2 Corinteni 2

1

Mă întorc. [vin din nou, KJV]. Literal, această ultimă parte a versetului 1 este: nu din nou în întristare să vin la voi. Dacă din nou se referă la întristare, înţelesul este: nu vă voi face a doua vizită plină de supărare. Potrivit cu această interpretare, Pavel făcuse deja o vizită dureroasă după vizita iniţială din Fapte 18,1-18. Dacă din nou se referă la vin, înţelesul este: Nu aş vrea ca doua mea vizită la voi să fie una plină de supărare. Potrivit cu această interpretare, Pavel nu mai fusese la Corint de la prima sa vizită.

În favoarea punctului de vedere a două vizite anterioare, dintre care a doua fusese făcută cu întristare sunt de obicei citate textele din 2 Corinteni 12,14; 13,1. Totuşi, construcţia gramaticală din original a acestor pasaje nu e concludentă (vezi comentariul acolo). În favoarea unei singure vizite anterioare poate fi notat că nici Luca, nici Pavel nu menţionează sau nu fac o aluzie clară la o a doua vizită anterioară. Nu era nimic supărător – în sensul intenţionat aici – în legătură cu vizita din Fapte 18,1-8. Iar pasajele din cap. 19,8.10 şi 20,31 fac cât se poate de clar faptul că nu a fost o întrerupere în lucrarea de la Efes – singura perioadă în care s-ar fi putut face o a doua vizită – pentru o călătorie la Corint. Dacă ar fi fost o astfel de călătorie, ar părea logic să se facă cel puţin o menţiune scurtă şi clară despre ea în Fapte sau Corinteni. În 2 Corinteni 1,19, Pavel vorbeşte despre prima lui vizită la Corint ca şi cum n-ar mai fi fost acolo de atunci. În v. 15 el vorbeşte despre o vizită pe care ar fi avut de gând să o facă, dar pe care se pare că ar fi amânat-o, considerând-o un al doilea har.

În cap. 2,1-4, Pavel continuă cu explicarea hotărârii sale de a nu merge de la Efes direct la Corint, explicaţie începută în cap. 1,15. Corintenii s-ar fi putut să-şi închipuie că Pavel doreşte să stăpânească peste ei (vezi la cap. 1,24), deşi deplângea păcatele şi răceala lor faţă de el. Singurul lui gând era binele corintenilor, ca persoane în parte şi ca biserică.

Întristare. Gr. lupe, tristeţe, mâhnire, durere.

2

Vă întristez. Gr. lupeo a produce durere, a genera supărare. Pavel era mâhnit de relele care se propagau în biserică, iar scrisoarea lui anterioară de mustrare fără îndoială că îi întristase pe membrii sinceri ai bisericii, după cum pe alţii îi înfuriase (cf. cap. 10,9.10). În asemenea împrejurări,

o a doua vizită ar fi fost dureroasă atât pentru el, cât şi pentru ei. Aceasta ar fi stârnit tristeţe pentru toţi cei în cauză. Dar dacă această primă scrisoare ar fi produs rezultatul scontat, o a doua vizită s-ar fi dovedit un prilej de bucurie comună.

3

V-am scris. Aici, probabil că Pavel se referă la 1 Corinteni, deşi este posibil să se refere şi la scrisoarea menţionată în 1 Corinteni 5,9. Nu sunt convingătoare argumentele în favoarea faptului că atât contextul de aici (2 Corinteni 2,3.4) cât şi din cap. 7,8-12 înlătură posibilitatea ca Pavel să se refere la 1 Corinteni (vezi p. 822; 1 Corinteni 3 la 6).

Cum v-am scris (ce v-am scris, G.Gal.]. Gr. touto auto, care probabil ar trebui să fie tradus chiar lucrul acesta, deşi e posibil şi chiar pentru motivul acesta. Pavel trimisese scrisoarea anterioară de mustrare şi îndemn, cu nădejdea că ar fi putut produce o reformă (vezi la v. 2).

Trebuiau să-mi facă bucurie. [de care ar fi trebuit să mă bucur, KJV]. Bucuria supremă a lui Pavel era aceea de a vedea pe bărbaţi şi pe femei trecând prin experienţa naşterii din nou şi crescând în Hristos. Fericirea lui depindea de starea sănătăţii lor spirituale. Pavel nu putea să fie fericit în timp ce ei erau slabi sau deprimaţi. Lucrarea slujitorului Evangheliei este aceea de a produce bucurie, nu întristare. Hristos dorea ca propria Sa bucurie să fie reflectată în inima şi viaţa ucenicilor Săi (Ioan 17,13).

Voi toţi. Pavel credea că ceea ce îi aducea lui bucurie urma să le aducă bucurie şi lor.

4

V-am scris Vezi la v. 3.

Strângere de inimă. Gr. sunoche, mâhnire, chin sufletesc, literal, o strângere laolaltă, adică tensiune. Ideea e că inima pare să fie greu apăsată, iar apăsarea aceea produce mâhnire.

În lacrimi. [multe lacrimi, KJV]. Pavel le administrase o aspră mustrare şi disciplină, nu cu mânie, ci cu tristeţe. Hristos a plâns atunci când tânjea după poporul Său (Matei 23,37.38). Mustrarea menită să-l aducă înapoi pe cel greşit nu trebuie niciodată să fie făcută cu asprime sau cu aroganţă, ci cu multă duioşie şi compătimire. Pavel era stăpânit de un curaj nemărginit în faţa primejdiei, persecuţiei şi morţii, dar a plâns când a fost constrâns să-i critice pe fraţii săi în Hristos (vezi Fapte 20,31; Filipeni 3,18).

Tratarea cu succes a păcătoşilor nu se realizează prin denunţare aspră, prin ridiculizare sau sarcasm, prin dezvăluirea păcatelor lor. Ceea ce nu pot realiza armele acestea dure poate să facă o grijă plină de afecţiune, cu multe lacrimi. Situaţia nefericită a unui membru care cade în păcat pricinuieşte chin sufletesc şi mâhnire în mintea fiecărui ucenic adevărat al lui Hristos. Grija evlavioasă şi iubirea creştină unesc biserica şi previn diferenţele de opinie cu privire la cei supuşi disciplinei.

Lucrarea de predicare are nevoie de bărbaţi care nu minimalizează şi nu scuză păcatul, care nu se codesc să mustre păcatul (cf. Ezech. 9,4). Ei sunt bărbaţi care, deşi tratează curajos răul din biserică, sunt constrânşi de iubirea lui Hristos (1 Cron. 5,14). Ei sunt, într-un anumit sens, dregători ai spărturii şi restauratori ai căilor spre buna locuire (Isaia 58,12; vezi Evrei 3,7.17). A trece cu vederea păcatul nu e o demonstraţie de iubire. Uneori, iubirea are nevoie să fie severă. Iubirea în biserică nu înseamnă manifestarea iubirii, a milei şi a îndelungii răbdări faţă de oameni împietriţi în detrimentul integrităţii bisericii sau a siguranţei altor membri. A considera iubirea ceva lipsit de fermitate înseamnă a o identifica cu slăbiciunea, lipsa de iniţiativă, de tărie şi de curaj. Iubirea slujitorului Evangheliei pentru membrii săi înseamnă mai mult decât o emoţie duioasă, înseamnă şi

o continuă atitudine de preocupare pentru binele, bucuria şi creşterea lor spirituală, tristeţe cu privire la păcatele lor, conducere puternică şi curaj ferm, care nu cedează atunci când vrăjmaşul sufletelor caută să împrăştie turma. Pavel, ca slujitor al Evangheliei, a fost pregătit să suporte orice măsură de suferinţă, chiar şi sacrificiul vieţii sale, pentru mântuirea altora. Nu era nimic slab sau molatic în ce priveşte iubirea sa. Nici Isus, nici Pavel nu îmbracă iubirea în sentimentalism bolnăvicios. Ambii dau la iveală continuu capacitatea de a face gesturi nobile şi dificile şi tăria de a-l birui pe diavol, indiferent sub ce mască s-ar ascunde pentru a ataca biserica. Vezi la Matei 5,43.44.

Să vedeţi dragostea. [să cunoaşteţi iubirea, KJV]. Scopul lui Pavel când a scris nu era să pricinuiască întristare, ci să exprime, dacă era cu putinţă, iubirea înfocată care îl călăuzea în toate legăturile lui cu ei (vezi la cap. 5,14). Dacă ei ar fi putut să-şi dea seama de la început că tot ce spunea el era rostit cu iubire, ar fi avut mai multe de câştigat.

5

Pricină de întristare. [a generat supărare, KJV]. Părerile sunt împărţite cu privire la persoana despre care vorbeşte Pavel aici: fie la membrul care comisese incest, din 1 Corinteni 5,1, fie la conducătorul celor care i se împotriveau. Din prima epistolă reiese că acest caz de imoralitate fusese problema cea mai gravă în biserica din Corint. Cazul fusese agravat de tolerarea făţişă a acestui păcătos şi de refuzul încăpăţânat, pentru un timp, al celor în drept de a se ocupa de el. Pasajul acesta (2 Corinteni 2,5-11) dezvăluie faptul că biserica se conformase instrucţiunilor lui Pavel şi îl exclusese pe cel vinovat. Evident că această măsură îl dusese la o pocăinţă adevărată. Pavel dă aici sfatul ca el să fie readus şi reprimit în biserică.

Metoda lui Pavel de a proceda cu un membru care s-a abătut este un exemplu vrednic de recomandat pentru cazuri similare actuale. Fermitatea şi severitatea lui Pavel faţă de omul care nu doreşte să se pocăiască au făcut loc unei deosebite bunătăţi după ce acesta s-a pocăit. Pavel căuta acum să uşureze povara de vinovăţie şi condamnare a omului plin de căinţă şi să-l aducă din nou în atenţia fraţilor săi. Nici măcar o dată nu menţionează numele omului, ci cu stimă vorbeşte de el numindu-l unul ca acesta [KJV] (v. 7). Nu are loc nici o repetare inutilă a păcatelor omului pentru a-i răni sentimentele. Astăzi numele lui e cunoscut numai de Dumnezeu. Acestea constituie spiritul şi metoda lui Hristos de tratare a unor astfel de cazuri (vezi Ioan 8,10.11; vezi la Matei 18,1-35). Cât de diferit e de aceia care ar face public numele celor vinovaţi, zdrobindu-i astfel în chinuri inutile şi ocară! Acolo unde e pocăinţă adevărată, lucrurile ar trebui să fie încheiate, fără vreo referire la situaţie şi cu primirea călduroasă a celui iertat.

Nu m-a întristat numai pe mine. [nu m-a mâhnit pe mine, KJV]. În măsurile aspre recomandate de Pavel nu erau amestecate motive personale. Mâhnirea lui fusese cauzată de întristarea profundă şi confuzia în care ajunsese biserica.

În parte. Ultima parte a versetului poate fi redată mai clar astfel: dar în oarecare măsură voi toţi – ca să nu fiu prea aspru [faţă de vinovatul pocăit]. Jignirea nu fusese adusă atât de mult lui Pavel, cât la adresa întregii biserici corintene.

Să nu spun prea mult. [să nu încarc prea mult, KJV]. Gr. epibareo, a pune o povară pe. Acum, când cazul fusese rezolvat, Pavel în mod deliberat evita rănirea vinovatului prin impresia că jignirea fusese peste măsură de mare.

6

Destul. Scopul disciplinei bisericeşti fusese atins; vinovatul se pocăise şi era timpul acum de a i se acorda din nou încrederea şi părtăşia fraţilor. Disciplina creştină este o lucrare a iubirii, nu a răzbunării. Ţinta ei este nu răzbunarea, ci refacerea. Ea trebuie să înalţe poruncile lui Dumnezeu şi să menţină ordinea bisericească. Ea trebuie să-i apere pe ceilalţi membri ai bisericii şi să ocrotească bunul nume al bisericii. Totuşi, ar trebui ca ori de câte ori e cu putinţă, să-l conducă pe păcătos la pocăinţă. Ea trebuie să servească drept avertizare pentru alţi posibili făptuitori şi drept o piedică în repetarea faptei rele.

Pedeapsa. Sau sancţiunea presupunând o judecată meritată.

Cei mai mulţi. [a multora, KJV]. Adică majoritatea. În cazul acela, biserica se conformase recomandării lui Pavel, dar decizia nu fusese unanimă. Fără îndoială că minoritatea disidentă îi cuprindea pe unii care fuseseră ei înşişi mai neatenţi în privinţa moralităţii, membri ai partidei iudaizante. Câţiva care nu fuseseră de acord cu amestecul lui Pavel în cazul acesta tăgăduiau autoritatea lui sau obiectau împotriva unei pedepse atât de aspre. Disciplina vindecătoare – în contrast cu disciplina pedepsitoare – cere răbdare şi înţelegere. În cazul acesta, ea devenise răspunderea întregii biserici (vezi 1 Corinteni 12,20-27). Pavel ar fi putut să ia opoziţia acestei minorităţi ca pe un afront personal şi să fi răspuns cu asprime şi răzbunare la răstălmăcirea şi critica lor, dar el n-a făcut aşa.

7

Mai bine. [dimpotrivă, KJV]. După ce a făcut o incizie şi şi-a atins scopul, chirurgul pansează rana şi caută să-l readucă pe bolnav la starea de sănătate iniţială. Vinovatul din Corint fusese lipsit de comuniunea creştină din partea celor mai mulţi dintre membrii bisericii. Dar acum, întrucât se pocăise, disciplina ar fi fost mai departe una de răzbunare şi pedepsire şi ar fi tins să-l descurajeze să nu rămână ferm noii sale hotărâri.

Să-l mângâiaţi. Iertarea nu era de-ajuns. Biserica trebuia să-l primească pe acest frate care se întorcea, aşa cum primeşte Dumnezeu un păcătos pocăit. Vina trebuie iertată şi uitată. E datoria bisericii de a trata cu bunătate orice om cu adevărat pocăit (vezi Luca 15,7; Efeseni 4,32).

Să nu fie doborât. [să nu fie înghiţit, KJV]. Sau scufundat ca în cazul înecului. Întristarea sau nenorocirea peste măsură de mare e adesea asemănată cu o inundaţie (vezi Psalmi 69,1; 124,2-5; Isaia 8,7.8). Noi spunem uneori că am fost copleşiţi de durere sau înecaţi în întristare. Pavel era cu adevărat preocupat de sufletul omului pocăit. Nu trebuie să existe nici un semn de respingere sau dispreţ din partea membrilor bisericii, ca nu cumva mâhnirea excesivă să-l copleşească şi să-l doboare înapoi în păcat.

8

Să vă arătaţi iarăşi. [să întăriţi, KJV; G. Gal]. Gr. kuroo, a ratifica, a confirma, a reafirma (cf. Galateni 3,15). Acesta este un termen juridic folosit cu privire la validarea unui acord. În acest contest înseamnă a ratifica sau a confirma prin decret sau vot al bisericii (vezi la Matei 18,18). Acţionând ca organizaţie, biserica trebuia să revoce hotărârea ei anterioară şi să reprimească persoana în comunitate. Disciplina fusese administrată printr-o hotărâre oficială a bisericii; reprimirea în comunitate trebuia să fie nu mai puţin publică şi oficială. Omul trebuia să aibă asigurarea deplină în ce priveşte acceptarea fraţilor săi din biserică. În felul acesta, nu s-ar fi putut ridica nici o întrebare ulterioară privind valabilitatea reprimirii lui.

9

V-am scris. Vezi la v. 3.

La încercare. Un alt motiv pentru care Pavel, în epistola lui anterioară, dăduse instrucţiunea cu privire la cel vinovat, era dorinţa lui de a pune la încercare ascultarea şi loialitatea membrilor bisericii. Evenimentele le dovediseră credincioşia. Ei au trecut testul, purtându-se corect cu păcatul din biserică. Această încercare, însă, nu era atât de mult o punere la probă a ascultării de autoritatea lui Pavel, cât de cea a lui Hristos. Ei se supuneau lui Pavel ca unui apostol, ca unui reprezentant direct al lui Isus Hristos şi ca unuia căruia Domnul îi spusese: Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă (Luca 10,16).

10

Pe cine iertaţi voi. Deoarece biserica corinteană dăduse dovada deplină a loialităţii ei faţă de principii, Pavel se uneşte acum cu membrii ei în propunerea votului de încredere. El recunoaşte pe deplin autoritatea bisericii – aflată la rândul ei sub autoritatea lui Hristos – de a se ocupa de propriile probleme (vezi Matei 16,19; 18,17.18; Ioan 20,23). Hristos îi încredinţase bisericii autoritatea ca grup organizat, acţionând sub conducerea Duhului Sfânt.

Diferiţi teologi au scos în evidenţă că acesta este singurul caz cunoscut din Noul Testament în care se exercită autoritatea eclesiastică de stăvilire sau achitare a păcatelor şi că aceasta este exercitată de Pavel, nu de Petru. Puterea aceasta le fusese dată de Hristos apostolilor ca grup şi ca reprezentanţi ai bisericii creştine (vezi Ioan 20,23).

În faţa lui Hristos. [în persoana lui Hristos, KJV]. Mai degrabă în prezenţa lui Hristos sau înaintea lui Hristos. Nu există temei pentru a trage concluzia că apostolii sau biserica aveau puterea de a elibera pe cineva de răspunderea pentru păcatul propriu înaintea lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu Însuşi putea face lucrul acesta (vezi Marcu 2,7-11). Dacă omul s-a pocăit cu sinceritate, Dumnezeu, potrivit făgăduinţei Sale, deja îl iertase (Ier. 31,34; 1 Ioan 1,9). Propunerea lui Pavel de a-l ierta era simpla recunoaştere că Dumnezeu îl iertase (vezi la Matei 16,19). Dumnezeu îi autorizase pe reprezentanţii Săi de pe pământ să confirme iertarea Cerului în dreptul fiecărui suflet pocăit.

11

Ca să nu lăsăm pe Satana. [ca nu cumva Satana, KJV]. Pavel îi instruise pe Corinteni să-l dea pe păcătos pe mâna Satanei (1 Corinteni 5,4.5), având în vedere binele şi mântuirea sa. Dar dacă biserica neglija să-l ierte şi să-l reprimească pe vinovatul pocăit, Satana ar fi câştigat din nou. El câştigă nu numai când îi duce pe oameni în păcat, dar şi prin neglijenţa noastră de a-i ierta când aceştia se pocăiesc.

Planurile [şiretlicurile, KJV]. Sau schemele. Satana caută fără încetare să facă rău sufletelor oamenilor şi să le nimicească. Planurile lui vizează în special biserica şi membri care speră să-L urmeze pe Hristos. El reuşeşte uneori să pervertească până şi cele mai bune şi mai sincere planuri şi eforturi ale oamenilor şi chiar ale bisericii. Acolo unde este pierdută din vedere mântuirea, inimile se vor umple cu amărăciune şi vor fi duse la disperare, iar mânia şi divizările vor afecta prejudicia biserica.

Planurile lui Satana sunt realizate prin zelul pripit şi greşit orientat al membrilor bisericii, prin pretenţii dure şi rigide de desăvârşire, printr-un duh de critică şi de căutare a greşelilor, printr-o nepăsare rece faţă de soarta oamenilor, prin zeciuirea izmei, a mărarului şi a chimenului şi prin ignorarea aspectelor celor mai importante ale legii – dreptatea, îndurarea şi credinţa (Matei 20,23). Caracterul lui Dumnezeu este în felul acesta defăimat şi înţeles greşit, cauza Lui este dezonorată şi reputaţia bisericii este serios afectată.

Creştinul nu are de-a face doar cu o eroare de judecată şi de purtare faţă a unui frate greşit, ci cu un vrăjmaş personal (vezi la Matei 4,1). Un diavol personal L-a ispitit pe Domnul în pustie (Matei 4,1-11). Pavel fusese pălmuit de un sol al Satanei (2 Corinteni 12,7) şi cunoştea din experienţă tipul de adversar cu care trebuia să dea piept. El îl recunoştea pe diavol aşa cum era. Capacitatea lui de pătrundere spirituală trecea dincolo de masca folosită de Satana, biruindu-l cu sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu (Efes 6,16.17; 1 Ioan 2,14). Biruinţă asupra vrăjmaşului nostru se câştigă prin ascultarea de îndemnul: îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului (Efes. 6,11). Compară cu GC 516.

12

Ajuns la Troa. Versetele 12 şi 13 descoperă adânca preocupare personală pentru credincioşii Corinteni şi interesul lui neabătut pentru binele lor. Se pare că-l trimisese pe Tit la Corint pentru a lucra la refacerea armoniei şi a culege un raport deplin despre starea de lucruri şi despre felul cum primiseră corintenii scrisoarea lui de mustrare (cf. AA 323). Se pare că ei se înţeleseseră să se întâlnească la Troa. Cu privire la cetatea Troa şi la vizita anterioară a lui Pavel acolo, vezi Fapte 16,8-11. Pavel a vizitat din nou Troa la întoarcerea lui din Corint, în drum spre Ierusalim (Fapte 20,6-12) şi de asemenea după prima sa eliberarea din temniţa de la Roma (vezi la 2 Timotei 4,13).

Evanghelia lui Hristos. Adică Evanghelia care vine de la Hristos. La părăsirea Efesului, Pavel intenţionase să acorde ceva mai mult timp lucrării de evanghelizare la Troa.

O uşă. Se pare că predica lui Pavel la Troa a fost bine primită. Imaginea uşii, folosită ca simbol pentru ocazia creată, mai apare şi în 1 Corinteni 16,9 (vezi Apocalipsa 3,8). Providenţa deschisese multe uşi pentru Pavel, inclusiv una de scăpare de la moarte (vezi 2 Corinteni 1,8-10). El văzuse mâna lui Dumnezeu în lumină şi în întuneric, în razele soarelui şi în ploaie. O văzuse chiar transformând ghimpele din carne într-un scop pozitiv (cap. 12,7). Creştinul trebuie să fie mereu atent ca să vadă intervenţia lui Dumnezeu pe cărarea sa – veghind cu râvnă, aşteptând cu răbdare, ascultând imediat şi bucurându-se cu recunoştinţă.

13

N-am avut linişte. Starea de îngrijorare a lui Pavel a continuat până când, în cele din urmă, la întâlnit pe Tit în Macedonia. Atât de copleşitoare era îngrijorarea sa, încât nu a putut zăbovi în Troa ca să predice, deşi perspectivele erau strălucite acolo. Aici se poate vedea interesul profund al lui Pavel faţă de convertiţii săi. Nicăieri nu ni se mai relatează că Pavel ar fi renunţat la o uşă deschisă. Lucrătorul cel mai eficient în slujba lui Dumnezeu nu e întotdeauna mai presus de emoţia profundă care poate să-l descumpănească şi să-l împiedice să-şi continue lucrarea pentru un timp. În timp ce criza ameninţa lucrarea lui Hristos în Corint, Pavel n-a putut nici să afle odihnă, nici să-şi concentreze forţele în alte activităţi.

În Macedonia. Macedonia era în drumul spre Corint şi acolo Pavel se aştepta să-l întâlnească pe Tit mai repede decât la Troa.

14

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu. Îngrijorarea ce nu putea fi înfrântă îi face loc bucuriei exuberante, când Pavel ajunge în Macedonia şi îl întâlneşte pe Tit. Pavel începe aici o lungă expunere a motivelor şi puterii spirituale a slujitorului Evangheliei, aşa cum au fost exemplificate în propria sa viaţă. Aceasta este tema scrisorii sale până la cap. 7,4. Nici un alt pasaj din Scripturi nu redă o imagine mai înflăcărată şi mai tulburătoare a experienţei lăuntrice a unui adevărat ambasador al lui Hristos (vezi cap. 5,20).

Ne poartă... cu carul Lui de biruinţă. [ne face să triumfăm, KJV; ne face pururea biruitori, G.Gal.]. Gr. thriambeuo, a triumfa, adică a sărbători biruinţă sau a fi în fruntea unei procesiuni triumfale, acesta fiind şi felul în care Pavel foloseşte acest verb şi sensul în care este totdeauna folosit în papirusuri. Traducerea aici ar trebui probabil să fie conduce... în biruinţă. Nu Pavel şi conlucrătorii săi sunt cei care triumfă, ci ei, în calitate de slujitori ai Domnului Hristos, sunt conduşi de El în procesiune triumfală atunci când merg prin lume proclamând Evanghelia, fiind exemple vii ale biruinţei Sale asupra puterilor întunericului (Coloseni 2,15).

Thriambeuo este înrudit cu thriambos, un imn cântat în procesiuni care sărbătoresc mari victorii militare. Faimosul triumf roman era conferit generalilor victorioşi de către Senatul roman ca semn al unei biruinţe sau a unei campanii militare distinse. Un general victorios era salutat de slujitorii cârmuirii la porţile cetăţii imperiale, unde începea marşul triumfal. Întâi veneau senatorii, precedaţi de un grup de magistraţi. După senatori veneau purtătorii de trâmbiţe, vestind sosirea biruitorului. Apoi venea un lung şir de care încărcate cu prada de război. Articole de mare valoare, rare sau deosebit de frumoase erau expuse vederii. Mai erau şi tauri şi boi albi destinaţi jertfelor. Ici şi colo purtători de tămâie îşi legănau vasele într-o parte şi alta parfumând aerul. Lei, tigri, elefanţi şi alte animale neobişnuite, aduse din ţările cucerite, apăreau adesea în procesiune. După aceea, veneau regii, principii sau generalii captivi şi un lung şir de captivi din popor, legaţi şi înlănţuiţi. Apoi venea biruitorul însuşi, stând în picioare într-un car splendid. O coroană de lauri sau de aur era aşezată pe capul lui. Într-o mână purta o ramură de laur, emblema victoriei, şi în cealaltă un sceptru. Îl urmau mulţi dintre cei care luptaseră sub conducerea lui, ofiţeri, călăreţi, pedeştri, fiecare ţinând ridicată o suliţă împodobită cu ramuri de laur. Procesiunea înainta pe străzile aglomerate, pe Via Sacra, pe sub Arcul de triumf, spre Dealul Capitoliului (vezi harta, p. 462). Acolo se oprea, şi unii din captivi erau executaţi cu sânge rece sau aruncaţi în închisoare pentru a-şi aştepta moartea în Colosseum. Alţii, consideraţi vrednici de iertare, erau eliberaţi. Erau aduse jertfe de animale zeilor romani şi începea petrecerea de biruinţă.

Pavel îl vede pe Hristos ca un mare biruitor, conducându-i pe cei biruiţi într-o procesiune triumfală. Pavel, colaboratorii săi şi toţi cei câştigaţi la Hristos sunt captivii în marele marş triumfal al lui Dumnezeu. Pavel nu vorbeşte despre sine ca fiind comandantul biruitor al oştirii lui Dumnezeu, ci Îi dă Lui toată slava. Ipostaza în care Pavel e adus ca trofeu al harului divin se potriveşte atitudinii şi sentimentelor lui obişnuite (vezi 1 Corinteni 4,10; 11,23; Coloseni 1,24). El scoate aici în evidenţă folosirea sa cu succes de către Dumnezeu ca evanghelist. Dumnezeu îi conduce, pe el şi pe colaboratorii săi, în triumf. Pretutindeni Evanghelia câştiga astfel de biruinţe, cum fusese cea din biserica din Corint. Toţi creştinii adevăraţi sunt sclavii lui Dumnezeu (vezi Romani 6,16), trofee ale campaniei victorioase a Răscumpărătorului contra păcatului. A-l vedea pe Pavel, un captiv legat cu lanţuri de carul lui Hristos, însemna a vedea ceea ce putea face Hristos pentru oamenii condamnaţi. Dumnezeu îl conducea prin lume, ca exemplu al puterii Sale biruitoare şi al harului Său fără seamăn. Cea mai grandioasă dintre toate victoriile este victoria asupra păcatului prin puterea lui Hristos. Cel care biruieşte vrăjmaşii morali şi spirituali are parte de o victorie mult mai grandioasă decât cel care înfrânge o oştire duşmană pe câmpul de luptă (cf. Prov. 16,32).

În orice loc. Adică pretutindeni pe unde fusese Pavel. În mai puţin de 35 de ani de la crucificare, Evanghelia fusese predicată în toată lumea mediteraneană (vezi Fapte 19,10.26.27; Romani 1,8; 15,18.19).

Mireasma. [miros, KJV]. Adică parfumul răspândit de purtătorii de tămâie pe drumul procesiunii. Nori de tămâie se ridicau din altarele aşezate pe marginea drumului, din vase şi din templele deschise. Întreaga cetate era învăluită în fumul jertfelor şi parfumul florilor şi al tămâiei. Pavel se socoteşte un purtător de tămâie în procesiunea triumfală a lui Hristos.

Cunoştinţei. În textul grecesc, acest cuvânt este legat ca înţeles de cuvântul mireasmă. În felul acesta, cunoaşterea lui Hristos devine parfumul de care vorbeşte Pavel. Prin lucrarea sa şi a colaboratorilor săi, prin neprihănirea lui Hristos descoperită în viaţa ucenicilor Săi e manifestată această mireasmă spirituală în orice loc, în biserica din Corint, de fapt, pretutindeni în Ahaia.

15

O mireasmă. [un miros dulce, KJV]. Gr. Euodia, din două cuvinte, însemnând bun şi miros. Euodia e aplicat la persoane sau lucruri plăcute lui Dumnezeu (vezi Efeseni 5,2; Filipeni 4,18). În Septuaginta e folosit în legătură cu tămâia de la Cortul Întâlnirii (vezi Exod 29,18; Lev. 1,9; 2,2 etc.).

Pavel continuă să se gândească la mirosul tămâiei de pe străzile Romei în timpul procesiunii triumfale, dar imaginea este schimbată puţin. În 2 Corinteni 2,14, mireasma reprezintă cunoaşterea de Dumnezeu, răspândită prin reprezentanţi omeneşti. În v. 15, Pavel şi tovarăşii săi slujitori constituie mireasma lui Hristos. Hristos este mijlocul primar prin care Dumnezeu răspândeşte cunoştinţa care vine de sus. Pavel şi colaboratorii săi constituie al doilea mijloc de răspândire. Ei se fac una cu Hristos, care locuieşte în ei (Galateni 2,20) şi care răspândeşte, prin ei, parfumul lucrurilor spirituale.

Sunt pe calea mântuirii. [sunt mântuiţi, KJV]. Cei care sunt pe calea mântuirii sunt mântuiţi prin harul lui Hristos; cei care sunt pierduţi sunt răspunzători pentru pierderea propriului lor suflet.

Să ne întoarcem la imaginea triumfului roman. Unii dintre cei care mergeau în procesiune erau pe calea spre execuţie, alţii spre eliberare sau biruinţă. Ambele grupuri respirau parfumul când înaintau pe drum. Pentru un grup era un semn de aducere-aminte al morţii, pentru celălalt era un semn de aducere-aminte al vieţii. Tot astfel stau lucrurile şi cu Evanghelia. Pentru cei care o primesc, ea devine un zălog al viitorului fericit, dar pentru cei care o resping, ea se transformă într

o avertizare a morţii. Predicarea Evangheliei nu lasă niciodată pe un om în aceeaşi stare în care îl găseşte. Ea sau îl conduce la viaţă veşnică, sau îl împietreşte, făcându-l să respingă (vezi la v. 16). Ea sau supune, sau înăspreşte; sau împacă, sau înstrăinează. Evanghelia nu se schimbă, ea e totdeauna puterea lui Dumnezeu spre mântuire (Romani 1,16), dar cei care o resping sunt osândiţi de ea (vezi la Matei 7,21-27; Marcu 16,16; Ioan 3,17-21). Cel care devine piatra unghiulară a vieţii oamenilor devine şi piatră de poticnire pentru cei care Îl leapădă (1 Petru 2,8).

16

o mireasmă de la viaţă spre viaţă. Şi cine este deajuns pentru aceste lucruri?

Pentru aceştia. [pentru acela, KJV]. Hristos este viaţa sau moartea pentru oameni, după cum Îl primesc sau Îl resping. Lucrurile se întâmplă în mod inevitabil aşa, deoarece El este singurul izvor al vieţii. Din momentul când este confruntat cu adevărul, aşa cum este el în Hristos, nimeni nu poate evita să ia o hotărâre. Acest contrast dintre efectul salvator al Evangheliei şi efectul contrar, de condamnare, e sugerat adesea în Noul Testament (vezi Ioan 3,19; 15,22; 1 Corinteni 1,18.23.24). Pomul sădit pe un teren bun primeşte viaţă de la soare, dar putrezeşte şi se descompune dacă este smuls şi lăsat în bătaia acestuia, pe pământ. Lumina soarelui topeşte ceara, dar întăreşte lutul. Diferenţa e în însăşi substanţa. La fel stau lucrurile şi cu inimile omeneşti, unele sunt înmuiate, altele se întăresc, în funcţie de răspunsul lor la Evanghelie.

Cine este de ajuns? [cine e destoinic, G.Gal.]. Întrebarea este retorică. Pavel simte solemnitatea răspunderii care se stă asupra lui pentru mântuirea oamenilor. Acest simţ al răspunderii era un factor important, care contribuie la succesul lui şi care îl făcuse să fie atât de sensibil la stările de lucruri din Corint (vezi la v. 13). Această preocupare deosebită se datorează înţelegerii importanţei sarcinii primite şi a valorii sufletelor. Slujitorul care crede cu adevărat adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, îndeosebi acelea privitoare la apropierea sfârşitului timpului, nu poate fi nepăsător faţă de oamenii pierduţi.

Slujitorul Evangheliei este răspunzător de felul cum trăieşte, de ceea ce predică şi de credincioasa propovăduire a soliei sale. Răspunderea de ambasador al lui Dumnezeu o depăşeşte pe aceea a oricărei alte chemări. Atunci când ambasadorul lui Hristos e un exemplu viu al soliei pe care

o proclamă şi când trăieşte în contact neîntrerupt cu Acela pe care Îl reprezintă, numai atunci poate aştepta să fie destoinic pentru aceste lucruri.

17

Nu stricăm. [care strică, KJV; care amestecă, G.Gal.]. Literal, vânzători cu amănuntul, colportori, negustori de mărunţişuri, negustori speculanţi. Cuvântul tradus în felul acesta e totdeauna folosit într-un sens lipsit de amabilitate. El era folosit, de exemplu, cu privire la un negustor de vin cu amănuntul sau un vânzător cu ridicata care falsifica vinul adăugând apă sau vreun alt amestec de calitate inferioară, pentru a avea un profit mai mare. El a ajuns să fie folosit şi într-un sens intelectual. Platon vorbeşte astfel despre filozofii care, potrivitul cu felul său de gândire, falsificau adevărata filozofie.

Pavel vorbeşte acum de cei care falsifică sau se poartă înşelător cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cei mai mulţi din Corint erau asemenea cârciumarilor necinstiţi sau a vânzătorilor cu ocaua mică, împărţind o Evanghelie falsificată de teorii şi tradiţii omeneşti. Potrivit cu Apocalipsa 17,2, biserica apostată îi îmbată pe locuitorii pământului cu vinul desfrânării ei, vin falsificat, doctrine mincinoase. Învăţătorii mincinoşi sunt mulţumiţi cu o contrafacere, cu un surogat ieftin, cu o ascultare superficială, cu încercarea de a atinge neprihănirea prin fapte. Ei vând Cuvântul pentru câştig personal. Metodele şi învăţăturile unor astfel de speculanţi religioşi sunt adesea amintite în Scriptură (Isaia 50,11; 2 Corinteni 10,12.13; 11,13-15; 2 Timotei 4,3; 1 Petru 2,1-18).

Un om alterează Cuvântul lui Dumnezeu atunci când îl consideră în primul rând un mijloc de a-şi câştiga existenţa, când minimalizează fie bunătatea, fie asprimea lui, când coboară standardele pe care le cere creştinilor sau când se predică pe sine, punându-şi în evidenţă inteligenţa sau cunoştinţele. În felul acesta, el pune Cuvântul în slujba lui, în loc ca el să-i slujească acestuia.

Cei mai mulţi. Literal, cei mulţi, adică cei care i se opuneau lui Pavel. Aparent, un mare număr dintre membri din Corint ajunseseră la concluzia că cei mulţi, majoritatea nu se putea înşela. Pentru ei, întrebarea de ordine era: Care este părerea generală?

Cu inimă curată. [cu sinceritate, KJV; curăţia inimii, G.Gal.]. Slujitorul competent al Evangheliei e conştient că Dumnezeu l-a trimis, că Dumnezeu îl vede, că Duhul Sfânt locuieşte în el. Adevăratul predicator nu va fi egoist, duplicitar, făţarnic, nu va fi animate de motive josnice sau de dorinţa de popularitate şi faimă. El va propovădui Cuvântul, avându-L în centru pe Hristos.

Comentarii Ellen G. White

4 AA 300; MH 166

11 GC 516; PK 654; 1T 211, 304, 707; 2T 143, 313; 3T 476; 6T 446

1. 12.13 AA 323

2. 14.15 RC 61 14-16 AA 326; 6T 316 15-17 2T 706 16 AA 249, 369, 423, 510, 551; AH 37; GC 53; CH 342, 559; CM 125; Coloseni 277, 298, 304,

337, 340; CT 197, DA 439, Ed 282; Ev 208, 297, 383, 561, 631; EW 62; FE 109, 262; GW 78, 120; ML 22, 32, 178, 189; MM 173, 181, 227, 246; MYP 364; PK 86, 128, 232, 234; TM 144, 158, 223, 309, 318; 1T 139, 591; 2T 124, 152, 187, 343, 669; 3T 31, 60, 216, 306; 4T 69, 198, 308, 371, 446, 524; 5T 157, 345, 716; 6T 63, 122, 173, 317, 319, 371; 7T 36, 93, 155, 157; 8T 23, 144, 233; WM 287