1 Împăraţi 8

1

Solomon a adunat. Raportul despre ritualurile în legătură cu sfinţirea Templului constituie unul dintre cele mai remarcabile capitole ale Bibliei. Naraţiunea este de mare frumuseţe şi de adâncă semnificaţie spirituală. În ea, conducători de biserici au găsit în cursul veacurilor, cuvinte de inspiraţie şi încurajare pentru sfinţirea caselor de închinare. Capitolul acesta se află în contrast remarcabil cu cel precedent. În acela aflăm detalii formale şi tehnice în legătură cu lucrurile materiale ale Templului. Aici, pătrunderea într-o adâncă semnificaţie a lucrurilor care au de-a face cu Casa lui Dumnezeu – venim în contact cu Dumnezeu Însuşi. Ambele capitole au partea lor, dându-ne un adevărat şi complet tablou al Templului şi semnificaţiei lui, şi nici unul n-ar fi complet fără celălalt.

Solomon este personajul de seamă care conduce diferitele activităţi în legătură cu sfinţirea Templului. Maiestatea lui regală este remarcabilă. Dar el pare să fie mai mult decât un împărat angajat doar în treburi de stat. El este angajat acum într-un deosebit serviciu religios pentru Dumnezeu. O astfel de slujire cu nici un chip nu avea să micşoreze demnitatea lui regală, ci avea să o mărească. El îndeplineşte funcţii pe care le aşteptăm de la el, ca împărat, şi mai mult. El adună pe conducătorii naţiunii şi dă directive conform cu aranjamentul făcut. Dar, făcând aceasta, se putea aştepta că preoţii vor relua şi îndeplini funcţiile specific religioase. Dar nu acesta este cazul. Împăratul este cel care sfinţeşte Sanctuarul, care înalţă rugăciunea de consacrare, care îndeamnă poporul să fie credincios faţă de Dumnezeu şi care rosteşte asupra lor binecuvântarea divină.

Solomon prezintă exact acel fel de conducere spirituală pe care Dumnezeu îl cere de la acei care sunt chemaţi să fie conducători în lucrarea Sa. Din nefericire, această conducere a continuat doar o scurtă perioadă. Acela pe umerii căruia se afla o neegalată concentrare de demnitate temporară şi spirituală, nu peste mult timp a căzut victima ispitirii de auto-idolatriei. Întrun timp scurt, umilinţa, devoţiunea şi ascultarea au făcut loc mândriei, ambiţiei şi îngăduinţei, şi daruri folosite altădată pentru mărirea lui Dumnezeu, au fost denaturate pentru scopuri egoiste şi ambiţie lumească, cu rezultatul că acela care fusese atât de onorat cu semne ale favorii divine a degenerat devenind un asupritor, a cărui împărăţie s-a dezbinat la moartea Sa. Israel, urmând exemplul lui, a pierdut secretul de a găsi pacea şi bogăţia pe pământ, şi teocraţia, înfloritoare altădată, a devenit o ruină coruptă şi părăsită.

Căpeteniile seminţiilor. La aducerea chivotului sus, pe Muntele Moria, trebuia să participe căpeteniile lui Israel. Trebuie să fi fost o mare adunare de oameni, bătrâni, căpetenii ale seminţiilor, căpetenii ale familiilor, pentru că, pe vremea când David a ridicat chivotul lui Dumnezeu care stă între heruvimi, din casa lui Abinadab, spre a-l duce în cetatea lui David, aleşii lui Israel erau în număr de 30.000 (2Samuel 6:1-5).

Chivotul. Cel mai însemnat dintre serviciile de sfinţire a fost aducerea chivotului din cetatea lui David, la noul cămin din Sfânta Sfintelor Templului. Transportarea chivotului de către David, din casa lui Obed-Edom la cortul întâlnirii pe care-l făcuse pentru el, în cetatea lui, a fost o ocazie de mare bucurie, precum şi de mare solemnitate (2Samuel 6:12-19). Chivotul continuând cele două table ale Legii era cel mai de seamă obiect al Sanctuarului.

Vezi o hartă a regatului Israel şi Iuda în timpul lui David şi a lui Solomon

2

Luna Etanim. Luna este dată, dar anul, nu. Mulţi cred că acesta era anul de după terminarea Templului. Deoarece Templul a fost terminat în luna Bul, luna a opta (cap. 6: 38), şi deoarece sfinţirea a avut loc în luna Etanim, luna a şaptea, aceasta ar însemna 11 luni după ce Templul a fost terminat. Alţii susţin că sfinţirea n-a avut loc decât câţiva ani mai târziu, poate un an jubiliar, sau al 24-lea an al domniei lui Solomon – 13 ani după terminarea Templului.

După Exil, luna a 7-a a fost numită Tişri, din acadiana sau babiloniana primară Tashritu Tashritu, început. Numele înseamnă un început de an cu această lună. Anul civil al monarhiei unite şi al regatului lui Iuda începea cu această lună. Ziua întâi a lunii era o zi de consacrare sfântă (Numeri 29:1), începutul anului nou. În a zecea zi a acelei luni era solemna Zi de ispăşire, când avea loc curăţirea sanctuarului (Numeri 29:7; Levitic 16:29, 30; 23:27), iar în ziua a 15-a începea Sărbătoarea Corturilor (Numeri 29:12; Levitic 23:34; Deuteronom 16:13; Neemia 8:14–18; Ezechiel 45:25). Începutul acestei luni corespundea cam cu luna nouă din Septembrie sau Octombrie.

3

Preoţii. În 2Cronici 5:4 ni se spune că Leviţii au ridicat chivotul. Toţi preoţii erau leviţi (Ioan 3:33), dar nu toţi urmaşii lui Levi erau preoţi. Purtarea chivotului în călătoriile lui era de fapt, în răspunderea familiei lui Chehat (Numeri 3:31; 4:15; 1Cronici 15:2–15). Dar chehatiţii puteau să poarte chivotul după ce fusese pregătit pentru călătoria lui, de către Aaron şi fii săi (Numeri 4:5:15). La trecerea Iordanului şi înconjurarea Ierihonului, preoţii au fost cei care au purtat chivotul (Iosua 3:6–17; 6:6). Cu ocazia transportării chivotului la locul destinat lui permanent, în Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon, probabil că această răspundere însemnată a fost încredinţată unor căpetenii dintre preoţi (1Cronici 15:11,12).

4

Cortul întâlnirii. Pe vremea aceea, cortul întâlnirii era la Gabaon (1Cronici 16:39, 40; 2Cronici 1:3), dar chivotul era la Ierusalim, într-un cort pe care-l ridicase David pentru el, în cetatea lui David (2Samuel 6:2, 16, 17; 1Cronici 15:1; 2Cronici 1:4). De aici înainte avea să fie un singur centru naţional de închinare, astfel că lucrurile sfinte din ambele corturi, cel de la Gabaon şi cel din cetatea lui David, au fost aduse în Templul de pe Muntele Moria, fie spre a fi folosite sau depozitate în incinta lui (PK 38). Probabil că fiecare grupă a preoţilor şi leviţilor a adus acum în procesiunea solemnă, lucrurile sacre încredinţate lor. În conformitate cu legea lui Moise, chehatiţii aveau grija chivotului, masa punerii înainte, sfeşnicul, altarul şi vasele sanctuarului; gherşoniţii aveau grija cortului însuşi şi a perdelelor lui, iar merariţii, grija scândurilor, stâlpilor corului întâlnirii şi ai curţii acestuia (Numeri 3:25-37).

Au jertfit oi. Această jertfire inaugurală a corespuns la scară mare, ceremonialului cu ocazia transportării chivotului de către David, de la casa lui Obed-Edom, în cetatea lui David (2Samuel 6:13; 1Cronici 15:26).

5

Verset ce nu a fost comentat.

6

În Locul Preasfânt. Chivotul a fost dus în Locul prea Sfânt, unde, între heruvimi, avea să se manifeste prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta dovedea sfinţenia Legii lui Dumnezeu. Legea este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. După cum Dumnezeu este sfânt, tot aşa sunt şi poruncile Lui, sfinte, drepte şi curate.

7

Acoperea chivotul. Reprezentând respectul cu care oştile cereşti privesc Legea lui Dumnezeu.

8

Se dăduse drugilor o aşa lungime. După Exod. 25,15, drugii nu trebuiau să fie scoşi din verigile lor de la chivot. Dar acum pare să fi fost traşi înainte, în aşa fel încât capetele lor puteau fi văzute din Locul Sfânt. Chivotul se pare că a fost aşezat de-a curmezişul Templului, adică la nordsud în Locul prea Sfânt, fiind umbrit de aripile heruvimilor, nu numai chivotul propriu-zis, ci şi drugii lui. În cortul întâlnirii, despărţitura dintre Sfânta şi Sfânta o făcea o perdea (Exod. 26,31-33) şi împiedica vederea chivotului de către cei din Sfânta. În Templu era, după cât se pare, un zid despărţitor (vezi cele despre 1 Regi 6,16); se pare de asemenea că era şi o perdea (2 Cronici 3,14). Este ştiut că templul lui Irod avea o perdea care, la răstignire, a fost ruptă în două (Matei 27,51; Marcu 15,38; Luca 23,45). Drugii puteau să fi fost aşezaţi în aşa fel încât să fie vizibili în parte, dincolo de terminaţia perdelei, prin uşa deschisă, pentru cei din Locul Sfânt. Vezi cele despre cap. 6,31.

Până în ziua de azi. Acesta este un indiciu că aceste cuvinte au fost scrise înainte de nimicirea Templului de către Nabucodonosor. Când în cele din urmă a fost terminată compilarea Regilor, Templul fusese distrus şi mobilierul lui dus în Babilon (2Regi 14:13, 14; 25:9, 13–17). Multe lucruri, aşa cum se găsesc acum scrise în rapoartele cărţii Regilor, evident că au fost scrise înainte de Exil şi au fost declarate ca având forma lor originală, atunci când compilaţia a fost completă.

9

Nu era decât. Afirmaţia aceasta, repetată în 2Cronici 5:10, pare să indice lămurit că în chivot nu mai era nimic altceva în afară de cele două table de piatră. Obiectele la care se face referire în Evrei 9,4, vasul cu mană şi toiagul lui Aaron, la început a fost poruncit să fie puse înaintea chivotului mărturiei (Exod 16,33.34; Numeri 17,2–10). Unii au înţeles aceste cuvinte ca referinduse la poziţia din faţa chivotului. Cu toate acestea, cuvintele pot să însemne înaintea tablelor legământului din chivot (vezi EW, p. 32). Nu trebuie să fie nici un conflict între aceste afirmaţii, pentru că obiectele de valoare ar fi putut fi mutate în timpul tulburatei istorii a lui Israel şi să nu fi fost în chivot, pe vremea aceasta.

Este ceva neobişnuit de impresionant în această cinstire specială a celor două table ale Legii. Fiind puse astfel înăuntrul chivotului, deasupra căruia prezenţa lui Dumnezeu se întâlnea cu poporul Său (Exod. 25:22), Legea este indisolubil legată de Dumnezeu Însuşi. Locul cel mai sfânt din Templu era Sfânta Sfintelor şi obiectul lui cel mai sfânt era chivotul care conţinea Legea lui Dumnezeu. După cum Dumnezeu, prin chiar natura Lui, este sfânt şi veşnic, tot aşa este şi Legea Lui. Tot ceea ce era posibil să fie făcut spre a imprima copiilor Săi sfinţenia veşnică a Legii Sale, a fost făcut de Dumnezeu, în slujbele sfântului Său Templu. Această lege a fost scrisă, sub vechiul legământ, pe două table de piatră; în noul legământ, ea este scrisă în inimile celor credincioşi (Ieremia 31,31-33)

10

A umplut casa Acest nor de slavă însemna prezenţa divină aşa cum a însemnat norul care a apărut pe Sinai (Exod. 24,15-18) şi, iarăşi, la sfinţirea cortului întâlnirii (Exod 40,34-38). Ezechiel, în viziune, a văzut o slavă asemănătoare deasupra casei lui Dumnezeu (Ezechiel 10,4). Slava Lui, sub forma unui nor (2Cronici 5:13), a apărut în timp ce glasurile preoţilor se înălţau într-un mare imn de laudă către Dumnezeu. Hiba jelentése

11

N-au putut să rămână. Aşa de mare a fost această bogată slavă a prezenţei lui Dumnezeu, încât preoţii care oficiau au fost obligaţi să se retragă pentru un timp. Tot aşa şi atunci când a fost ridicat prima dată, cortul întâlnirii, Moise n-a fost în stare să intre din cauza slavei lui Dumnezeu care a umplut cortul cel sfânt (Exod. 40,35). Când Isaia a avut vedenia lui despre Dumnezeu, bogăţia slavei divine a umplut Templul şi Isaia s-a simţit pierdut din cauză că venise atât de aproape de prezenţa Domnului (Isaia 6,1-5). Tot aşa şi ucenicii lui Isus s-au înspăimântat când i-a acoperit norul slavei lui Dumnezeu, pe Muntele schimbării la faţă (Luca 9,34). Pentru ce au oamenii astfel de reacţii când sunt în prezenţa lui Dumnezeu? Aceasta este tocmai din cauza naturii lui Dumnezeu, a mărimii şi sfinţeniei Lui, a stării Lui sublime şi a grandorii Lui, a maiestăţii şi puterii Lui. Chiar şi în prezenţa marilor forţe ale naturii, adesea oamenii stau cu veneraţie. Dar Dumnezeul cerului este infinit de sfânt, astfel că omul păcătos nu se poate afla în prezenţa Lui sublimă şi să continue să trăiască. Dumnezeu este ca un foc mistuitor de care omul nesfânt nu se poate apropia fără să fie nimicit.

Norul din templu, nu era Dumnezeu, ci era un mijloc prin care Domnul Şi-a acoperit prezenţa Sa, cu scopul ca omul să nu fie mistuit. Atât de mare a fost slava divină cu ocazia sfinţirii Templului, încât, în ciuda norului acoperitor, preoţii care slujeau, au fost nevoiţi să se retragă în sfântă venerare. Poate că a fost o conştiinţă a prezenţei divine, asemănătoare cu aceea exprimată prin cuvintele de admiraţie şi preamărire ale lui David, când chivotul a fost dus în cortul Domnului (1 Cronici 16,25.27.34).

12

Atunci Solomon a zis. Solomon a fost profund impresionat de sublimele manifestări ale apropierii şi mărimii lui Dumnezeu. Cuvintele lui sunt frânte şi neaşteptate, ca unele care vin din partea unui om adânc mişcat. El vorbeşte cu simţăminte amestecate de veneraţie şi bucurie. Acestea nu sunt cuvinte pe care şi le-a pregătit cu grijă mai dinainte; ele sunt cuvinte de uimire şi de laudă, care au izbucnit în mod spontan, ca rezultat al spectacolului la care tocmai asistase.

În întuneric. Fiind martor la combinaţia de întuneric şi slavă din faţa lui, umbra amestecată cu lumina, Solomon a fost asigurat că Domnul este acolo şi drept rezultat, el a putut să recunoască în apariţia norului, semnul că prezenţa divină fusese dăruită Templului pe care îl zidise. Astfel că primele lui cuvinte au fost explicarea fenomenelor ai căror martori erau atunci. Aceasta este chiar dovada prezenţei lui Dumnezeu; El este cu noi; nu avem să ne temem de nimic, ci avem toate motivele să fim recunoscători pentru această ocazie măreaţă.

13

O casă care va fi locuinţa Ta. Templul a fost zidit ca o casă a lui Dumnezeu. Când cortul întâlnirii a fost clădit prima dată, în pustie, Dumnezeu spusese: Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor (Exod. 25,8). Acel Sanctuar fusese construit şi în el, Domnul Îşi manifestase prezenţa Sa şi a comunicat cu poporul Său.

Voi locui pe vecie. Israel avea sanctuarul lui, dar sanctuarul nu avea un loc stabil. Cortul întâlnirii era mutat în pustie, dintr-un loc într-altul. Nici chiar în Ţara Făgăduinţei el nu avea un loc stabil. Timp de 300 de ani fusese la Şilo, până când păcatul a făcut ca el să fie iarăşi mutat, mai întâi la Nob (1Samuel 21:1-6; PP 656) şi mai târziu, la Gabaon (1 Cronici 16,39.40; 2 Cronici 1,3). Acum, în fine, Templul fusese terminat şi, în cele din urmă, chivotul lui Dumnezeu urma să aibă un loc stabil, un loc în care Dumnezeu să locuiască în cursul veacurilor. Planul lui Dumnezeu era ca să fie cu poporul Său pentru totdeauna şi, dacă Israel ar fi rămas credincios faţă de El, această clădire măreaţă ar fi rămas pentru totdeauna (P 46). Cât de mare trebuie să fi fost bucuria lui Solomon când el a privit înapoi, peste anii de pregătire şi de clădire ce costaseră atâta nelinişte şi cugetare, spre a înţelege că sarcina sa fusese îndeplinită şi că această casă, unde Dumnezeu avea să-şi facă locuinţa cu poporul Său, fusese terminată.

14

Şi-a întors faţa. Conform cărţii Cronicilor, Solomon făcuse o treaptă de aramă, înaltă de 3 coţi, care se afla în mijlocul curţii, înaintea altarului, şi de acolo s-a adresat el poporului (2 Cronici 6,12.13). Până în acest moment, Solomon privise în mod solemn asupra Templului plin de slava Domnului. Cugetele lui erau în primul rând, la Dumnezeu, şi cuvintele lui erau adresate lui Dumnezeu. Acum el s-a întors de la Templu şi s-a adresat masei de oameni din faţa lui.

Israel era în picioare. Poporul stătea într-o atitudine de atenţie şi respect şi fără îndoială că se împărtăşea de bucuria şi solemnitatea ocaziei şi era nerăbdător să primească milostiva binecuvântare a împăratului.