1 Corinteni 4

1

Să fim priviţi noi. Pavel sfătuieşte pe corinteni să-l privească pe el şi pe conlucrătorii săi ca pe slujitori şi ispravnici nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Fiind chemaţi de Dumnezeu la lucrarea lor în slujba Evangheliei, ei nu trebuia să fie consideraţi drept conducători ai diferitelor facţiuni din biserică sau căpetenii ai unor partide în ceartă. Hristos dăduse lucrătorilor Săi răspunderea de a face cunoscut Cuvântul Său lumii (vezi Mat. 28:19,20). Lor nu le este îngăduit să predice şi să înveţe părerile şi credinţele oamenilor, ci sunt însărcinaţi să prezinte oamenilor solia curată a mântuirii nemânjită de filosofia lumească (vezi 1Tim. 6:20, 21; 2Tim. 4:1–3).

Slujitori. Gr. huperetai, slujitori, ajutoare, slujbaşi. Cuvântul era folosit cu privire la vâslaşii de pe galerele de război. Mai târziu a ajuns să fie folosit cu referire la orice subaltern care avea de îndeplinit o muncă grea şi în terminologie militară, cu privire la ofiţerii de ordonanţă care serveau pe comandantul lor şef. Folosirea aceasta a lui huperetai ca slujitori militari a căror datorie era să servească pe ofiţerii superiori din armată se poate să fie reflectată în folosirea lui de către Pavel în versetul acesta. Aceia cărora le-a fost încredinţată lucrarea de slujitori ai Evangheliei sunt într-un sens special, slujitorii Marelui Comandant Şef ceresc, Isus. Ei sunt reprezentanţii oficiali, umani, ai lui Hristos, ofiţeri regali ai împărăţiei Sale spirituale (vezi Ioan 18:36, unde cuvântul acesta este tradus slujitorii).

Ispravnici. Gr. oiconomoi, administratori, ispravnici. Grecii foloseau acest cuvânt în legătură cu administrarea de proprietate, fie a unei clădiri, fie a unei moşii şi-l aplicau la sclavi sau la oameni eliberaţi din sclavie, cărora li se încredinţau grija şi administraţia casei şi pământului care aparţineau stăpânului lor. Ispravnicul nu numai că avea grijă de treburile gospodăriei, dar şi lua măsuri de prevedere pentru ea. Aceasta era o slujbă de o mare răspundere. Aplicarea acestui cuvânt la slujitorii lui Hristos e deosebit de exactă. Slujitorul Evangheliei este însărcinat cu îngrijirea de biserica lui Dumnezeu de pe pământ şi procurarea a ceea e necesar pentru buna ei stare (vezi Ioan 21:15–17; 1Pet. 5:1–3).

În isprăvnicie, lucrul de supremă importanţă e credincioşia. Omul nu are putere absolută asupra a nimic din lumea aceasta, nici măcar asupra puterii sale fizice sau mentale, deoarece toate însuşirile pe care le posedă oamenii aparţin lui Dumnezeu (5T 277). El e o fiinţă creată şi ca atare aparţine Creatorului său. El e şi o fiinţă răscumpărată prin sângele lui Hristos (vezi Fapte 20:28); de aceea, într-un dublu sens, omul nu îşi aparţine. Pământul şi tot ce e pe el aparţin lui Dumnezeu; El e proprietarul suprem. El a încredinţat grija proprietăţii Sale omului, care în felul acesta devine administratorul Lui, cel însărcinat cu răspunderea de a folosi bunurile Stăpânului sau în aşa fel ca să revină un câştig lui Dumnezeu. Recunoaşterea acestei legături dintre om şi Creatorul său ar trebui să producă o hotărâre de a exercita o mare grijă în folosirea a tot ceea ce i-a fost încredinţat în cursul perioadei rămânerii lui pe pământul acesta. Adevăratul credincios în Hristos va căuta continuu să proslăvească pe Dumnezeu în administrarea din partea sa a lucrurilor puse în grija lui, fie fizice, mentale sau spirituale. El va recunoaşte că nu e liber să folosească bunurile sau talentele sale pentru satisfacerea dorinţelor şi ambiţiilor fireşti ale inimii sale. El e sub obligaţia ca totdeauna să pună interesul lui Dumnezeu mai presus de toate activităţile vieţii. Adevărul acesta e ilustrat de parabola talanţilor (vezi Mat. 25:14-30; COL 328,329).

Tainelor. Gr. musteria, (vezi Rom. 11:25; 1Cor. 2:7). Planurile lui Dumnezeu de readucere a omului în armonie cu Sine, mai înainte vreme au fost înţelese numai în chip întunecos, dar acum sunt date la lumină prin Isus Hristos (vezi Efes. 3:9–11; Col. 1:25–27; 1Tim. 3:16). Lucrătorii lui Hristos sunt însărcinaţi să lămurească adevărurile sublime ale Evangheliei tuturor oamenilor (Mat. 28:19.20; Mar. 16:15). Ei trebuie să lucreze în aşa manieră încât nevoile fiecărui suflet care caută neprihănirea să fie împlinite. Răspunderea aceasta de a duce vestea cea bună a mântuirii revine fiecărui credincios, deoarece toţi sunt administratori cărora li s-a încredinţat pâinea vieţii pentru a fi dusă unei lumi flămânde şi muritoare de foame (vezi 9T 246; Ed. 139).

2

Credincios. Gr. pistos, vrednic de încredere, sigur, în care se poate pune încrederea. Însuşirea de a fi vrednic de încredere este una din cele mai valoroase calităţi pe care le poate avea omul. Ea este foarte mult preţuită de Dumnezeu. Eşecul în privinţa aceasta înseamnă eşec în calificarea pentru viaţa veşnică (vezi Luc. 16:10–12; COL 356). Numai aceia vor primi o moştenire pe noul pământ, în care Îşi poate pune încrederea Dumnezeu în toate împrejurările. Ne dovedim administratori credincioşi, căutând fără încetare să proslăvim pe Dumnezeu în toate amănuntele vieţii noastre.

3

Ceva foarte neînsemnat. Pavel se referă la critica ce fusese îndreptată împotriva lui şi împotriva metodelor sale de lucru, de anumiţi oameni înţelepţi, după a lor găsire cu cale (cap 1:20.27), din biserica corinteană. În calitatea lui de ispravnic al tainelor lui Dumnezeu (cap. 4:1), Pavel nu era răspunzător faţă de oameni, ci faţă de Dumnezeu, în îndeplinirea lucrării sale. El nu era frământat de părerile oamenilor, în privinţa aceasta, atâta vreme cât avea lauda lui Dumnezeu. El na dispreţuit sfatul cel bun şi judecata cea bună a semenilor săi (vezi 1Tes. 4:12; 1Tim. 3:7), dar scopul său principal şi ţinta sa principală în viaţă erau de a servi şi de a plăcea Aceluia care-l chemase ca apostol (vezi Filp. 3:13, 14; 2Tim. 2:4).

De un scaun omenesc de judecată. [Judecata omului, KJV; Vreo zi omenească, Nitz.] Literal ziua omenească [de judecată]. Pavel pune în contrast judecata omenească cu judecata lui Dumnezeu, în ziua Domnului (vezi cap. 3:13).

Nici eu însumi. Pavel nu consideră nici propria sa opinie despre sine ca valoroasă. Numai Dumnezeu poate să preţuiască corect pe om. Dacă apostolul îşi dădea seama că nu se poate aprecia corect, nu era de aşteptat ca el să acorde o mare valoare părerilor criticilor săi, indiferent care ar fi calificările lor pentru judecare. Nimeni nu este calificat să evalueze cum trebuie motivele şi atitudinile semenilor săi, deoarece nu poate citi inima lor şi cunoaşte gândurile lor. De aceea nimeni nu trebuie să critice pe alţii (vezi Rom. 2:1–3; vezi MB 124, 125).

4

N-am nimic împotriva mea. [Nu cunosc nimic de la mine, KJV; În mine însumi nu cunosc nimic, Nitz.] Adică împotriva mea. Apostolul nu-şi dădea seama de vreo greşeală în felul său de a lucra sau de vreun defect în felul său de viaţă (vezi Fapte 20:18–21, 26; 2Cor. 7:2). Fiecare slujitor al Evangheliei să fie în stare de a face un astfel de apel la integritatea vieţii sale publice. Pavel ştia primejdia faptului de a se lăsa în seama unui duh de întristare în sine şi în felul acesta de a fi făcut să creadă că cineva este drept, când de fapt el este greşit. Pavel nu făcea afirmaţia aceasta cu o fală fariseică despre faptul că n-avea cunoştinţă de vreo greşeală în serviciul său. Lucrul acesta este clar din afirmaţia următoare, totuşi nu pentru acesta sunt socotit neprihănit [îndreptăţit]. El ştia că nu e decât o fiinţă omenească expusă greşelii, în primejdie de a face o judecată greşită, aşa că arăta că în nici un caz nu era îndreptăţit prin aceasta sau prezentat ca drept. El înţelegea că faptul că nu putea găsi nici o indicaţie de necredincioşie în administrarea lui a tainelor lui Dumnezeu nu era suficient pentru a-l declara liber de orice vină. El ştia că Dumnezeu ar fi putut găsi nedesăvârşire acolo unde el nu putea, că propria sa părere despre sine însuşi putea fi uşor dovedită cu lipsuri.

Domnul. Numai Dumnezeu putea să facă o cercetare deplină a vieţii şi lucrării apostolului. Numai El poate citi inima şi înţelege motivele care mână fiecare cuvânt şi faptă (vezi 1Cr. 28:9; 1Ioan 3:20). Pavel nu era tulburat de judecata rostită asupra lui, ci de bunăvoie supunea cazul său Domnului, cunoscând că judecata lui Dumnezeu ar fi fost infailibil de corectă. Această declaraţie de încredere în judecata lui Dumnezeu ar fi putut fi privită de corinteni ca un sfat înţelept pentru ei. Ei erau prea înclinaţi să supraestimeze propria lor judecată asupra semenilor lor, nedându-şi seama că Domnul nu Se uită cum se uită omul (1Sa. 16:7).

5

Să nu judecaţi nimic. Pavel arată aici că e greşit a cultiva o părere aspră sau lipsită de amabilitate despre semenii noştri. Fiind noi înşine nedesăvârşiţi, nu suntem calificaţi pentru a forma aprecieri corecte cu privire la caracterul altora (vezi Mat. 7:1–3; Rom. 2:1–3; Iac. 4:11, 12; MB 124; DA 805; AA 276; 5T 347; 9T 185, 186). E deosebit de primejdios de a ne deda la critică distructivă cu privire la lucrătorii lui Dumnezeu (vezi 1Tim. 5:1, 17, 19; cf. Num. 16:3, 13, 14, 29–35; 5T 497; TM 410). Creştinul nu poate să evite de a nota defectele din purtarea semenilor săi, dar trebuie să se înfrâneze de a judeca motivele şi de a rosti sentinţe asupra semenilor săi în sfera legăturii lor spirituale cu Dumnezeu.

Vremea. Gr. kairos, timpul potrivit, vremea oportună (vezi Mar. 1:15). Pavel se referă la timpul rânduit de Dumnezeu pentru judecată. E cu putinţă ca oamenii să-şi ascundă caracterul adevărat de semenii lor, dar la timpul considerat nimerit de Dumnezeu, când Hristos vine a doua oară, nimic nu va rămâne acoperit, nici cele mai tainic păstrate gânduri sau scopuri care sunt nutrite în mintea oamenilor (vezi Psa. 44:21; Ecl. 12:14; 4T 63; 5T 147).

Lauda. Literal lauda, adică răsplata. La data aceea, când planurile şi scopurile oamenilor sunt date la iveală, fiecare lucrător al lui Dumnezeu va primi dreapta sa măsură de aprobare. Noi putem lăsa în mod sigur repartizarea laudei în seama dreptului Judecător, care niciodată nu greşeşte. Oamenii ar trebui să se ferească de a aduce laudă servilor lui Dumnezeu (vezi 4T 400; cf. COL 161, 162). Servii lui Dumnezeu sunt numai uneltele Lui şi Dumnezeu e cel care-i foloseşte pentru realizarea scopurilor Sale; de aceea, numai El trebuie să fie lăudat şi înălţat.

6

Am spus. [Am transferat, KJV; Le-am înţeles, Nitz.] Lucrurile pe care le-a scris cu privire la învăţătorii religioşi (vezi cap. 3:5, 6, 21, 22), Pavel le aplică la sine şi la Apolo, care era strâns legat cu el. Principiile pe care el le expusese sunt în general aplicabile, dar nu universal adevărate în practică. Dar în ce priveşte idealurile expuse de Pavel şi Apolo erau exemple. Lucrul acesta nu era adevărat cu privire la conducătorii partidelor în ceartă din Corint.

[Să gândiţi, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) omiterea acestei expresii. Dacă este omisă, sfatul este mai general: corintenii trebuie să se poarte potrivit cu regulile expuse în Cuvântul lui Dumnezeu.

Ce este scris. Adică învăţăturile generale aflate în Scriptură – aici însemnând VT. În toate chestiunile privind religia, Scripturile trebuie să fie autoritatea finală.

Fălească. [Umflat, KJV.] Gr. phusioo, de la phusa, o pereche de foi, de unde a se înălţa, a fi îngâmfat. Pavel osândeşte pe aceia care înălţau partida lor mai presus de alţii, sau conducătorul lor de partidă mai presus de alţi conducători de partidă. Credincioşii ar trebui să se considere a fi pe aceeaşi treaptă unul cu altul şi nici un creştin nu ar trebui să privească pe altul ca inferior lui sau ca meritând dispreţ.

7

Te face deosebit. [Te face să diferi, KJV.] Adică vezi o aşa mare demnitate publică în tine.

Primit. Nimeni nu are motiv să se fălească deoarece datorează totul lui Dumnezeu care dă putere şi înţelepciune pentru dezvoltarea lor. De aceea nici un învăţător din biserică nu are motiv de mândrie sau de a se declara că e mai presus de alţii. Darurile sale şi puterea prin care s-au dezvoltat au venit de la Dumnezeu.

Lauzi. Gr. kauchaomai, însemnând la fel a se lăuda şi tradus de repetate ori în felul acesta (Rom. 2:17, 23; 2Cor. 7:14; etc.). De la intrarea păcatului în lume, a fost ceva natural ca oamenii să se dedea la mândrie, mai ales în legătură cu realizările lor. În tendinţa aceasta ei urmează exemplul lui Satana care a căzut din locul său înalt, din cer, din cauza mândriei lui intolerabile (vezi Isa. 14:12–14; Eze. 28:15, 17). Creştinul trebuie să se ferească totdeauna de greşeala aceasta. Deosebit de subtilă este ispita de a ceda la mândria spirituală. Numai Dumnezeu trebuie să fie slăvit şi înălţat (vezi Ier. 9:23, 24).

8

O. [Acum, KJV; Nitz.] Mai degrabă deja.

Sătui. Gr korennumi,a se sătura. Cuvântul apare în altă parte în NT, numai în Fapte 27:38. afirmaţia este ironică, aşa cum sunt şi afirmaţiile următoare. Ţinta lui Pavel este de a trezi cu putere pe creştinii corinteni pentru a-şi da seama de adevărata lor stare şi de a-i aduce la o stare a minţii la care să fie gata de a accepta sfat şi ajutor de la conducătorii cu experienţă, ca el însuşi, într-un spirit de adevărată umilinţă. În ce priveşte ale exemple de ironie biblică, vezi 1Rg. 18:27; Iov 12:2. Credincioşii corinteni erau cu totul satisfăcuţi cu propria lor cunoştinţă şi nu-şi simţeau nevoia de altceva. Ei nu-şi dădeau seama că puteau să fie ajutaţi de alţi învăţători din Corint.

Bogaţi. Pavel continuă ironia sa, dar într-o formă diferită. El spune că fraţii corinteni se socoteau bogaţi în cele spirituale. Comparaţi Ose. 12:8; Apoc. 3:17.

Iată-vă împărăţind. [Aţi domnit ca împăraţi, KJV.] Mai degrabă aţi început să domniţi ca împăraţi. Culminarea acestui pasaj ironic e atinsă în această afirmaţie. Pavel compară pe cititorii săi plini de înălţare de sine cu aceia care au ajuns la cea mai mare înălţare, unde nu e nimic mai înălţat de ajuns sau de dorit.

Fără noi! Adică fără Pavel şi asociaţii săi. Credincioşii corinteni se simţeau bine calificaţi pentru a-şi conduce viaţa cu succes şi a se îngriji de interesele bisericii. Ei trecuseră cu vederea autoritatea lui Pavel şi îşi închipuiseră că puteau să se descurce tot atât de bine fără el, ca şi cu el.

Măcar de aţi împărăţi. [Aş dori de la Dumnezeu, KJV; Dacă aţi fi domnit măcar, Nitz.] Gr. ophelon, aş vrea ca, folosit pentru a exprima o dorinţă lipsită de rod. Cuvintele de la Dumnezeu nu apar în textul grecesc. Restul acestui verset poate fi înţeles în două feluri: (1) ca o exprimare a unei dorinţe înflăcărate ca împărăţia slavei să fie stabilită, când toţi cei răscumpăraţi ai lui Dumnezeu vor domni ca împăraţi şi preoţi cu Isus (Apoc. 20:4,6); (2) ca o continuare a ironiei primei părţi a versetului. Pavel spune: Fie ca închipuita voastră domnie ca împăraţi să fie un fapt real şi ca noi să ne putem alătura vouă în această fericire.

9

Apostolii, oamenii cei mai de pe urmă. [Apostolii ultimii, KJV.] Figura este aceea a unui amfiteatru în care participanţii care erau aduşi la încheierea programului erau osândiţi să se lupte unul cu altul până erau ucişi sau sfâşiaţi de fiare sălbatice. Nu era nădejde de scăpare pentru ei. Aceste jocuri inumane erau practicate în multe locuri în Imperiul Roman şi o aluzie la ele ar fi fost uşor înţeleasă. Pavel a luat deseori ilustraţii din jocuri (vezi 1Cor. 9:24–26; 15:32; 1Tim. 6:12; 2Tim. 4:7, 8). Apostolii sunt prezentaţi ca şi cum erau rezervaţi să procure cea mai mare distracţie pentru un public crud.

Osândiţi la moarte. Comparaţi Rom. 8:36; 1Cor. 15:30, 31.

Privelişte. [Spectacol, KJV.] Gr. theatron, o privelişte, un spectacol. Cuvântul teatru, se referă fie la locul de distracţie, fie la lucrul expus.

Servii lui Dumnezeu care mărturisesc cu credincioşie pentru El intră în centrul atenţiei locuitorilor acestei lumi mărunte şi ai cerului (vezi Evr. 10:32, 33; 12:1; 4T 34–36). Această întreagă lume a noastră e o scenă unde se desfăşoară lupta dintre păcat şi dreptate, dintre adevăr şi rătăcire, înaintea unui public extrem de interesat, alcătuit din locuitorii universului (vezi 5T 526). E datoria fiecărui credincios de a face ca lumina adevărului să fie văzută de toţi aceia cu care vine în contact. Dacă creştinii şi-ar da seama că ochii universului sunt concentraţi asupra lor, ar avea loc o redeşteptare a mărturisirii credincioase care a caracterizat viaţa apostolilor (vezi 7T 296).

10

Nebuni. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării. (cap. 1:18) Pentru că apostolii persistau în prezentarea veştii celei bune a mântuirii prin simpla credinţă în Isus Hristos, erau socotiţi proşti şi greoi la înţelegere. Cu toate acestea, ei nu au îndrăznit să amestece înţelepciunea lumească cu simplitatea Evangheliei. Ei erau mulţumiţi să depindă de puterea lui Dumnezeu şi nu de înţelepciunea acestei lumi (vezi Rom. 1:16,17). Creştinii credincioşi trebuie să se aştepte să fie neînţeleşi de lume, dar aceasta nu ar trebui să-i tulbure, ei ştiu că drumul lui Dumnezeu e diferit de al omului şi, deci, trebuie să pară ciudat inimii fireşti (vezi Isa. 55:8, 9; Rom. 8:7, 8; Iac. 4:4; 1Ioan 2:15–17).

Voi înţelepţi. Pavel vorbeşte ironic ca în vers. 8 (vezi comentariul acolo).

Voi tari. Ce contrast între apostolul lipsit de încredere în sine, smerit, consacrat, care venise la biserica din Corint, slab, fricos şi plin de cutremur (cap. 2:3), şi credincioşii corinteni încrezuţi şi aroganţi, care se credeau tari şi înţelepţi în Hristos!

Voi puşi în cinste. Din cauza presupunerii lor că au înţelepciune lumească şi din cauza fălirii cu realizările lor, ei se ţineau pe ei înşişi în mare stimă. Apostolii, care nu-şi permiteau să atragă atenţia la ei înşişi sau la propriile lor calităţi excelente, erau dispreţuiţi. Intenţia lui Pavel în aceste contraste era de a scoate în evidenţă neînţelepciunea linguşirii de sine şi a înălţării de sine şi de a determina pe corinteni să înalţe pe Hristos şi să gândească smerit despre ei înşişi (cf. Mat. 23:12).

11

Până în clipa aceasta. Această expresie arată că în tot cursul lucrării lor, apostolii trecuseră prin toate încercările arătate în vers. 11-13. Ei primiseră bucuros tot ce li se întâmplase ştiind că erau folosiţi de Dumnezeu pentru predicarea Evangheliei şi mântuirea păcătoşilor (vezi 1Tes. 3:3, 4, 7–9; 1Pet. 2:20, 21). Acest pământ blestemat din cauza păcatului este teritoriul vrăjmaşului şi creştinii nu trebuie să se aştepte la o viaţă lipsită de necazuri, dacă sunt martori credincioşi pentru Domnul şi Stăpânul lor (vezi 2Tim. 3:12). Satana îşi îndreaptă mânia împotriva acelora care caută să scape din ghearele lui, alergând la Hristos. Lucrul acesta este deosebit de adevărat cu privire la biserica rămăşiţei (Apoc. 12:17).

Goi. Adică îmbrăcaţi slab (vezi Mar. 14:52).

Chinuiţi. [Bătuţi cu pumnul, KJV; Nitz.] Gr. colaphizo, a lovi cu pumnul, a maltrata.

Umblăm din loc în loc. [Nu avem o locuinţă stabilă, KJV; Nestătători suntem, Nitz.] Apostolii peregrinau din ţară în ţară şi acceptau ospitalitatea acelora în mijlocul cărora lucrau. Ei nu aveau privilegiul de a se bucura de conforturile şi avantajele unui cămin statornic. Ei iubeau pe Domnul şi erau voioşi să fie peregrini pe pământ pentru că lucrarea de predicare a Evangheliei să poată înainta. Acesta este duhul care mână pe adevăraţii lucrători din via Domnului.

12

Cu mâinile noastre. Deşi chemat de Dumnezeu să se consacre lucrării Evangheliei, Pavel se întreţinea prin muncă (vezi Fapte 18:3; 20:34; 1Tes. 2:9; 2Tes. 3:8,9).

Când suntem ocărâţi, binecuvântăm. Apostolii au pus în practică învăţătura lui Isus, din predica de pe munte (Mat. 5:11,12,44). Când erau rău trataţi, nu se răzbunau ci sufereau cu răbdare. Nu numai că se înfrânau de la căutarea răzbunării, ci întorceau bine pentru rău (vezi Fapte 27:33-36). Calitatea de a suferi abuzul cu răbdare şi de a face bine prigonitorilor săi este o caracteristică de seamă a adevăratului creştinism. El e o dovadă că Duhul Sfânt stăpâneşte acea viaţă (Gal. 5:22). O astfel de atitudine este contrarie filosofiei lumeşti, care învaţă apărarea drepturilor personale şi încurajează răzbunarea pentru injuriile sau dispreţuirile provenite de la alţii (vezi Mat. 5:38-42). Urmaşii lui Hristos să lase răzbunarea pe seama justiţiei lui Dumnezeu (vezi Deu. 32:35; Psa. 94:1, 4–7, 21–23; Rom. 12:19–21; MB 70, 71). Sunt împrejurări când nu e rău a cultiva un sentiment de dreaptă indignare. Trebuie totuşi să se scoată în evidenţă că astfel de sentimente sunt îngăduite când cineva vede că Dumnezeu este dezonorat şi serviciul Său, făcut de ocară (DA 310). Inima firească, nerenăscută, trebuie să fie ţinută crucificată şi niciodată să nu i se permită să încerce a se justifica (vezi DA 353).

13

Vorbiţi de rău. [Defăimaţi, KJV.] Gr. dusphemeo, a cleveti, a calomnia, a defăima.

Ne rugăm. [Mijlocim, KJV.] Gr. parakaleo, un cuvânt cu felurite înţelesuri (vezi Ioan 14:16). Aici probabil înseamnă a vorbi într-un mod amical. Comparaţi folosirea lui parakaleo în Luc. 15:28; Fapte 16:39.

Gunoiul. Gr. perikatharmata, gunoi care se adună de la curăţirea a ceva. Inspirată şi orbită de Satana, lumea priveşte cu ură şi dezgust la martorii credincioşi ai lui Hristos şi-i consideră ca gunoiul pământului (vezi Plâng. 3:45). Lucrul acesta era cu deosebire adevărat în cazul lui Pavel (vezi 2Cor. 11:23-27). Mântuitorul căuta să pregătească pe ucenici pentru astfel de experienţe, când îi înştiinţa că lumea nu-i va primi amical, ci îi va supune la multe feluri de maltratări (vezi Mat. 10:16–18, 21, 22, 36; Ioan 15:18, 19; 9T 235). Nu e de aşteptat ca o solie care e direct opusă felului de a fi al lumii şi planurilor şi scopurilor lui Satana să fie bine primită. Dacă creştinul găseşte că totul este bine cu el, că el nu e tulburat de vrăjmaşul, ar putea pe bună dreptate să înceapă a se întreba dacă nu e ceva rău în legăturile lui cu Dumnezeu (vezi Luc. 6:26; Ioan 15:19). Suferinţa pentru cauza lui Hristos va aduce bucurie adevăratului credincios deoarece cunoaşte că mărturia lui pentru Hristos aduce roade, dovedită prin faptul că Satana e mâniat. Aceasta nu înseamnă că urmaşii lui Hristos ar trebui să invite dificultăţi zadarnice, dar nu ar trebui să se eschiveze de la datorie din cauza obstacolelor şi necazurilor (vezi 9T 241,242).

Lepădătura. Gr. peripsema, gunoiul care se adună în cursul procesului de curăţare.

Peripsema e sinonim cu perikatharmata, gunoi (vezi mai sus, la gunoi).

14

Să vă fac de ruşine. Pavel se temea ca nu cumva să fi vorbit prea aspru şi încearcă să-şi îndulcească observaţiile. Era motiv ca membrii bisericii corintene să fie făcuţi de ruşine din cauza luptelor şi a certurilor lor de partide şi a ideilor lor pline de îngâmfare cu privire la propria lor importanţă. Cu adevărată curtoazie creştină, Pavel lua în consideraţie sentimentele lor şi nu dorea să-i facă să-şi piardă respectul de sine. Când cei greşiţi sunt aduşi să-şi vadă păcatul, trebuie să se exercite grija de a preveni pierderea respectului de sine (vezi MH 167,168).

Vă sfătuiesc. [Vă avertizez, KJV.] Literal a pune în minte, de unde a îndemna, a admonesta. Lucrurile prezentate în vers. 7-13 nu erau scrise într-un duh de severitate aspră pentru a mustra pe corinteni. Ele erau intenţionate nu de a-i descuraja, ci de a le da sfatul înţelept al unui tată iubitor care era doritor de a salva pe copiii săi de la dezastru şi de a aduce o reformă în biserică. Un creştin n-ar trebui niciodată să mustre pe fratele său cu scopul de a-l pune în încurcătură şi a-l face de ruşine (vezi Rom. 14:10, 13; MH 166). Mustrarea sau îndemnul trebuie să fie date într-un spirit de duioasă compătimire pentru cel greşit, şi cu scopul de a-l ajuta să regăsească drumul înapoi la armonia cu Dumnezeu (vezi Gal. 6:1, 2; DA 440; MH 495). Lucrarea credincioasă, iubitoare, plină de simpatie pentru cei care s-au poticnit şi şi-au pierdut calea, va fi de mult mai mult succes decât condamnarea rece şi mustrarea lipsită de sensibilitate (vezi Iac. 5:20; 5T 246, 247).

Copiii mei iubiţi. Literal copiii mei iubiţi. Pavel considera pe credincioşii din Corint ca pe copiii săi spirituali, pentru care el muncise. El li se adresa ca un tată, cineva care le dorea numai bine şi care nu dorea să le pricinuiască durere. Toţi păstorii sufleteşti, care au gândul Marelui Păstor, vor căuta fără încetare să aline suferinţele oilor, să le lege rănile şi să le aline durerea (vezi Psa. 147:3; Isa. 61:1, 2; Ioan 10:11).

15

Învăţători. [Instructori, KJV.] Gr. paidagogoi, tutori, păzitori. Cuvântul a fost adoptat în limba noastră ca pedagog. Originar, paidagogos, într-o gospodărie greacă era sclavul a cărui datorie era de a duce pe băieţi la şcoală şi de a vedea de ei în orele din afara şcolii; el nu era în mod necesar învăţător. Bărbaţi de diferite ocupaţii erau puşi să împlinească lucrarea aceasta. Unii dintre ei învăţau de fapt pe copii. În engleză, termenul a fost aplicat la învăţători în general. Fiind un sclav, paidagogos-ul putea să exercite numai acea autoritate care-i era dată prin delegaţie, de către capul gospodăriei, şi anume aceea de supraveghetor. Pavel arăta că în ciuda faptului că fraţii corintenii ar fi putut avea mulţi tutori, nici unul dintre ei nu putea să aibă aceeaşi legătură cu ei, aşa cum avea el însuşi. Nici o altă persoană nu avea nici o pretenţie la autoritate parentală asupra lor; aceasta era prerogativa specială a apostolului. Numai el avea dreptul de a-i mustra ca un tată şi de a primi respectul lor special.

V-am născut. După cum în sfera naturală, nu poate fi decât un tată, tot aşa nu putea fi decât un singur părinte spiritual al bisericii din Corint, şi anume apostolul Pavel, deoarece ca răspuns la predica lui, ei au fost determinaţi să părăsească idolatria şi să se întoarcă la viul Dumnezeu (vezi Fapte 18:10, 11, 18; 1Cor. 3:6). El era unealta convertirii lor.

16

Călcaţi pe urmele mele. [Fiţi urmaşi ai mei, KJV.] Literal imitatori. Aceasta este o declaraţie îndrăzneaţă pe care să o facă un lucrător creştin. Dar e adevărat că fiecare lucrător pentru Dumnezeu ar trebui să trăiască o viaţă care reflectă chipul lui Isus, aşa ca el să poată cu încredere să invite pe aceia cărora le slujeşte să urmeze exemplul său. E lucru natural pentru copii să imite pe părinţii lor şi să reproducă modul lor de viaţă. Întrucât corintenii erau copiii spirituali ai lui Pavel, era logic ca să se aştepte ca ei să imite pe apostol, în legătura lui cu Dumnezeu. Aşa cum copiii imită pe părinţii lor, fiecare lucrător creştin să fie conştient de povara răspunderii care zace asupra lui, de a da un bun exemplu de vieţuire evlavioasă înaintea acelora cărora el le prezintă Evanghelia. Consacrarea lui era atât de mare, atât de fără de rezerve, încât Pavel putea să spună: Hristos trăieşte în mine (Gal. 2:20). Aceasta i-a dat asigurarea care l-a făcut în stare să invite pe aceia pe care el îi condusese la Mântuitorul, să-l urmeze pe el (vezi Filp. 3:17; 1Tes. 3:7). Este adevărat că membrii bisericii ar trebui să privească la Hristos, ca exemplu al lor, dar natura omenească e slabă şi oamenii sunt înclinaţi să privească la conducătorii lor. Lucrul acesta face imperios necesar ca fiecare conducător spiritual să fie extrem de atent cu privire la exemplul personal (vezi Titus 2:6–8; 1T 446; 2T 336, 548, 549).

17

V-am trimis. La redactarea scrisorilor, uneori grecii foloseau timpul trecut pentru a descrie acţiunea prezentă, din cauză că acţiunea, atunci când scrisoarea urma să fie citită de destinatar, avea să fie în trecut. Potrivit cu cap. 16:16, Timotei poate era pe drum, dar încă nu sosise şi aparent nici nu era aşteptat să sosească înaintea scrisorii. Scrisoarea era fără îndoială trimisă pentru a sfătui biserica să primească după cuviinţă pe reprezentantul apostolului şi să ia aminte la sfat şi îndrumare, ca şi cum ar fi venit de la Pavel însuşi.

Timotei. Vezi Fapte. 16:1; 19:22; Filp. 2:19; 1Tes. 3:2; 1Tim. 1:2. Timotei era un asociat de încredere, pe care Pavel se sprijinea în lucrarea lui de a se îngriji bisericile pe care le înfiinţase.

Copilul meu iubit. [Fiul meu iubit, KJV.] Literal copilul meu iubit. Pavel vedea în tânărul Timotei pe cineva care se putea dezvolta ca un lucrător folositor pentru Dumnezeu, aşa că l-a ales să fie unul dintre asociaţii săi itineranţi (vezi Fapte 16:1–4; 1Tim. 1:2; AA 184, 185, 202, 203; GW 440). Apostolul se adresase corintenilor, numindu-i fii, literal copii (1Cor. 4:14); de aceea era foarte corespunzător de a le trimite pe cineva care fusese născut în Hristos prin mijlocirea predicii sale, ca şi ei. Ca un apropiat însoţitor al apostolului în călătoriile şi în lucrarea lui de evanghelizare, Timotei era bine calificat să repete învăţăturile lui Pavel şi să le reamintească felul lui de viaţă.

În fiecare biserică. Solia lui Pavel era aceeaşi oriunde predica el. El nu învăţase pe corinteni ceva deosebit de ceea ce îi învăţase pe efeseni şi bereeni. Predica lui publică şi purtarea lui personală erau aceleaşi pretutindeni. El dorea ca biserica din Corint să fie în armonie cu toate celelalte biserici. Hristos Se rugase pentru unire printre urmaşii Săi (vezi Ioan 17:21-23) şi unanimitatea doctrinală contribuie la o astfel de unire (vezi Rom. 15:5, 6; 1Cor. 1:10; Efes. 4:3–6; Filp. 2:2; 1T 210).

18

Îngâmfat. Pavel spune de fapt: Din cauză că am fost întârziat în planurile mele de a vă vizita, unii dintre voi s-au umflat de mândrie, crezând că eu nu îndrăznesc să vin în Corint. Fără îndoială că voi socotiţi că declaraţia voastră de ascultare faţă de alţi conducători m-a înspăimântat şi că tot de voi face e să scriu scrisori de mustrare şi avertizare. Faptul că el a trimis pe Timotei şi pe Tit (vezi 2Cor. 7:6, 7, 14, 15), la Corint, se poate să fi influenţat pe vrăjmaşii săi să creadă că lui însuşi îi era teamă să se aventureze între ei.

19

Dacă va voi Domnul. Era dorinţa stăruitoare a lui Pavel de a nu face decât ceea ce era în armonie cu voia Stăpânului său. Toate planurile sale erau supuse aprobării sau respingerii divine. El considera plecarea într-o călătorie, ca depinzând de voia lui Dumnezeu şi era gata să meargă sau să stea pe loc, aşa după cum ar fi indicat Domnul (cf. Fapte 18:21; 1Cor. 16:7; Evr. 6:3). Acesta este un exemplu de purtare creştină pe care toţi ar trebui să-l urmeze. Toate planurile noastre ar trebui să fie făcute având în minte gândul că vor fi urmate sau lepădate, potrivit cu voia lui Dumnezeu (vezi Prov. 27:1; Iac. 4:15).

Dar... voi veni. El plănuia să rămână până după Ziua Cincizecimii (cap. 16:8). În 2Cor. 1:23 explică amânarea neaşteptată a venirii sale.

Puterea. Apostolul urma să viziteze Corintul şi să cerceteze nu fala lipsită de conţinut a acelora care plini de încredere afirmau că lui îi era frică să vină, ci puterea lor reală. Propoziţia acesta descoperă curajul plin de încredere al apostolului, curaj născut din cunoştinţa că el făcea voia lui Dumnezeu şi învăţa adevărul. Aceasta este încrederea şi aceasta este îndrăzneala în împlinirea datoriei pe care ar trebui să le aibă toţi slujitorii lui Dumnezeu. Indiferent de opoziţia ridicată de orice om sau de orice grupă de oameni, dinăuntrul sau din afara bisericii, ei trebuie să-şi împlinească datoria cu credincioşie (vezi Deu. 1:17; Isa. 50:7; Fapte 5:29).

20

Împărăţia lui Dumnezeu. Aici, împărăţia harului, ca în Col. 4:11; etc. (vezi Mat. 3:2; 4:17; 5:3).

Nu stă în vorbe. Împărăţia spirituală a lui Dumnezeu pe pământ nu este statornicită sau administrată de pretenţiile şi cuvintele zadarnice ale oamenilor. Se cere ceva mai mult decât aserţiunile găunoase şi cuvinte de autoritate, care nevoind să rămână la simplitatea soliei Evangheliei, adaugă la ea propriile lor interpretări ale adevărului şi se înalţă pe sine la poziţii de conducere şi autoritate (vezi Dan. 7:25; 11:36; 2Tes. 2:3, 4; Apoc. 13:5, 6).

Putere. Gr. dunamis, forţă, tărie, putere. Cuvântul nostru dinamită e derivat de la dunamis. Biserica lui Dumnezeu e susţinută de puterea Duhului Sfânt, lucrând în viaţa credincioşilor cu totul consacraţi. Orice adăugire la biserica lui Dumnezeu este săvârşită de puterea regeneratoare a Duhului Sfânt (vezi Ioan 3:5; 16:13). Conducătorii bisericii sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu şi împuterniciţi de El pentru înţeleapta administrare a împărăţiei Sale pe pământ (vezi Fapte 1:8; 2:17, 18; 13:1–4).

21

Ce voiţi? Acesta este apelul lui Pavel la credincioşii dezordonaţi. El dă la iveală repulsia apostolului de a adopta măsuri severe în tratarea membrilor dezordonaţi ai bisericii din Corint.

Nuiaua. Simbolul severităţii părinteşti. Ea arată că Pavel îşi dădea seama că, în calitatea sa de apostol, avea autoritatea de a aplica disciplina, bisericii rebele. Fără îndoială nuiaua pe care el urma să o folosească, dacă era necesar, urmau să fie cuvintele lui. Sunt ocazii când e necesar ca servii lui Dumnezeu să folosească oarecare severitate pentru corectarea membrilor dezordonaţi ai bisericii (vezi Num. 16:8–11, 26, 28–30; Mat. 18:15–17; Fapte 5:3, 4, 8, 9).

Dragoste. Corectarea ar trebui să fie totdeauna aplicată cu iubire, având în vedere binele şi fericirea finală a vinovatului (cf. Gal 6:12). Deşi poate fi necesar a se acţiona ferm şi poate sever pentru ferirea bisericii de confuzie şi de ceartă, totuşi totul trebuie să fie îndulcit printr-o adevărată grijă de interesele spirituale ale persoanelor în cauză. Iubirea care are ca scop al ei, interesele supreme ale celor iubiţi, trebuie să stea la baza fiecărei faze a vieţii şi datoriei creştine, deoarece Dumnezeu Însuşi este personificarea iubirii (1Ioan 4:8,16).

Duhul blândeţii. [Duhul umilinţei, KJV.] Adică blând, într-o atitudine de gingăşie. Pavel dă la iveală aici că dorea să evite necesitatea exercitării disciplinei severe faţă de ei. El nădăjduia că inimile lor îngâmfate urmau să se înmoaie şi că ei aveau să primească bucuros sfatul lui plin de iubire fără de a face necesar ca el să recurgă la măsuri disciplinare aspre.

Cu un apel din inimă apostolul încheie această parte a epistolei. În secţiunea aceasta, Pavel s-a ocupat în mod netendenţios cu aspecte ale situaţiei neplăcute ale bisericii, care umbreau vederea spirituală a multor membri ai bisericii din Corint.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–7AA 276

2 Ed 139; MYP 319; 9T 246

5 AA 73; GC 481, 660; MB 124; PP 386; SC 24; 1T 333; 2T 626; 4T 590

7 MB 57; MH 166; 5T 735

9 CH 575; Ed 154; FE 186, 230, 289; MYP 353; Te 144; TM 447; 1T 336; 2T 441, 631, 709;

4T 35, 641; 5T 84, 526, 578; 6T 13, 144; 7T 173, 294, 296; 8T 134, 235

11, 12 AA 354; 1T 447

11–15AA 277

12, 13 AA 296; Ed 68

13 9T 236