1 Corinteni 8

1

În ce priveşte. Versetul acesta introduce un alt subiect asupra căruia biserica corinteană ceruse sfat de la Pavel, şi anume oportunitatea de a consuma hrană care fusese adusă de închinătorii păgâni idolilor lor. Când animalele erau sacrificate zeilor în temple păgâne, parte din animal era dată preotului oficiant, care vindea carnea. Parte din carnea aceasta ajungea în pieţele publice. În felul acesta se ridicau două întrebări: Era cuvenit să se cumpere astfel de alimente din pieţele publice şi să se consume, şi era bine ca să se consume astfel de hrană când se făceau vizite la un prieten păgân? În ce priveşte poziţia luată de Conciliul din Ierusalim asupra cărnurilor jertfite idolilor vezi Fapte 15:20.

Toţi avem cunoştinţă. Poate că corintenii se făliseră cu aceasta în scrisoarea lor cu întrebări (vezi cap. 7:1). Credincioşii din Corint îşi dădeau seama de adevărata natură a idolilor, că n-aveau nici o însemnătate (cap. 8:4).

Îngâmfă. Adică, duce la mândrie şi la o idee exagerată cu privire la propria părere, şi la fapte lipsite de iubire faţă de alţii.

Dragostea. Gr. agape,iubire în forma ei cea mai înaltă, nu atracţia senzuală sau biologică, ci iubirea întemeiată pe principiu, iubire ca un adevărat interes faţă de semen din cauza valorii lui pentru Dumnezeu ca o fiinţă pentru care a murit Hristos (vezi Mat 5:43). O astfel de iubire nu se îngâmfă (1Cor 13:4). Ea mai degrabă zideşte decât să dărâme; de aceea caută fără încetare să facă lucrurile acelea care vor ajuta pe alţii (vezi cap. 13). Cunoştinţa singură e neîndestulătoare pentru acţiunea creştină. Lucrul acesta se demonstrează în partidele şi cearta ce se găseau în biserică, drept urmare a aşa numitei lor înţelepciuni (vezi cap. 1:11, 12; 3:3, 4).

Pavel le-a reamintit că nu era lucru sigur de a se rezema pe o călăuză atât de defectuoasă ca înţelepciunea omenească. Dacă inima nu e în bune legături cu Dumnezeu, cunoştinţa sau ştiinţa singură umple pe om de mândrie şi-l umflă de încredere zadarnică în propriile sale puteri. Ea adesea îl îndepărtează de adevărata religie şi-i zăpăceşte mintea (vezi cap. 1:20-21). Soluţia problemei cu privire la carnea jertfită idolilor nu trebuie să fie bazată numai pe cunoştinţă abstractă, ci pe cerinţele adevăratei iubiri pentru alţii. Ea va găsi cea mai mare preocupare ca fiind consideraţia cu privire la ceea ce contribuie cel mai bine la pacea, curăţenia, fericirea şi mântuirea semenului. Iubirea aceasta este soluţia oricărei probleme doctrinale, morale şi sociale.

2

Ştie ceva. Pavel aici osândeşte mândria realizărilor intelectuale ale cuiva care duc la dispreţuirea şi neglijarea intereselor altora care sunt mai puţin învăţaţi. Acela care este atât de mândru de cunoştinţa sa încât dispreţuieşte pe alţii şi trece cu vederea adevăratele lor interese demonstrează că încă nu a învăţat primele elemente ale adevăratei cunoştinţe. Omul cu adevărat învăţat e smerit, modest şi amabil faţă de alţii. El nu e îngâmfat, şi nu trece cu vederea fericirea altora. Dacă un om nu foloseşte cunoştinţa sa pentru fericirea şi buna stare a altora, aceasta dovedeşte că nu-şi dă seama de scopurile fundamentale ale cunoştinţei, care sunt folosul omenirii în general. După cum un avar îşi ţine averea grămadă şi nu îi dă o bună întrebuinţare pentru fericirea şi ajutorarea altora, tot aşa acela care nu recunoaşte răspunderea pe care o aduce acumularea de cunoştinţe, calcă în picioare interesele celor din jurul său. Cunoştinţa sa va fi folosită pentru propriul său profit, indiferent de nevoia omenirii din jur. Lucrul acesta a fost văzut de repetate ori în istoria lumii. Cunoştinţa, ca şi lumina soarelui, nu e de folos decât dacă e revărsată pe pământ. Oamenii ar trebui să reţină că Dumnezeu e Cel care le dă capacitatea de a aduna cunoştinţe, şi e datoria lor de a o folosi pentru binele tuturor (vezi Prov 2:1-6; Iac 1:5). Cunoştinţă deplină şi reală e posedată numai de aceia care cunosc şi practică iubirea (vezi 1Cor 13:2). Învăţătura din versetul acesta este că o cunoştinţă fără dragoste nu valorează mare lucru, deoarece pierde din vedere principiul folosirii ei în interesul semenilor.

3

Iubeşte pe Dumnezeu. Ascultarea de cea dintâi poruncă: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta (Mat 22:37; cf. Prov 1:7). Acolo unde există o astfel de iubire, ea se materializează în iubire dezinteresată pentru semeni (vezi 1Ioan 4:19-21).

Este cunoscut de Dumnezeu. [Este cunoscut de El KJV]. Adică, omul care iubeşte pe Dumnezeu e cunoscut într-un sens special de Dumnezeu. Se poate susţine că Dumnezeu cunoaşte pe toţi oamenii; atunci pentru ce să specifice Pavel o anumită categorie ca fiind cunoscută de El? Dar Dumnezeu întreţine o comunicare strânsă numai cu aceia care Îl iubesc. El răspunde la iubirea lor luându-i într-o comuniune intimă cu El, privindu-i ca prieteni speciali (vezi Ioan 10:14; Gal 4:9; 2Tim 2:19). Pe de altă parte, Dumnezeu declară că nu cunoaşte pe aceia care nu-L iubesc şi nu ascultă de El (vezi Mat 7:23).

4

Despre. Pavel s-a abătut de la subiectul principal de discuţie introdus în v. 1 pentru a arăta că problema nu putea fi rezolvată numai prin cunoştinţe, că era nevoie de ceva deosebit, şi anume de iubire (vezi v. 1-3). Acum e reluată cercetarea oportunităţii ca creştinii să folosească hrană care fusese jertfită idolilor.

Nimic. În textul grec cuvântul acesta este în poziţie emfatică, subliniind astfel nimicnicia idolului. Idolul e numai lemn, piatră sau metal fără viaţă, şi n-are o însemnătate reală nici în cer şi nici pe pământ. Ar trebuie să se reţină că prin cuvântul idol se înţelege, nu numai chipul, ci şi zeul pe care se presupune că îl reprezintă. Afirmaţia lui Pavel tăgăduieşte acestui zeu orice realitate a existenţei. Credinţa că diferite zeităţi locuiesc în idolii făcuţi de om, e numai o fantezie a minţii închinătorului. Unul din numele date zeităţilor păgâne în VT este elilim, nimicuri.

Decât un. Scripturile subliniază de repetate ori adevărul fundamental că nu e decât un singur Dumnezeu, Creatorul şi Părintele întregii omeniri (vezi Nem 9:6; Isa 43:10; 44:6, 8; Mal 2:10; Mar 12:29, 30; 1Cor 8:6; Efes 4:6).

5

Numiţi dumnezei. Păgânii cred în fiinţe imaginare pe care le numesc dumnezei, şi li se închină, dar de fapt ei nu sunt dumnezei; ei nici măcar nu există (vezi v. 4). Lipsit de descoperirea inspirată pe care creştinul o posedă în Biblie, păgânul nu cunoaşte că nu e decât un singur Dumnezeu, care este Creatorul, şi în necunoştinţa sa el atribuie calităţi divine la multe lucruri atât imaginare cât şi reale. Popoarele păgâne zeifică soarele, luna, stelele, focul, apa, pământul, anumite animale şi păsări, ca şi fiinţe mitologice, Apolo, Jupiter, Venus, Bahus, etc. Pavel afirmă aici că deşi sunt reprezentări de lucrări din cer şi de pe pământ pe care păgânii îi numesc dumnezei, ele nu au putere divină. Dar din cauză că credinciosul în Biblie dispreţuieşte ideea că aceşti dumnezei sunt reali, el nu susţine că nu sunt fiinţe supranaturale care pot afecta destinul omenesc. Satana şi îngerii săi au putere de a se manifesta faţă de oameni în diferite feluri (vezi 2Cor 11:13-15). Prin puterea aceasta diavolul este în stare să înşele şi să înrobească milioane de oameni în cultul unor dumnezei falşi.

Dumnezei...domni. Păgânul credea că cerul şi pământul erau populate de dumnezei şi de domni de multe ranguri şi puteri diferite. Dar ei erau numai divinităţi imaginare.

6

Pentru noi. Indiferent ce ar face sau ar gândi păgânul, creştinii ar trebui să cunoască faptul că nu e decât un singur Dumnezeu, şi numai El are dreptul de a domni peste ei. Nu există un Dumnezeu care stăpâneşte peste o parte a familiei omeneşti şi alţii care guvernează alte părţi ale populaţiei lumii. Un singur Dumnezeu a creat toate, şi în virtutea acestui fapt El are putere şi autoritate asupra a tot ce e pe pământ.

Tatăl. Titlul acesta scoate în evidenţă contrastul dintre vederea creştină şi cea păgână. Credinciosul creştin cunoaşte pe Dumnezeu ca pe Tatăl său iubitor, plin de compătimire şi înţelegător. El a creat pe toţi oamenii; El procură toate cele trebuincioase pentru traiul lor fericit; El îi protejează aşa cum face un tată cu copiii săi; El are milă de ei în durerile lor, îi ajută să suporte încercările lor, şi în orice chip Se arată ca prietenul lor iubitor (vezi Psa 68:5; 103:13; Ier 31:9). Păgânii n-au idee de Dumnezeu ca tată, ci numai ca o fiinţă foarte influentă care are o mare putere şi care trebuie să fie împăcată.

De la care. Vezi Rom 11:36.

Pentru care. [În el. KJV]. Gr. eis auton, pentru el. Dumnezeu este ţinta existenţei noastre.

Prin care. Prin mijlocirea Fiului au ajuns la existenţă toate lucrurile din universul nostru material (vezi Ioan 1:1-3, 14; Cols 1:16, 17; Evr 1:2). Păgânii pretindeau că erau mulţi cârmuitori şi domni ai universului, dar creştinii spuneau că era numai unul. Pavel aici scoate în evidenţă marele adevăr că Dumnezeu, şi numai Dumnezeu a adus toate la fiinţă, şi că El a făcut aceasta prin mijlocirea activă a lui Isus Hristos, Fiul, care e a doua persoană a Dumnezeirii.

Prin El. Nu numai că suntem creaţi prin mijlocirea Domnului Isus Hristos, ci suntem prin El şi răscumpăraţi din păcat. Totul, este creaţiunea şi mântuirea, şi tot ce e cuprins în termenii aceştia, vine de la Tatăl prin mijlocirea lui Hristos Fiul.

7

Cunoştinţa aceasta. [Cunoştinţa aceea, KJV]. Deşi cei mai mulţi credincioşi corinteni puteau, într-adevăr, să înţeleagă că un idol nu era absolut nimic, şi că e numai un singur Dumnezeu, era dificil pentru unii să lepede imediat toate superstiţiile şi dispoziţiile lor sufleteşti anterioare.

Obişnuiţi cu. [Cu conştiinţa KJV; Cu obişnuinţa G. Gal.]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi exprimarea potrivit cu uzul lor obişnuit, sau în puterea obişnuinţei. Folosind ultima exprimare, pasajul ar putea fi tradus: Dar unii, datorită faptului că până acum erau obişnuiţi cu idolii (RSV). Erau unii dintre membrii bisericii care nu putea privi hrana care fusese sacrificată idolilor ca hrană obişnuită, chiar dacă nu mai credeau în existenţa idolilor. Ca urmare a unui obicei de o viaţă întreagă, nu se puteau disocia complet de trecut. Gustarea dintr-o astfel de hrană îi aşeza în vechiul lor cadru, o situaţie care era mai mult decât ei puteau suporta.

Fiind slab. Conştiinţa nu era de ajuns de tare pentru a face astfel de persoane să biruiască toate prejudecăţile şi credinţele lor superstiţioase anterioare.

Se întinează. [E întinat, KJV]. E întinat pentru că e călcat. Tot ce e făcut fără de o conştiinţă curată, e păcat (vezi Rom 14:23).

8

Ne face pe noi plăcuţi. [Nu ne laudă, KJV; Nu ne face mai primiţi, G. Gal.]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea nu ne va lăuda. Favoarea lui Dumnezeu nu e obţinută prin folosirea, şi nici prin abţinerea de la folosirea de alimente care fuseseră jertfite idolilor. Dumnezeu priveşte la inimă şi ia notă de gândurile şi motivele care determină acţiunile oamenilor. Dumnezeu nu face ca favoarea Lui să depindă de lucruri lipsite de importanţă ca mâncarea, sau nemâncarea de alimente jertfite idolilor. Închinarea bine primită înaintea lui Dumnezeu nu se concentrează la lucruri de felul acesta; ea este mult mai spirituală.

Nu câştigăm nimic. [Nu suntem mai buni, KJV; Nu avem câştig, G. Gal.]. Literal, abundăm, adică, în credit. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p. 10) pentru inversarea propoziţiilor, în care caz Pavel se referă mai întâi la cei care nu mănâncă.

Nu pierdem. [Nu suntem mai răi, KJV; N-avem pagubă, G. Gal.]. Literal pierdem sau avem mai puţin, adică, în credit. Nu refuzând de a mânca o astfel de mâncare îşi sporesc credincioşii valoarea sau excelenţa morală. Pavel vorbeşte aici de alimente jertfite idolilor şi afirmaţia lui nu trebuie să fie întinsă dincolo de subiectul care e considerat, ca şi cum nici o chestiune de mâncare sau băutură nu ar afecta legătura noastră cu Dumnezeu. Principiul nu se aplică într-un caz în care mâncarea sau băutura sunt cunoscute ca fiind dăunătoare corpului, sau în cazul alimentelor strict oprite de Dumnezeu.

9

Luaţi seama. Cunoaşterea adevărului cu privire la faptul că idolul nu este nimic nu constituie în sine o scuză nelimitată pentru exercitarea privilegiului de satisfacerea poftelor fără a se ţine seama de influenţa faptelor cuiva asupra altora.

Nu cumva. Trebuie să se aibă grijă ca nu cumva purtarea unora care înţeleg pe deplin subiectul să conducă pe alţii, mai puţin cunoscători în materie, pe căi greşite. Acesta este un principiu general al purtării creştine, practica regulii de aur în lucruri care sunt de mică importanţă.

Slobozenie. . Gr. exousia, drept, sau autoritate, adică, de a mânca alimente care au fost jertfite idolilor. E adesea adevărat că un creştin are dreptul sau libertatea de a face un anumit lucru, dar nu este înţelept, sau bine faţă de alţii de a exercita acel drept (vezi cap. 6:12; cf. cap. 10:23).

Piatră de poticnire. Adică, ceva ce face pe un altul să cadă de pe cărarea adevărului, şi prin aceasta să păcătuiască. Era primejdia ca aceia a căror conştiinţă nu era tulburată de faptul consumării de mâncăruri jertfite idolilor să facă pe alţii să păcătuiască trezind în ei o înclinaţie de a se deda la o purtare care era în conflict cu scrupulele lor de conştiinţă (vezi Mat 18:6-9; Rom 14:13, 20).

Slabi. Vezi 1Cor 8:7; cf. cele de la Rom 14:1. Credinciosul trebuie să-şi aducă totdeauna aminte că e păzitorul fratelui său. E datoria lui de a trăi de aşa manieră ca nici un cuvânt sau nici o faptă de a lui să nu facă dificil pentru un altul să trăiască în armonie cu voia lui Dumnezeu. Convenienţa şi înclinaţia personală nu trebuie să fie cea dintâi consideraţie; trebuia să se ia aminte la efectul actelor sale asupra altora.

10

Şezi la masă. [Şezi la mâncare, KJV]. Adică, participă la un praznic. Poate că ocazia ar fi fost vreo lucrare oficială cu care era asociată vreo masă în cuprinsul templului.

Într-un templu de idoli. Aici e prezentat ceea ce ar fi putut să fie considerat ca un caz extrem, deşi e de conceput că aceia care nu se gândesc la influenţa faptelor lor asupra altora s-ar fi putut purta într-un fel ca acela descris în versetul acesta. Faptul că Pavel folosea un exemplu de felul acesta arată delăsarea în care căzuseră unii din credincioşii corinteni. Cineva care avea cunoştinţă de adevărata natură a idolatriei putea fi considerat ca un exemplu de o bună purtare creştină, şi acţiunile lui puteau să dea aprobare altora, mai puţin întemeiaţi în credinţa lui Isus, să se dedea la aceeaşi faptă fără de aprobarea conştiinţei lor (vezi v. 7).

Îl va împinge. [Încuraja, KJV]. Gr. oikodomeo, literal, a zidi. Cuvântul este probabil folosit ironic. Grupul din Corint care se fălea cu libertatea lor creştină probabil susţinea că felul lor de purtare zidea conştiinţele slabe ale fraţilor lor. Pavel răspundea că în loc de a zidi, ei nimiceau pe cel slab (v. 1).

11

El, care este slab. [Fratele slab, KJV]. Vezi Rom 14:1; 1Cor 8:9. Fratele slab este cel care mai pe sus de toţi ceilalţi ar fi trebuit să fie tratat cu răbdare şi îngăduinţă atentă. El este un frate în credinţă, unul care e unit cu Domnul prin aceeaşi legătură gingaşă de familie care uneşte pe aceia a căror credinţă este mai tare. El are un drept la iubirea şi sprijinul gingaş al altora din biserică. Tot ce e cu putinţă trebuie să se facă pentru a evita primejduirea intereselor spirituale ale unor asemenea persoane.

Pieri. Vezi Rom 14:15. Acest rezultat înspăimântător arată natura serioasă a subiectului în discuţie.

A murit Hristos. Aceasta aduce la vedere argumentul cel mai puternic împotriva relei întrebuinţări a libertăţii de a face un anumit lucru când acea exercitare a libertăţii primejduieşte mântuirea altcuiva. Nu trebuie să se facă nimic care ar face zadarnică vărsarea sângelui lui Hristos pentru un suflet. Posibilitatea unui asemenea lucru e prezentată aici, şi acea posibilitatea ar trebui să fie de ajuns pentru a împiedica pe oricine de a trece la vreo acţiune care ar putea avea tendinţa aceasta. Cu siguranţă creştinul care are un simţ viu a ceea ce a făcut Mântuitorul pentru el nu va stărui de a fi atât de egoist indiferent de bunul mers al fraţilor săi încât să facă ceva care ar determina pe fratele slab să-şi calce conştiinţa.

12

Astfel păcătuind. Acela care are iubirea lui Isus în inima sa nu va dori să-şi folosească libertatea în aşa fel ca fraţii săi să fie duşi în rătăcire. Dimpotrivă, va fi bucuros să renunţe la privilegii şi plăceri, dacă făcând aşa poate evita să producă poticnire cuiva. Există o falsă idee cultivată de unii că fiecare om are dreptul de a face ceea ce îi place indiferent de efectul purtării sale asupra altora, atâta vreme cât nu face nimic contrar Legii (cf. Rom 14:13, 16, 21; 1Pet 2:15, 16). Creştinii tari ar trebui să fie atenţi spre a evita de a face ceea ce ar fi o sminteală pentru credincioşii slabi, sau de a pune o piatră de poticnire pe cărarea lor. Făcând ca alţii să fie rău influenţaţi, se calcă legea care învaţă pe creştini să iubească pe fraţii lor şi să caute binele lor (vezi Mat 22:39; Ioan 15:12, 17; Rom 13:10; Gal 5:14; Iac 2:8).

Rănind. Gr. tupto, a lovi, a bate, aici a maltrata.

Cugetul lor slab. Vezi v. 7.

Împotriva lui Hristos. Hristos se identifică cu poporul Său, cuprinzând pe cei mai slabi fraţi ai Săi. El informase pe Saul pe drumul spre Damasc că persecutarea sfinţilor era cu adevărat persecutarea Lui (Fapte 9:5; cf. Mat 25:40)

13

Mâncare. Gr. broma, hrană în general; nu numai carne, ci tot felul de alimente.

Carne. Gr. creas, carne. Cuvântul acesta apare numai aici şi în Rom 14:21. Alimentele de carne erau mai ales cuprinse în sacrificiile la idoli. Pavel era dispus să se lipsească de o hrană pe care ar fi putut să o mănânce legal, decât să pună o piatră de poticnire în calea unui frate slab. Libertatea este ceva de preţ, dar slăbiciunea unei fiinţe omeneşti ar trebui să determine pe credincioşi să renunţe la libertatea lor în interesul lui. Iubirea faţă de semeni trebuie să fie principiul călăuzitor în chestiuni de felul acesta. Cu siguranţă satisfacerea dorinţelor cuiva e de mult mai mică importanţă decât mântuirea fratelui slab care s-ar putea poticni de exercitarea libertăţii cuiva. Principiul acesta e aplicabil la multe faze ale vieţuirii ca recreaţia, îmbrăcămintea, muzica – de fapt, se aplică la viaţă în general. Tăgăduirea de sine pentru binele altora e un factor proeminent al experienţei unui adevărat urmaş al lui Isus Hristos (vezi Mat 16:24; Ioan 3:30; Rom 12:10; 14:7, 13, 15–17; Filp 2:3, 4). Principiul acesta este esenţa spiritului lui Isus, în a cărui viaţă pământească a fost stăruitor manifestat.

Niciodată. [Cât stă lumea, KJV; În veac, G. Gal.]. Literal, pururea, aici însemnând toată viaţa (vezi Mat 25:41).

COMENTARIILE ELLEN G. WHITE 5 FE 409; 9T 47