul pentru Exod 3,14.15). El înseamnă “Cel care există, “Cel viu, “Cel veşnic. De aceea, când Isus le-a spus iudeilor din zilele Sale, care Îi făceau şicane, “Înainte de Avraam, Eu sunt (Ioan 8,58), ei au înţeles că El susţinea că este “Domnul din Vechiul Testament. Aceasta explică ostilitatea şi încercarea lor de a-L omorî (Ioan 8,59). Isus Hristos, cea de-a doua persoană a Dumnezeirii, este Acela care a fost Dumnezeul izraeliţilor în decursul istoriei lor (Exod 32,34; Ioan 1,1-3, 14; 6,46.62; 17,5; 1 Corinteni 10,4; Coloseni 1,13-18; Evrei 1,1-3; Apocalipsa 1,17.18; PP 366). El a fost Acela care le-a dat Decalogul; El a fost Acela care S-a declarat pe Sine că este Domn şi al Sabatului (Marcu 2,28). Grecescul he zoe, Cel viu (Apocalipsa 1,18, RSV), este echivalent cu ebraicul Eyer ’asher ’ehyeh, Eu sunt din Exod 3,14.

Casa robiei. Dumnezeu a proclamat sfânta Sa Lege în mijlocul tunetului şi al fulgerului, al căror rol pare să-şi găsească un ecou în imperativul să şi să nu. Groaza de la Sinai a fost destinată să prezinte în mod viu în faţa poporului înfricoşătoarea solemnitate a zile judecăţii de apoi (PP 339). Preceptele precise ale Decalogului accentuează dreptatea Autorului lor şi stricteţea cererilor Sale. Dar Legea mai era şi un monument de aducere aminte a harului Său, pentru că Dumnezeul care a rostit Legea este chiar Acela care a scos pe poporul Său din Egipt şi l-a eliberat de jugul robiei. El este Acela care a dat preţioasele făgăduinţe lui Avraam, Isaac şi Iacov.

Deoarece Scripturile fac din Egipt un simbol al stării de păcat (vezi Apocalipsa 11,8), eliberarea lui Israel din Egipt poate fi potrivit comparată cu eliberarea întregului popor al lui Dumnezeu de sub puterea păcatului. Domnul a eliberat pe poporul Său din ţara lui Faraon, ca să-i poată da Legea Sa (Psalmi 105,42-45). Tot aşa, prin Evanghelie, Hristos ne eliberează din robia păcatului (Ioan 8,34-36; 2 Petru 2,19), ca să putem respecta Legea Sa, care este tradusă în ascultare adevărată (Ioan 15,10; Romani 8,1-4). Fie ca aceia care învaţă că Evanghelia lui Hristos ne scuteşte de sfânta poruncă a Decalogului să cugete asupra acestui adevăr. Eliberarea din Egipt a avut loc pentru a produce motivul de a asculta de Legea lui Dumnezeu. A se observa ordinea de aici, mai întâi Domnul salvează pe Israel, apoi le dă Legea Sa ca s-o respecte. Aceeaşi ordine este adevărată şi sub Evanghelie. Mai întâi, Hristos ne salvează din păcat (vezi Ioan 1,29; 1 Corinteni 15,3; Galateni 1,4), apoi trăieşte în noi Legea Sa (Galateni 2,20; Romani 4,25; 8,1-3; 1 Petru 2,24).

3

Să nu. Deşi legământul a fost făcut cu întregul Israel (cap. 19,5), folosirea verbului la singular arată că Dumnezeu S-a adresat fiecărui ins al naţiunii şi a cerut de la el ascultare de Lege. Ascultarea colectivă nu era de ajuns. În toată vremea, cele Zece Porunci îşi îndreaptă chemarea spre individ şi apasă asupra conştiinţei fiecărui om (vezi Ezechiel 18,19.20).

Afară de mine. Literal, în faţa Mea. Această expresie idiomatică ebraică înseamnă adesea afară de Mine, alături de Mine sau în opoziţie cu Mine. Fiind singurul Dumnezeu adevărat, Domnul cere să fie singurul căruia să I se aducă închinare. Concepţia aceasta a unui singur Dumnezeu era străină credinţei şi practicii politeiste ale altor naţiuni. Dumnezeu ne cheamă să-L punem înainte de orice altceva, să-L punem pe El în afecţiunea şi viaţa noastră, în armonie cu porunca Domnului din Predica de pe Munte (Matei 6,33). Numai simpla credinţă nu este de ajuns, nici chiar recunoaşterea că El este singurul Dumnezeu. Noi datorăm supunere şi consacrare din toată inima faţă de El ca Persoană, pe care avem privilegiul să o cunoaştem, să o iubim, să ne încredem în El, şi cu care putem avea părtăşie binecuvântată. Dependenţa faţă de orice altceva, decât faţă de Dumnezeu, fie că este bogăţie, cunoştinţă, poziţie sau prieteni, ne pune în pericol. Este greu a lupta contra atracţiilor lumii şi atât de uşor să te încrezi în ce este vizibil şi vremelnic (vezi Matei 6,19-34; 1 Ioan 2,15-17). În epoca noastră materialistă, nu este greu să se calce spiritul acestei prime porunci, punându-ne încrederea în avantaj, sau ajutor pământesc, şi făcând aşa Îl uităm pe Acela care a creat lucrurile de care ne bucurăm (vezi 2 Corinteni 4,18).

4

Chip cioplit. Aşa cum prima poruncă accentuează faptul că există numai un singur Dumnezeu, ca protest contra închinării la mai mulţi zei, a doua pune accentul asupra naturii Lui spirituale (Ioan 4,24), cu dezaprobarea idolatriei şi materialismului. Această poruncă nu opreşte în mod necesar folosirea sculpturii şi picturii în religie. Arta şi reprezentarea folosite la construirea sanctuarului (Exod 25,17-22), la templul lui Solomon (1 Regi 6,23-26) şi la şarpele de aramă (Numeri 21,8.9; 2 Regi 18,4) dovedesc în mod clar că a doua poruncă nu proscrie materialul ilustrativ religios. Ce este condamnat este venerarea, închinarea, sau semi-închinarea pe care mulţimile o aduc în multe ţări picturilor şi chipurilor religioase. Scuza că nu li se aduce închinare idolilor înşişi nu micşorează tăria acestei oprelişti. Idolilor nu numai că nu trebuie să li se aducă închinare, ei nici nu trebuie să fie făcuţi. Nebunia idolatriei constă în faptul că idolii sunt doar produsul iscusinţei omeneşti şi, de aceea, inferiori omului şi supuşi faţă de el (Osea 8,6). Dar omul poate să aducă adevărată închinare, numai îndreptând gândurile sale spre Cineva mai mare decât el.

Nici vreo înfăţişare. Întreita împărţire de aici şi din altă parte (cer, pământ şi ape) cuprinde întreg universul fizic, din care păgânii îşi făceau zeităţile lor (Deuteronom 4,15-19; Romani 1,22.23).

5

6

Păzesc poruncile Mele. Adevărata iubire faţă de Dumnezeu este dovedită prin ascultare. Deoarece Însuşi Dumnezeu este iubire şi felul Lui de a lucra cu creaturile Sale este întemeiat pe iubire (1 Ioan 4,7-21), Dumnezeu nu doreşte să ascultăm de El pentru că trebuie, ci pentru că am ales să facem aşa (Ioan 14,15.21; 15,10; 1 Ioan 2,5; 5,3; 2 Ioan 6).

7

În deşert. Cuvântul tradus astfel înseamnă nelegiuire, falsitate, vanitate, goliciune. Întipărirea respectului este scopul poruncii a treia (Psalmi 111,9; Eclesiast 5,1.2), care este o urmare potrivită a celor două care o preced. Cei care nu slujesc nimănui decât adevăratului Dumnezeu şi îi slujesc în duh şi în adevăr vor evita orice folosire uşuratică, nerespectuoasă, sau nenecesară a sfântului Nume. Ei nu vor îngădui profanarea. Profanarea, sau oricare vorbire uşuratică cu privire la această chestiune, nu numai că violează spiritul religiei, dar indică şi o lipsă de educaţie şi nobleţe.

Cuvintele necuviincioase n-au nici o scuză, Pentru că lipsa de bunăvoinţă este lipsă de bun simţ. Porunca aceasta nu se aplică numai la cuvinte pe care să le evităm, ci şi la grija cu care trebuie să le folosim pe acelea care sunt bune (vezi Matei 12,34-37).

Porunca a treia condamnă şi ceremonia lipsită de conţinut şi formalitatea în închinare (vezi 2 Timotei 3,5) şi înalţă închinarea în spiritul cel adevărat al sfinţeniei (Ioan 4,24). Ea arată că ascultarea de litera legii nu este suficientă. Nimeni n-a onorat vreodată numele lui Dumnezeu mai riguros decât au făcut-o iudeii care, până în ziua de azi, nu vor să-l rostească. Drept rezultat, acum nimeni nu mai ştie cum trebuie să fie pronunţat. Dar în devotamentul lor foarte mare faţă de litera legii iudeii au adus lui Dumnezeu o cinstire lipsită de conţinut. Acest zel fals n-a împiedicat tragica greşeală a naţiunii iudaice de acum 2000 de ani (Ioan 1,11; Fapte 13,46).

Porunca a treia interzice şi jurământul fals, sau sperjurul, care a fost întotdeauna considerat ca o serioasă ofensă morală şi socială, meritând cea mai aspră pedeapsă. Luarea în deşert a Numelui lui Dumnezeu dă pe faţă lipsa de respect faţă de El. Dacă gândirea noastră se află la înalt grad spiritual, şi cuvintele noastre vor fi alese şi vor fi dictate de ceea ce este cinstit şi sincer (Filipeni 4,8).

8

Adu-ţi aminte. Cuvântul acesta nu face ca porunca a patra să fie mai importantă decât celelalte nouă. Toate sunt deopotrivă de egale. A călca una înseamnă a le călca pe toate (Iacov 2,8-11). Dar porunca Sabatului ne aminteşte că Sabatul zilei a şaptea, ca odihnă lăsată de Dumnezeu pentru om, îşi are originea tocmai la începutul istoriei umane şi este o parte inseparabilă a săptămânii creaţiunii (Geneza 2,1-3; PP 336). Argumentul că Sabatul a fost dat pentru prima dată la Sinai este întru totul fără temei (Marcu 2,27; PP 80, 258). Într-un sens personal, Sabatul apare ca un aducător aminte al faptului că, în mijlocul grijilor presante ale vieţii, nu trebuie să-L uităm pe Dumnezeu. A intra cu totul în spiritul Sabatului înseamnă a găsi un ajutor preţios în ascultarea de restul Decalogului. Atenţia şi consacrarea deosebită dată în această zi de odihnă lui Dumnezeu şi lucrurilor de valoare veşnică produc rezerve de putere pentru biruinţa asupra relelor faţă de care suntem avertizaţi în celelalte porunci. Sabatul a fost bine comparat cu un pod aruncat peste apele tulburi ale vieţii, pe care putem trece spre a ajunge pe ţărmul celălalt, o verigă de legătură între pământ şi cer, un simbol al zilei eterne, când cei care sunt credincioşi faţă de Dumnezeu vor îmbrăca pentru totdeauna haina sfinţeniei şi bucuriei nepieritoare.

A ne aducem aminte şi faptul că simpla odihnă de munca fizică nu constituie o respectare a Sabatului. Niciodată nu s-a intenţionat ca Sabatul să fie o zi a leneviei şi inactivităţii. Respectarea Sabatului nu este atât o chestiune de abţinere de la anumite forme de activitate, cât este aceea de a intra în mod intenţionat în altele. Noi încetăm ciclul săptămânal de muncă numai ca un mijloc în vederea consacrării zilei altor scopuri. Spiritul adevăratei respectări a Sabatului îl va conduce pe om să îmbunătăţească sfintele lui ceasuri, căutând să înţeleagă mai bine caracterul şi voia lui Dumnezeu, să aprecieze mai iubirea şi îndurarea Sa şi să conlucreze mai efectiv împreună cu El în slujirea nevoilor spirituale ale semenilor săi. Tot ce contribuie la aceste obiective principale este potrivit cu spiritul şi scopul Sabatului. Tot ce contribuie în principal la satisfacerea dorinţelor personale ale cuiva. sau la urmărirea intereselor cuiva nu mai este o parte din adevărata păzire a Sabatului, întocmai ca munca obişnuită. Principiul acesta se aplică atât la cugete şi cuvinte, cât şi la fapte.

9

Să lucrezi. Aceasta este mai degrabă o îngăduinţă decât o poruncă. Lucrarea trebuie să fie îndeplinită în primele şase zile ale săptămânii, astfel încât Sabatul, care vine în ziua a şaptea, să poată fi liber pentru închinare şi slujirea lui Dumnezeu.

10

Ziua a şaptea. Nu trebuie să fie îndeplinită nici o muncă trecătoare, care nu este necesară în această zi. Ea trebuie să fie folosită în cugetare religioasă, închinare şi slujire adusă lui Dumnezeu. Ea mai oferă şi o ocazie pentru odihnă fizică. Această caracteristică a Sabatului este deosebit de importantă pentru om în starea de păcat, când trebuie să-şi câştige pâinea în sudoarea feţei lui (Geneza 3,17-19).

Sabatul. Literal un Sabat. În ebraică articolul definit ul lipseşte. Cu toate acestea, faptul aceasta nu ia din porunca Sabatului precizarea ei. Punctul în controversă dintre păzitorii duminicii şi păzitorii Sabatului nu este asupra faptului dacă un creştin să se odihnească – să nu facă nici o lucrare – o zi pe săptămână, ci care zi a săptămânii trebuie să fie aceea, prima, sau a şaptea. Porunca răspunde în mod clar, a şaptea zi. Porunca împarte săptămâna în două părţi: (1) şase zile să lucrezi, şi să-ţi faci lucrul tău, (2) ziua a şaptea... să nu faci nici o lucrare în ea. De ce această interdicţie de la lucru în ziua a şaptea? Pentru că ea este un Sabat al Domnului. Cuvântul Sabat este din ebraicul shabbath, care înseamnă odihnă. Astfel porunca opreşte lucrul în ziua a şaptea, pentru că ea este o zi de odihnă a Domnului. Aceasta ne duce înapoi la originea Sabatului, când Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea (Geneza 2,2). De aceea este clar că contrastul nu este între ul şi o, ci între lucru şi odihnă. Şase zile spune porunca, sunt zile de lucru, dar a şaptea zi este o zi de odihnă. Faptul că ziua a şaptea este singura zi de odihnă a lui Dumnezeu este clar arătat prin cuvintele de la început ale poruncii: Adu-ţi aminte de ziua de Sabat (odihnă), ca s-o sfinţeşti.

Îngerii au anunţat pe păstori: Vi s-a născut un Mântuitor (Luca 2,11). De aceea, nu vom concluziona că Hristos a fost pur şi simplu unul din mulţii mântuitori. Noi prindem înţelesul cuvintelor îngerului, când punem accentul pe cuvântul Mântuitor. Hristos a venit, nu ca un cuceritor militar, sau rege pământesc, ci ca Mântuitor. Multe alte texte se ocupă cu unicitatea mântuirii Sale şi că nu putem fi mântuiţi prin nimeni altul. Aşa stau lucrurile şi cu ul şi o din porunca a patra.

Să nu faci nici o lucrare. Aceasta nu opreşte fapte de îndurare, sau lucrări principale pentru păstrarea vieţi şi sănătăţii care nu pot fi îndeplinite în alte zile. Este întotdeauna îngăduit a face bine în zilele de Sabat (Matei 12,1-14; Marcu 2,23-28). Odihna despre care se vorbeşte aici nu trebuie să fie considerată în termeni simpli de încetare de la lucrul obişnuit, deşi, desigur că şi acesta este inclus. Ea trebuie să fie o odihnă sfântă, în care să aibă loc comuniunea cu Dumnezeu.

Nici vita ta. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru animalele necuvântătoare este repetat subliniată de scriitorii Vechiului Testament (Exod 23,5.12; Deuteronom 25,4). El şi-a adus aminte de ele în corabie (Geneza 8,1). Ele au fost cuprinse în legământul care a urmat după potop (Geneza 9,9-11). El pretinde animalele ca fiind ale Sale (Psalmi 50,10). Prezenţa unei mulţimi de vite a constituit un motiv pentru care Ninive a fost cruţată (Iona 4,11).

Străinul. Adică, un străin care din propria voinţă liberă s-a unit cu izraeliţii. O mulţime de oameni de tot soiul a părăsit Egiptul împreună cu Israel (Exod 12,38) şi l-a însoţit în peregrinările lui prin pustie. Atâta timp cât au ales să rămână cu izraeliţii, ei trebuiau să se conformeze cererilor lui Dumnezeu fixate pentru poporul Său. Într-un sens, aceasta restrângea libertatea lor, dar ei erau liberi să plece, dacă nu doreau să asculte. Drept compensaţie, ca să zicem aşa, ei se bucurau de măsura binecuvântărilor pe care Dumnezeu le acorda lui Israel (Numeri 10,29; Zaharia 8,22.23).

11

Domnul a făcut. Este semnificativ că Însuşi Hristos, în calitate de Creator (Ioan 1,1-3), S-a odihnit în prima zi de Sabat a lumii (DA 769) şi a rostit Legea la Sinai (PP 336). Cei care sunt recreaţi după chipul Său (Efeseni 4,24), vor alege să urmeze pilda Lui în privinţa aceasta şi a altora (1 Petru 2,21). Creatorul nu S-a odihnit din cauza oboselii (Isaia 40,28). Odihna Lui a fost încetarea de la lucru la încheierea unei sarcini îndeplinite (Geneza 1,31 la 2,3). Odihnindu-Se, El ne-a lăsat o exemplu (Matei 3,15; compară cu Evrei 4,10). Sabatul a fost făcut pentru om (Marcu 2,27) spre a satisface o nevoie, care la început a fost doar spirituală, dar care, după intrarea păcatului, a devenit şi fizică (vezi Geneza 3,17-19). Unul din motivele pentru care izraeliţii au fost eliberaţi din Egipt a fost ca ei să poată păzi ziua de odihnă lăsată pe cale divină. Apăsarea lor în Egipt făcuse o astfel de păzire foarte grea (vezi Exod 5,5-9; Deuteronom 5,12-15; PK 180).

12

Cinsteşte pe tatăl tău. Cuprinzând în primele patru porunci datoriile noastre faţă de Dumnezeu, reluăm acum cea de-a doua tablă a legii, care se ocupă cu datoria faţă de aproapele (Matei 22,34-40). Având în vedere că înainte de vârsta responsabilităţii morale părinţii apar faţă de copiii lor ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu (PP 308), este logic şi potrivit că prima noastră datorie faţă de om să fie faţă de ei (Deuteronom 6,6, 7; Efeseni 6,1-3; Coloseni 3,20). Un alt scop al acestei porunci este de a face să nască respect pentru orice autoritate legală. Astfel de respect începe cu atitudinea copiilor faţă de părinţii lor. În mintea copilului, aceasta devine temelia pentru respectul şi ascultarea datorate acelora care sunt puşi în mod legitim ca autoritate asupra lui în decursul vieţii, mai ales în biserică şi în stat (Romani 13,1-7; Evrei 13,17; 1 Petru 2,13-18). În spiritul acestei porunci este cuprinsă ideea că aceia care au autoritate în cămin şi în afara lui să se comporte ei înşişi aşa fel încât să fie vrednici întotdeauna de respectul şi ascultarea celor aflaţi în grija lor (Efeseni 6,4, 9; Coloseni 3,21; 4,1). Signaler une erreur

13

Să nu ucizi. Orice înţelegere legitimă a legăturii faţă de aproapele nostru arată că trebuie să respectăm şi să cinstim viaţa lui, pentru că orice viaţă este sfinţită (Geneza 9,5.6). Isus a extins (Isaia 42,21) această poruncă incluzând mânia şi dispreţul (Matei 5,21.22). Mai târziu, apostolul Ioan a adăugat ura (1 Ioan 3,14.15). Această poruncă nu interzice numai violenţa asupra corpului, ci şi lezarea sufletului, ceea ce are urmări mult mai mari. Noi o călcăm când îi ducem pe alţii la păcat prin exemplul şi acţiunea noastră, contribuind astfel la nimicirea sufletelor lor. Cei care îl corup pe cel inocent şi îl seduc pe cel virtuos ucid într-un sens cu mult mai rău decât ucigaşul şi banditul, prin faptul că fac mai mult decât a omorî doar trupul (Matei 10,28).

14

Să nu comiţi adulter. Interdicţia aceasta cuprinde nu numai adulterul, ci şi desfrânarea şi necurăţia de orice fel, în fapte, cuvânt şi cuget (Matei 5,27.28). Această cea de-a treia datorie faţă de aproapele nostru înseamnă a respecta şi a onora legătura pe care este clădită familia, aceea a raportului de căsătorie, care pentru creştin este tot atât de preţioasă ca viaţa însăşi (vezi Evrei 13,4). Căsătoria face ca soţul şi soţia să fie un singur trup (Geneza 2,24). A fi necredincios faţă de această numire sfântă, sau a-i face pe alţii să facă astfel este a dispreţui ce este sfinţit şi a comite o crimă. În decursul istoriei umane nu s-a considerat, în general, ca o gravă încălcare pentru bărbat spre a deveni un adulterin. Dacă însă femeia făcea astfel, era tratată cu cea mai mare severitate. Societatea vorbeşte de femeie decăzută, dar este puţin spus despre bărbatul decăzut. Porunca se aplică cu egală putere atât soţului, cât şi soţiei (Evrei 13,4; Apocalipsa 21,8). Signaler une erreur

15

Să nu furi. Aici este stabilit dreptul la proprietate, drept care trebuie să fie respectat de alţii. Pentru ca societatea să existe în general, principiul acesta trebuie să fie apărat, altfel nu există nici

o siguranţă şi nici o protecţie. Totul ar fi anarhie. Porunca aceasta interzice orice faptă prin care, direct sau indirect, obţinem bunurile altuia pe cale necinstită. Mai ales în aceste zile, când tăişul ascuţit al moralităţii devine îngrijorător de tocit, este bine să amintim că falsificarea, tăinuirea defectelor, falsa prezentare a calităţii şi folosirea de greutăţi, sau măsuri false, sunt toate fapte ale unui hoţ de buzunare sau spărgător de magazin.

Angajaţii fură când iau un comision necunoscut superiorilor lor, sau îşi însuşesc ceva asupra căruia nu s-a căzut de acord în mod expres, sau neglijează să facă orice lucrare pe care s-au înţeles s-o facă, ori o aduc la îndeplinire în mod neglijent, sau păgubesc bunul proprietarului prin lipsă de atenţie, ori îl micşorează prin risipă.

Patronii fură când reţin de la angajaţii lor beneficiile pe care le-au făgăduit, sau îngăduie ca salariile lor să fie plătite cu întârziere, ori îi obligă să lucreze peste timpul de lucru fără a fi remuneraţi cum trebuie, sau îi privează de orice altă recompensă la care au dreptul rezonabil să se aştepte. Fură acela care ascunde lucruri de un inspector vamal, sau le prezintă într-un fel oarecum greşit, ori falsifică sau înşeală la darea restului, sau cel care înşeală pe negustori, contractând o datorie pe care n-o poate plăti niciodată, sau cel care, având în vedere un faliment iminent, transferă proprietatea lui asupra unui prieten, cu înţelegerea ca mai târziu să fie restituită, sau recurge la vreun aşa numit şiretlic comercial.

Cu excepţia celor care sunt stăpâniţi de spiritul de cinste, care iubesc dreptatea, echitatea şi umblarea cinstită, cei care au ca lege a vieţii să le facă altora aşa cum ar dori ca alţii să le facă lor vor înşela, într-un fel sau altul, pe aproapele lor. Putem fura de la alţii într-un fel mai subtil, jefuindu-le credinţa în Dumnezeu prin îndoială şi critică, prin efectul nimicitor al unui exemplu rău când aveau încredere, încurcându-i şi lăsându-i perplecşi prin afirmaţii pe care ei nu sunt pregătiţi să le înţeleagă, prin vorbăria nimicitoare şi bârfitoare care îi poate lipsi de numele şi caracterul lor bun. Orice lucru reţinut de la altul, fiind pe drept al lui, sau este însuşit pentru folosinţa proprie ceva ce aparţine altcuiva – constituie furt. A obţine credit pentru lucrările sau ideile altora, a folosi ceva ce nu îi aparţine fără permisiunea proprietarului, sau a profita de un altul în orice fel – înseamnă furt.

Numele bun al bărbatului şi femeii, o Doamne

Este bijuteria cea mai mare a sufletului lor:

Cine fură punga mea, fură ceva fără valoare; este ceva şi nimic;

A fost a mea, este a lui şi sclava pentru mii;

Dar cel ce-mi fură numele meu cel bun,

Fură ceva ce nu-l îmbogăţeşte,

Signaler une erreur

16

Mărturie strâmbă. Porunca aceasta poate fi călcată în mod public prin mărturie mincinoasă depusă într-o sală de judecată (cap. 23,1). Jurământul fals a fost întotdeauna considerat o serioasă ofensă contra societăţii şi a fost pedepsită ca atare. La Atena, mărturia mincinoasă era aspru amendată. Dacă era condamnat de trei ori pentru această crimă, se pierdeau drepturile civile. La Roma, o lege a celor Douăsprezece Table îl condamnau pe delincvent să fie aruncat cu capul înainte de pe stânca Tarpeian. În Egipt, pedeapsa consta în tăierea nasului şi urechilor.

Această interdicţie a Decalogului este călcată adesea prin vorbirea de rău, prin care caracterul cuiva este ponegrit, motivele sale sunt greşit prezentate şi reputaţia lui este depreciată. Prea mulţi consideră o prostie a lăuda şi a vorbi de bine pe semeni. Ei simt un fior vicios în a scoate la iveală defectele din purtarea altora, judecând motivele lor şi criticând străduinţele lor. Deoarece, din nefericire, mulţi sunt gata şi nerăbdători să asculte la această presupusă înţelepciune, fiorul creşte şi eul egoist şi păcătos al defăimătorului este sporit. Porunca aceasta mai poate fi călcată şi de către cei care tac când aud cum este calomniat un om nevinovat. Ea poate fi călcată printr-o ridicare de umăr, sau printr-o arcuire de sprâncene. Oricine falsifică în vreun fel oarecare adevărul cel curat, cu scopul de a câştiga foloase personale sau pentru orice alt scop, se face vinovat de mărturie mincinoasă.

17

Să nu pofteşti. Porunca a zecea este suplimentară faţă de a opta, pentru că pofta este rădăcina din care creşte furtul. De fapt, porunca a zecea loveşte la rădăcina celorlalte nouă. Ea reprezintă un progres hotărât dincolo de moralitatea oricărui alt cod antic. Cele mai multe coduri nu merg mai departe de faptă şi numai câteva vorbesc despre cugete, dar nici unul nu-şi propune să le reglementeze. Interdicţia aceasta este fundamentală pentru experienţa umană, prin aceea că pătrunde motivele dincolo de fapta exterioară. Ea ne învaţă că Dumnezeu vede inima (1 Samuel 16,7; 1 Regi 8,39; 1 Cronici 28,9; Evrei 4,13) şi se interesează mai puţin de actul exterior, decât de cugetul din care izvorăşte acţiunea. Ea stabileşte principiul că până şi gândurile inimii noastre ajung sub jurisdicţia Legii lui Dumnezeu, că suntem tot atât de răspunzători de ele ca de faptele noastre. Cugetul cel rău nutrit promovează o dorinţă rea, care cu timpul dă naştere la o faptă rea (Proverbe 4,23; Iacov 1,13-15). Un bărbat se poate abţine de la adulter din cauza pedepselor sociale şi civile care urmează astfel de încălcări, cu toate acestea în ochii Cerului el poate fi tot aşa de vinovat ca şi când a comis în realitate fapta (Matei 5,28).

Această poruncă de bază descoperă adevărul profund că nu suntem robi neajutoraţi ai patimilor şi dorinţelor noastre naturale. Înlăuntrul nostru este o putere, voinţa, care sub controlul lui Hristos, poate înăbuşi fiecare patimă şi dorinţă nelegiuită (Filipeni 2,13). Ea rezumă Decalogul, afirmând că omul este esenţialmente o fiinţă morală liberă.

18

Poporul tremura. Mai bine, ei tremurau. Grozăviile de la Sinai – tunetele, fulgerele, zgomotul trompetei, muntele care fumega, norul şi glasul care vorbea din el – a inspirat poporului teamă sfântă (Deuteronom 5,23-31).

19

Verset ce nu a fost comentat.

20

Nu vă spăimântaţi. Moise a liniştit poporul cu asigurarea calmă că nu trebuie să se teamă. Scopul lui Dumnezeu a fost să imprime în mintea lor o idee care nu se mai poate şterge despre maiestatea şi puterea Lui, ca o reţinere de la păcătuire. Izraeliţii încă aveau dificultăţi în cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin urmare, aveau nevoie de disciplina fricii, până la vremea când urmau să fie gata spre a fi călăuziţi de glasul delicat al iubirii.

21

Moise s-a apropiat. În timp ce poporul s-a retras, probabil până la uşa corturilor lor, Moise sa apropiat de Dumnezeu. În contrast cu teama, care i-a îndepărtat pe semenii lui izraeliţi de Dumnezeu, servul Domnului, prin curajul credinţei şi consacrării, s-a apropiat de Domnul. El urma să se afle acolo unde era Dumnezeu. Unii, din cauza stării lor păcătoase, sunt respinşi de prezenţa divină; alţii, din cauza inimii lor cinstite, găsesc cea mai mare satisfacţie în părtăşia cu Creatorul lor (Matei 8,34; Luca 4,42; Iov 23,3; Psalmi 42,1.2). Oamenii care au păcătuit mult şi care, din cauza aceasta, pot să-L vadă pe Dumnezeu doar ca pe un răzbunător ca să pedepsească şi un foc mistuitor (Romani 13,4; Evrei 12,29), adesea pierd din vedere atributele mult mai delicate ale lui Dumnezeu şi încetează să simtă că El este Tatăl lor plin de îndurare şi milostiv (Exod 34,6; Psalmi 86,15; 103,13).

22

Aşa să vorbeşti. Cu textul acesta începe cartea legământului (cap. 24,7), care se încheie cu cap. 23. El este o lărgire amănunţită a principiilor cuprinse în Decalog, şi este alcătuit din diferite legi civile, sociale şi religioase. Din cap. 24,4.7, suntem făcuţi să credem că legile primite de Moise la Sinai imediat după darea celor Zece Porunci au fost scrise şi adunate într-o carte cunoscută sub numele de cartea legământului, care era considerată deosebit de sfântă. Urmând ordinea Decalogului, primele şi cele mai însemnate legi sunt acelea care se ocupă cu închinarea la Dumnezeu (v.23-26). După aceea, urmează legi privind respectarea drepturilor persoanelor (cap. 21,1-32), începând cu drepturile robilor şi sfârşind cu compensarea care trebuia să fie făcută pentru rănile pricinuite de vite. Secţiunea a treia se ocupa cu drepturile de proprietate (cap. 21,33 la cap. 22,15). Partea care a mai rămas din carte prezintă diferite legi, unele privind probleme divine, altele privind probleme umane, în general înrudite cu organizarea civilă a statului. Codul acesta conţine vreo 70 de legi distincte.

Aţi văzut. Aceasta este o semnificativă aducere aminte că Autorul acestor legi civile este Acelaşi care a rostit cele Zece Porunci în mijlocul tunetelor de pe Sinai.

23

Dumnezei de argint. Această repetare a interdicţiei poruncii a doua se explică prin imensa idolatrie a timpului. Cât de puternică a fost această presiune idolatră este arătat de faptul că atunci când poporul a considerat că Moise i-a părăsit, şi-au făcut numaidecât un viţel de aur (cap. 32). Dar Dumnezeu este Duh (Ioan 4,24). Pentru ca ei să nu I se poată închina prin reprezentări materiale, Dumnezeu a rămas nevăzut atunci când a vorbit din norul de pe muntele Sinai (Deuteronom 4,12).

24

Un altar de pământ. Altarele erau principale în religiile din antichitate. Adesea erau făcute din pământ, brazde de iarbă, sau pietre adunate pe loc. Probabil că altarele patriarhale erau de felul acesta (Geneza 8,20; 12,7; 13,18; 22,9). Acum se dădea porunca să fie continuată aceeaşi folosire, pentru motivul că altarele construite din pietre cioplite ar încuraja idolatria, deoarece chipurile care puteau fi gravate pe altare ar deveni obiecte de închinare.

Arderile de tot. Faptul că acestea sunt prezentate aici fără explicaţie arată că jertfele erau deja cunoscute, după cum era într-adevăr cazul (Geneza 8,20; 22,9.13). Nu cu mult înainte, Ietro a adus o jertfă în tabăra lui Israel (Exod 18,12). Cu toate că timp de mulţi ani iudeii nu mai jertfiseră lui Dumnezeu în Egipt (vezi PP 333), este evident că ei au păstrat ideea de a face aşa. Moise i-a cerut lui Faraon îngăduinţa de a merge în pustie tocmai pentru scopul de a aduce jertfe (cap. 8,25-27; 10,24.25). Arderea de tot simboliza consacrarea personală şi supunerea de sine (Levitic 6,8-13; Psalmi 51,16-19), iar jertfa de pace, o reînnoită părtăşie cu Dumnezeu şi mulţumire (Levitic 7,11-34). Deşi am trecut de vremea jertfelor materiale ca acestea, încă noi mai suntem invitaţi de Dumnezeu să-I aducem jertfe duhovniceşti (1 Petru 2,5) de supunere (Romani 12,1), duh zdrobit (Psalmi 51,17), şi de bucurie şi aducere de mulţumiri (Psalmi 27,6; 107,22).

Voi veni la tine. Aceasta este o făgăduinţă condiţională care urmează să fie împlinită dacă poporul avea să ridice altare aşa cum se cuvine şi vor aduce jertfe potrivite în toate locurile unde Dumnezeu Îşi va auzi Numele.

25

Altar de piatră. În cazurile în care, neîmpotrivindu-se preferinţei divine din versetul precedent, poporul avea să ridice un altar de piatră mai durabil şi onorabil, Dumnezeu cerea ca pietrele să fie lăsate în starea lor brută, naturală.

Pune dalta. Aici, din nou în dorinţa Lui arzătoare, insuflată de iubire, ca poporul să nu fie corupt de idolatrie, Dumnezeu interzice gravarea altarelor cu obiecte care puteau să-i ducă la idolatrie. Este sugerată mai departe ideea că, dacă ne permitem să punem ceva de-al nostru în jertfă, ca temei pentru primire, o facem să fie zadarnică. Amestecul, chiar dacă este bine intenţionat, înseamnă profanare. Altarul eului nu este altarul lui Dumnezeu. Jertfele aduse pe el nu pot să-L satisfacă. Jertfele aduse pe el pot să satisfacă pe închinător; ele nu-I pot plăcea lui Dumnezeu. Să nu pierdem învăţătura care se află în experienţa lui Cain (Geneza 4,3.4). Stâlpul lui Simeon Stâlpnicul n-a ridicat valoarea rugăciunilor lui. Rugăciunile noastre ar ajunge mai degrabă la cer, dacă ar veni dintr-o inimă zdrobită la picioarele stâlpului (vezi Isaia 66,1, 2).

26

Pe trepte. Nu este de ajuns ca jertfa să fie adusă din motive curate. Ea trebuie să fie adusă într-un fel curat şi respectuos. Deşi porunca aceasta a fost îndreptată în mod deosebit împotriva indecenţelor pasionale şi entuziaste unite cu idolatria, ea ilustrează un adevăr veşnic. Dumnezeu cere decenţă şi ordine în închinarea Sa (1 Corinteni 14,40). Dumnezeu Se uită la caracter, dar El cere de asemenea ca şi caracterul să armonizeze cu purtarea. Decor, îmbrăcăminte şi atitudine potrivite sunt imperioase pentru închinarea lui Dumnezeu.

Instrucţiunile amănunţite pe care Dumnezeu le-a dat lui Israel cu privire la felul în care aveau să-I aducă închinare scot la iveală faptul că nimic nu este fără importanţă înaintea Lui. Adesea, credincioşia în lucrurile care pot părea mici hotărăşte dacă ni se pot încredinţa lucruri mari (Luca 16,10).

Comentariile lui Ellen G. White 1-26 Ev 232; PP 305-310; SR 140-148; 9T 211 1 MB 73 1-6 3T 296 1-17 GC vi; ML 163; 5T 445 1-19 FE 237, 287, 506; PP 336, 366 2 PP 305; SR 140

3 AA 151; CS 123, 145; CT 248; FE 312; MYP 316; PK 177, 182, 210, 624; PP 305, 317; SR 140, 299; Te 38; 1T 484, 486, 506; 2T 45; 3T 340, 543; 4T 632; 5T