1 Corinteni 15

1

[De altfel, KJV]. Gr. de,dar, sau acum, aici marcând o schimbare în şirul gândirii, şi introducerea unui subiect nou, învierea.

Capitolul acesta cuprinde ceea ce s-ar putea numi slava culminantă a epistolei, o expunere a adevărului învierii. Tratarea poate fi împărţită în patru secţiuni: (1)dovada că există o înviere (v. 134); (2) natura corpurilor celor înviaţi (v. 35-50); (3) o enunţare privitoare la ceea ce se va întâmpla cu cei care sunt vii la a doua venire a lui Hristos (v. 51-54); (4) consecinţele practice ale acestei doctrine (v. 55-58). Mărturia învierii lui Isus dată în v. 3-8 se referă la unele incidente nerelatate în Evanghelii (vezi v. 6, 7). Capitolul declară că moartea şi învierea lui Hristos erau subiecte ale profeţiei din vechime, şi erau evenimente susţinute de mărturia martorilor vii (v. 5, 6). Este una din cele mai timpurii mărturii scrise cu privire la înviere, scrisă în cuprinsul a 25 de ani de la eveniment (vezi p. 102, 103). Ea arată că dovada învierii ca un fapt literal, istoric era suficientă pentru a convinge intelectul puternic al unui contemporan ostil în persoana lui Pavel însuşi.

Printre rătăcirile care se furişaseră în biserica din Corint ca rezultat al scăderii nivelului moral la unii dintre credincioşi, era respingerea credinţei în înviere (vezi cap. 3:3; 5:1, 2; AA 319). Tratarea detailată din partea lui Pavel a acestei doctrine scoate în evidenţă importanţa ei vitală (cf. Ioan 5:28, 29; 11:25; Fapte 23:6; 24:14, 15; Rom 1:3, 4; Filp 3:10, 11; Apoc 20:6). Satana e totdeauna gata să smulgă un adevăr vital şi să-l îndepărteze şi să-l înlocuiască cu eroare amăgitoare; de aceea creştinii ar face bine dacă ar revedea adesea principalele adevăruri evanghelice, umplându-şi mintea cu ele, pentru ca să nu fie loc pentru idei greşite (vezi 2Tim 2:15).

Fac cunoscut. [Declar, KJV]. Gr. gnorizo, a face cunoscut, a face să fie cunoscut, dar întrucât Pavel repetă ce deja spusese corintenilor, cuvântul poate fi folosit în sensul de a repeta, a reaminti. Apostolul consideră ca fiind necesar să repete substanţa predicii sale, şi făcând aşa, pune un accent special pe doctrina învierii.

Evanghelia. Vezi Mar 1:1. Conţinutul Evangheliei, sau vestea bună pe care Pavel o predicase corintenilor se poate deduce din cap. 1:7-9, 17-24; 2:2; etc., din care se va vedea că jertfa lui Hristos stă în fruntea soliei. În mod necesar cu subiectul acesta central e asociată doctrina morţii ispăşitoare a Mântuitorului (cap. 15:3). Tot ce e în legătură cu viaţa lui Hristos pe pământ e de interes şi importanţă pentru credincios, dar Pavel aici dă la iveală faptul că vestea glorioasă a mântuirii îşi atinge culmea în înviere.

Primit. Pavel predicase cu credincioşie Evanghelia, şi acum aminteşte membrilor bisericii că ei primiseră şi acceptaseră solia ei.

Rămas. [Staţi, KJV]. Forma greacă a verbului sugerează că ei rămăseseră şi continuau să rămână în credinţa pe care le-o făcuse cunoscută Pavel. El întemeiase biserica din Corint (vezi Fapte 18). Era deci corespunzător ca el să le reamintească marile adevăruri pe care fusese întemeiată biserica, dar de la care atenţia lor fusese abătută de alte lucruri care fuseseră introduse printre ei, ca de pildă subiecte de ceartă şi de dispută. E bine ca creştinilor să li se reamintească adesea de Evanghelia prin care Duhul Sfânt efectuase convertirea lor; o astfel de repetiţie va ajuta să-i ţină smeriţi, şi să-i scape de dependenţa de propriile lor realizări filozofice (cf. Cols 2:8).

2

Mântuiţi. Literal, sunteţi stăruitor mântuiţi. Mântuirea este o experienţă continuă (vezi rom 8:24; COL 65).

O ţineţi aşa. [Păstraţi în memorie, KJV; Ţineţi cu tărie, G. Gal.]. Mai degrabă, ţineţi cu tărie, adică, la aceea ce predicase Pavel. Această ţinere cu tărie înseamnă mai mult decât un consimţământ intelectual faţă de doctrine, arată absolută convingere despre lucrul crezut. O astfel de convingere ar duce la o purtare compatibilă cu credinţa lor, şi nu le-ar permite să cultive gânduri eronate.

Degeaba aţi crezut. Nu era nimic greşit în solia care fusese predicată, dar calitatea credinţei corintene în acea solie se poate să fi fost discutabilă. Dacă credinţa lor ar fi fost fără tragere de inimă, ar fi fost de mică valoare. Dacă credinţa lor ar fi fost fermă, atunci ei ar fi văzut că doctrina lui Pavel era îndestulătore pentru a-i călăuzi pe calea mântuirii. După ce a spus lucrul acesta apostolul merge mai departe să-i asigure că le dăduse într-adevăr Evanghelia cea adevărată.

3

V-am învăţat. [V-am predat, KJV; V-am dat, G. Gal.]. Pavel nu pretinde deloc că e autorul evangheliei pe care o predică. El lămureşte faptul că dă mai departe o solie care-i fusese dată de Domnul (cf. 1Cor 11:2, 23; Gal 1:12; Efes 3:2, 3). Aceasta subliniază originea divină a doctrinei pe care o predică, în felul acesta înălţându-şi solia şi făcând ascultarea de ea imperativă.

Înainte de toate. Fie întâi în ordinea prezentării sau întâi în importanţă. Apostolul prezintă patru fapte care stau înainte de toate [întâi] între cele pe care el le dăduse credincioşilor: (1) Hristos a murit pentru păcatele noastre, (2) Hristos a fost înmormântat, (3) Hristos a fost înviat şi

(4) Hristos S-a arătat (v. 3-5). Unii au sugerat că acestea alcătuiesc baza pentru cel mai timpuriu crez creştin.

Pentru păcatele noastre. Cuvântul grec tradus pentru (huper) are înţelesul în favoarea sau din cauza. Isus, Mielul lui Dumnezeu, a murit ca o jertfă ispăşitoare pentru păcatele noastre. El a murit pentru a face o ispăşire pentru păcat (vezi Rom 3:24–26; 4:25; 5:8; 2Cor 5:21; Gal 1:4; 1Pet 2:24). Acesta este primul mare fapt predicat de Pavel corintenilor. Moartea locţiitoare a lui Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele noastre, dar El n-a rămas sub puterea morţii. Întrucât El n-a păcătuit, moartea nu-L putea ţine, şi El S-a ridicat triumfător din mormânt (vezi Ioan 10:17; Fapte 2:22–24).

Scripturi. Reiese că Pavel dăduse convertiţilor săi temei biblic deplin pentru credinţa lor, şi putea acum să facă apel la multe din profeţiile cu privire la Mesia care se găsesc în VT (cf. cele de la Luc 24:26, 27, 44). În altă parte puternicele lui aplicaţii ale pasajelor care se ocupau cu viaţa, suferinţele şi moartea lui Mesia cel făgăduit, aduseseră convingeri ascultătorilor săi şi impuseseră tăcere opoziţiei criticilor iudei (vezi Fapte 9:19–22; 13:14–41; 17:3; 18:4–6; 24:14; 26:4–8, 22, 23; 28:23).

4

Îngropat. Înmormântarea lui Hristos a certificat faptul că Mântuitorul nostru murise cu adevărat şi procura condiţia necesară pentru certificarea învierii. Cererea lui Iosif din Arimatea de autorizare de a lua trupul Mântuitorului de pe cruce a dus la cercetarea din partea lui Pilat cu privire la adevărul faptului morţii Sale (Mar 15:43-45). Pregătirea pentru îngroparea Lui aşa cum e relatată în Evanghelii, şi relatarea aşezării Lui în mormânt şi păzirii de soldaţi romani la instigaţia preoţilor celor mai mari, toate dau asigurarea că el murise (vezi Mat 27:57–60, 62–66; Luc 23:50–56; Ioan 19:38–42).

A înviat. [A înviat iarăşi, KJV]. Iarăşi e adăugat. Verbul este la forma pasivă perfectă şi deci dă înţelesul a fost înviat şi e încă viu. Verbele anterioare a murit (v. 3), şi a fost îngropat

(v. 4) apar la timpul aorist, ca evenimente istorice în trecut, în contrast cu sensul continuu lăsat a se înţelege de perfect. În felul acesta Pavel scotea în evidenţă nu numai că Isus înviase dintre morţi, dar şi că El continuă de a fi în starea de înviat, şi condiţia de a fi fost astfel înviat e permanentă.

A treia zi. În ce priveşte o tratare a intervalului dintre moartea şi învierea lui Hristos, vezi Vol. V, p. 248-251. Com. Mat 12:40; Luc 24:46.

5

S-a arătat. [A fostă văzut, KJV]. Sau a apărut, în care caz acţiunea ar reveni Domnului înviat şi nu nepregătitului Petru. Pavel încă prezintă lista punctelor majore ale Evangheliei pe care o propovăduise corintenilor (v. 3).

Chifa. Gr. kephas, o transliterare a numelui aramaic Kepha, care e tradus în greceşte Petros de unde Petru (vezi Mat 4:18). În ce priveşte arătarea lui Hristos lui Petru, vezi Luc 24:34. Pavel face aici apel la mărturia acelora care aveau cunoştinţă de mâna întâi cu privire la înviere, şi îndeosebi la aceia care încă trăiau pentru a atesta adevărul ei. Întrucât el numai împrospăta gândurile lor cu privire la doctrina pe care le-o predicase mai înainte, nu încerca să reproducă toate dovezile disponibile, ci doar să rezume ceea ce ei deja ştiau.

Doisprezece. Sunt slabe dovezi textuale (cf. p. 10) pentru exprimarea unsprezece, care fără îndoială este o încercare de a armoniza versetul acesta cu numărul apostolilor care rămăseseră după moartea lui Iuda şi înainte de alegerea lui Matia (cf. Fapte 1:26). La întâia arătare a lui Hristos apostolilor Săi, numai zece fuseseră de faţă, întrucât Toma lipsea din grup (Ioan 20:24). Dar Pavel fără îndoială folosea titlul doisprezece ca o denumire oficială a grupului apostolic; deci nu e nici o discrepanţă vitală între versetul acesta şi faptele istorice.

6

Peste cinci sute. Evangheliile nu fac nici o amintire cu privire la faptul că Isus S-a arătat la o cată atât de numeroasă, dar o afirmaţie făcută de Matei e fără îndoială o referire la această adunare (vezi cap. 28:10, 16; Nota Adiţională la Mat 28). Cei unsprezece, în ascultare de instrucţiunea Domnului lor înviat (Mat 28:9, 10) s-au dus în Galilea. E greu cu putinţă ca ei să fi ţinut pentru sine vestea acestei întâlniri divine, ci fără îndoială au informat pe credincioşi că Isus avea de gând să Se întâlnească cu ei. Peste 500 au răspuns la încunoştiinţare, demonstrând că Domnul avea mult mai mulţi ucenici decât e presupus în general.

Cei mai mulţi sunt încă în viaţă. [Cei mai mulţi rămân până acum, KJV; Cei mai mulţi trăiesc, G. Gal.]. Adică, cei mai mulţi din cei 500 erau încă în viaţă când Pavel scria epistola sa. Uniţi, ei puteau să dea mărturie puternică despre certitudinea învierii lui Isus Hristos, deoarece un eveniment care putea fi atestat de atât de mulţi martori de mâna întâi nu putea fi uşor răsturnat.

Au adormit. Gr. koimao, a adormi (vezi Ioan 11:11). Expresia aceasta e folosită în Scripturi pentru a însemna moartea (vezi Mat 9:24; Fapte 7:60; 1 Cor. 15:18; 1Tes 4:13–15; 2Pet 3:4).

7

Iacob. Nu e nici o dovadă cu privire la care Iacob e vorba, dar cei mai mulţi comentatori îl identifică cu Iacob, fratele Domnului. În ce priveşte o tratare a identităţii diferiţilor bărbaţi numiţi Iacob, vezi Introducerea la Epistola lui Iacob. Nu e nici o altă relatare cu privire la arătarea Domnului lui Iacob, dar dacă Iacob cel menţionat aici e fratele Domnului şi conducătorul conciliului de la Ierusalim (vezi Fapte 12:17; 15:13), atunci Pavel trebuie să-l fi întâlnit şi fără îndoială să fi avut mărturie personală de la Iacob cu privire la arătarea la care se face referire aici.

Tuturor apostolilor. Aceasta fără îndoială se referă la cea din urmă arătare apostolilor, la data înălţării Sale la cer (vezi Fapte 1:6-12).

8

După ei toţi. [Cel din urmă dinte toţi, KJV]. Această expresie dă naştere la puternica presupunere că lista anterioară de arătări e aranjată în ordine cronologică, şi că Pavel era cel din urmă căruia Hristos i se arătase personal.

Unei stârpituri. [Unuia născut nelatimp, KJV; Născutului fără vreme, G. Gal.]. Gr. ektroma. avort, embrionul născut mort. Cuvântul acesta apare numai aici în NT grec, dar e folosit în LXX (Num 12:12; Iov 3:16; Ecl 6:3). Apostolul lasă a se înţelege că în comparaţie cu ceilalţi apostoli, el nu e mai bun decât o stârpitură. Ceilalţi ucenici au crescut şi s-au maturat în lucrarea lor, în timp ce el, Pavel, a fost brusc lansat în lucrarea lui de apostol. Se poate de asemenea ca el să exprime simţământul său de nevrednicie de a fi numărat în rândul ucenicilor din cauza felului cum tratase mai înainte pe cei care credeau în Hristos (vezi Fapte 7:58; 8:1, 3; 9:1, 13, 21; 26:10). Prin sârguinţa lui stăruitoare apostolul părea să fi arătat că simţea o mare obligaţie de a compensa lipsa lui de asociaţie personală cu Isus.

9

Cel mai mic. El fusese cel din urmă dintre toţi (v. 8), acum susţine că e cel mai mic (cf. cele de la Efes 3:8).

Nu sunt vrednic. Adică, necorespunzător, nevrednic, insuficient calificat. Pavel recunoaşte adevărul că nimeni, de la sine, nu e în vreun fel oarecare vrednic de a fi chemat în slujba lui Dumnezeu (vezi 2Cor 3:5).

Pentru că am prigonit. Reiese că el niciodată nu şi-a iertat pătimaşa lui împotrivire anterioară contra credincioşilor creştini, şi amintirea acelei experienţe tindea să-l ţină smerit şi continuu recunoscător pentru bunătatea Domnului (vezi Fapte 22:4; 26:9–11; Gal 1:13; 1Tim 1:13). În inima cu adevărat convertită, iertarea lui Dumnezeu produce o conştienţă a păcatului ca şi sentimente de recunoştinţă şi smerenie. O astfel de experienţă înzestrează pe un om pentru mărturisire altora.

10

Harul lui Dumnezeu. În ce priveşte o definiţie a harului, vezi Rom 3,24. Tot ceea ce Pavel devenise sau realizase în serviciul Domnului atribuia îndurării, favorii şi puterii nemeritate a lui Dumnezeu. El învăţase lecţia esenţială că toate realizările omeneşti sunt fără de valoare în lucrarea lui Dumnezeu dacă sunt separate de o împărtăşire a sufletului de acea viaţă spirituală de la Dumnezeu care e numită har. Pavel ştia că toată râvna, evlavia, toate capacităţile şi tot succesul lui ca apostol erau rezultatul favorii nemeritate pe care Dumnezeu le manifestase faţă de el. Prin harul lui Dumnezeu el fusese făcut în stare să săvârşească mai mult decât ceilalţi lucrători.

Sunt ce sunt. Expresia subliniază condiţia stării spirituale a lui Pavel, şi nu conţine nici un egoism lăudăros. N-a fost zadarnic. O notă de uşurare recunoscătoare se furişează aici în cuvintele lui Pavel – e bucuros că harul lui Dumnezeu n-a fost irosit când a fost revărsat asupra lui.

Lucrat mai mult. Adică, a lucrat mai din greu. Consacrarea şi munca din greu rareori dau greş de a produce roade îmbelşugate. Dar aşa cum arată expresia următoare, apostolul nu a îngăduit ca vreo mândrie copleşitoare să întineze succesul lui evanghelistic.

Nu eu. Pavel nu lăsa loc pentru nimeni să-şi închipuie că el îşi dădea onoare sieşi; el dă toată slava lui Dumnezeu. Toţi aceia care obţin adevărat succes în lucrarea lui Dumnezeu pe pământ vor recunoaşte că orice lucru bun pe care l-au săvârşit a venit din harul dătător de putere al lui Dumnezeu (cf. Gal 2:20; Filp 2:13; 4:13).

11

Astfel dar. [De aceea, KJV]. Aici Pavel încheie comparaţia dintre sine şi ceilalţi apostoli (v. 9, 10), şi trage concluzia că întrucât orice mărturie creştină valabilă îşi trage puterea de la Dumnezeu, identitatea şi personalitatea martorului omenesc e relativ lipsită de importanţă.

Aşa propovăduim. Ce mărturie îndrăzneaţă cu privire la unitatea mărturiei apostolice. Toţi apostolii dădeau aceeaşi mărturie cu privire la învierea lui Hristos; deci era ceva lipsit de însemnătate care dintre ei adusese solia corintenilor. Principiul acesta este aplicabil universal, şi poate fi reţinut cu folos în biserica modernă. Agentul omenesc este numai o port-voce folosită de Duhul Sfânt pentru a transmite adevăr oamenilor, şi dacă succesul încoronează eforturile lui, onoarea aparţine lui Dumnezeu (cf. cap. 3:6).

Voi aşa aţi crezut. Pavel reaminteşte cititorilor săi din Corint despre acceptarea adevărului predicat de el, care era acela al tuturor apostolilor.

12

Iar. [Acum, KJV]. Cu versetul acesta apostolul începe argumentele bine întemeiate cu privire la înviere. În v. 5-8 el a stabilit baza istorică a învierii prezentând mărturie de la o mulţime de martori oculari de încredere. El întreabă acum, cum în lumina acestui fapt bine dovedit, vreun credincios corintean poate tăgădui o înviere generală a celor morţi.

Nu este o înviere. Pare că erau unii în Corint care tăgăduiau posibilitatea unei învieri corporale a morţilor. În v. 13-19 Pavel demonstrează natura distrugătoare a unei astfel de tăgăduiri şi arată cum o astfel de credinţă e incompatibilă cu faptul dovedit că Isus înviase (vezi şi v. 16).

A morţilor. Literal, dintre [cei] morţi.

13

Hristos n-a înviat. Dacă o înviere a celor morţi e socotită a fi cu neputinţă şi credinţa în ea a fi absurdă, atunci trebuie să urmeze că Hristos nu a înviat din mormânt, deoarece obiecţia generală faţă de învierea morţilor s-ar aplica şi în cazul lui. De aceea nu e cu putinţă de a tăgădui învierea generală fără de a tăgădui învierea bine stabilită a lui Isus. Acesta, zice Pavel este rezultatul inevitabil al tăgăduirii învierii şi cuprinde în sine o tăgăduire a creştinismului, înlăturarea nădejdii creştine a vieţii veşnice.

14

Propovăduirea. Gr. kerugma, lucrul predicat. Accentul este pe conţinutul predicii (vezi cap. 1:21). Zadarnică. [Vană, KJV]. Gr. kenos, goală, fără conţinut, lipsită de adevăr (cf. cele de la

v. 17), o bună descriere a oricărei încercări de a predica Evanghelia lipsită de învierea lui Isus. O astfel de propovăduire, într-adevăr ar fi goală, jefuită de unul din faptele ei istorice, centrale. Dacă Hristos n-a înviat, mărturia creştină e condamnată pe temeiul a două capete de acuzaţie: (1) Isus a declarat de repetate ori că va învia din morţi (vezi Mat 16:21; 17:22, 23; 20:17–19; etc.), şi dacă nu a înviat a fost un impostor; (2) apostolii îşi întemeiau propovăduirea pe un eveniment cu privire la care susţineau că a avut loc, şi în felul acesta erau părtaşi la impostură, susţinând o nădejde care nu putea fi împlinită.

Credinţa voastră. Lipsa de credinţă în înviere invalidează nu numai predica apostolică, dar şi credinţa creştină în acea predică. Prin punerea la îndoială a posibilităţii unei învieri, astfel de oameni distrugeau tot ce preţuiseră mai înainte.

15

Martori mincinoşi ai lui Dumnezeu. Implicaţia e că ar fi fost un păcat a propovădui că Hristos a înviat dintre morţi dacă lucrurile n-ar fi fost aşa, deoarece ar fi greşit de a spune că Dumnezeu a făcut ceva ce El nu făcuse, aşa cum ar fi cazul dacă nu ar fi înviere, şi Hristos nu ar fi fost înviat. Apostolii ar fi vestit ca un fapt al lui Dumnezeu, şi pretinzând că au fost martori la el, un eveniment care n-a avut loc.

Când nu L-a înviat. Pavel cercetează cu amănunţime atitudinea sceptică cu privire la înviere. Argumentaţia lui se ocupă cu presupunerea că morţii nu înviază, deşi el nu se arată de acord cu acea vedere. Tăgăduirea posibilităţii unei învieri generale argumentează imposibilitatea ca Hristos să fi înviat şi în felul acesta tăgăduieşte întreaga temelie a credinţei în Hristos.

16

Nu înviază. Repetarea concluziei deja enunţată în v. 13 arată îngrijorarea lui Pavel în privinţa învăţăturii viclene care abătuse pe unii credincioşi corinteni de la adevărul cu privire la înviere. Satana caută să submineze credinţa în învierea pentru a face mai uşor ca oamenii să accepte prima mare minciună, cu care a tăgăduit sentinţa lui Dumnezeu cu moartea pentru neascultare (vezi Gen 2:17; 3:4). Dacă omul nu moare cu adevărat, atunci când viaţa aceasta pământească ajunge la sfârşit, nu e nevoie de înviere. Dacă pe de altă parte, moartea este o încetare a existenţei, atunci vieţuirea mai departe ar fi dependentă de înviere (vezi Psa 146:4; Ecl 9:5, 6, 10).

17

Zadarnică. Gr. mataios nefolositoare, fără rost, fără scop (cf. cele de la v. 14). Aici atenţia este atrasă la lipsa absolută de orice rost în credinţa creştină, dacă Hristos n-a fost înviat din morţi. Membrii de la Corint erau destul de puternici pentru a respinge sugestia că credinţa lor era zadarnică şi de aceea ar fi fost şi mai tare legaţi de credinţa în înviere.

Păcatele. În v.16, 17 Pavel repetă raţionamentul pe care-l prezintă în v. 13, 14, dar cu o deosebire. Versetele 13, 14, subliniază lipsa de conţinut a credinţei fără de învierea lui Hristos; v. 16, 17 descoperă starea de deznădăjduită pierzanie a omului dacă nu e înviere. Deşi este adevărat că Hristos a murit pentru păcatele noastre (v. 3), este tot pe atât de adevărat că a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi [a înviat iarăşi pentru îndreptăţirea noastră] (Rom 4:25; vezi cap. 10:9). Dacă Isus n-a fost înviat dintre cei morţi, a fost un impostor; credinţa în el n-ar aduce iertare de păcate, şi păcătosul şi-ar păstra vinovăţia. O asemenea susţinere n-ar putea fi îngăduită de nimeni care a încercat bucuria de a-şi avea păcatele iertate. În plus, botezul care este

o preînchipuire a morţii, îngropării şi învierii lui Hristos, şi-ar pierde semnificaţia, deoarece e dat îndemnul, de a învia şi a trăi o viaţă nouă, tot aşa cum şi Hristos a înviat din morţi (vezi Rom 6:3, 4).

18

Prin urmare. Pavel prezintă acum o altă consecinţă care urmează inevitabil din tăgăduirea

învierii.

Au adormit. Vezi v. 6.

În Hristos. Pentru corinteni aceasta s-ar referi în primul rând la creştinii decedaţi, dar într-un sens mai larg se referă la toţi aceia care, de la Adam până la sfârşitul istoriei omeneşti, au murit crezând că mărturisirea păcatelor şi credinţa în sângele ispăşitor al Mântuitorului le-ar asigura iertare şi viaţă veşnică.

Sunt pierduţi. Dacă nu e înviere, atunci cei care au murit rămân morţi, perspectivele susţinute de creştinism sunt o crudă înşelăciune, şi toţi drepţii morţi sunt osândiţi să rămână adormiţi în mormintele lor. Nici un creştin n-ar putea să accepte asemenea concluzii distrugătoare de nădejde. În felul acesta raţionamentul lui Pavel din nou subliniază poziţia vitală a învierii în doctrina creştină (vezi v. 10).

19

Numai pentru viaţa aceasta. [Numai în viaţa aceasta, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf.

p. 10) următoarea ordine a cuvintelor: Dacă în această viaţă în Hristos nădăjduim numai. Această ordine arată că Pavel subliniază nu această viaţă ci faptul că credinţa creştină e întemeiată pe ceva mai mult decât numai nădejdea. În felul acesta el zugrăveşte în chip viu zădărnicia unui creştinism devitalizat. Necredinţa în înviere jefuieşte oameni de certitudinea cu privire la viaţă după moarte, şi îi lasă cu o credinţă neefectivă pentru existenţa prezentă.

Mai de plâns. [Mai mizerabili, KJV]. Gr. eleeinos nenorociţi, de plâns, mizerabili. Propoziţia aceasta spune literal, suntem mai nenorociţi decât toţi oamenii. Ar trebui să se noteze că Pavel nu sugerează aici că evlavia şi conformarea faţă de voia descoperită a lui Dumnezeu în viaţa aceasta nu sunt însoţite de fericire. Credinciosul are motiv de a fi mai fericit decât alţi oameni, dar dacă învierea este o amăgire, atunci creştinii merită mai multă milă decât oricare alţi oameni. Nimeni nu a avut nădejdi atât de mari de a se bucura de veşnicie, aşa că nimeni nu va încerca o atât de adâncă dezamăgire dacă nădejdile acelea sunt prăpădite prin dovedirea învierii ca neadevărată. Apostolul foloseşte o astfel de argumentare pentru a demonstra corintenilor natura distrugătoare de credinţă şi nelogică a tăgăduirii doctrinei creştine a învierii. În plus, creştinii erau supuşi la încercări şi persecuţii mai mari decât alţi oameni, aşa că dacă după suferinţa din cauza credinţei lor, erau dezamăgiţi în nădejdea lor în înviere, starea lor ar fi fost cu adevărat de plâns.

O puternică demonstraţie de autenticitate a creştinismului se poate trage din versetul acesta. E de conceput că unii oameni pot fi dispuşi să îndure lipsă şi trudă dacă sunt siguri de o recompensă corespunzătoare pentru sacrificiul lor; dar e de necrezut ca apostolii să muncească şi să sufere, bine ştiind că nădejdea glorioasă pe care ei o proclamau era o amăgire, că Hristos nu înviase! O asemenea afirmaţie e atât de ridicolă încât este chiar de necrezut.

20

Dar acum. Pavel dovedise istoriceşte adevărul învierii lui Hristos (v. 5-8), şi scosese în evidenţă efectele nimicitoare ale tăgăduirii învierii (v. 13-19). El poate acum pretinde că a dărâmat învăţătura negativă, şi poate în chip triumfător să afirme certitudinea învierii lui Hristos. Expresia dar acum, imprimă această certitudine în minţile cititorilor lui Pavel. Ea abate de la consideraţiile negative ale v. 12-19, şi consideră curajos rezultatele pozitive care se dezvoltă din credinţa în înviere (v. 20-34).

A înviat. Vezi v. 4, unde apare aceeaşi formă a verbului grec.

[Şi a devenit, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.

Pârga. [Primele roade, KJV]. Israeliţilor din vechime li se poruncise să aducă preotului cel dintâi snop din recolta de orz, şi preotul legăna snopul înaintea Domnului ca o garanţie a recoltei care avea să urmeze. Ceremonia aceasta trebuia să fie îndeplinită în ziua de 16 Nisan (Abib; vezi Lev 23:10; vezi v. 11). Cina de Paşti era mâncată la 14 Nisan (vezi v. 5), iar la 16 venea jertfa celor dintâi roade. Snopul de legănat al celor dintâi roade era o preînchipuire a lui Hristos, pârga, sau garanţia marii recolte care avea să urmeze când toţi drepţii morţi sunt înviaţi la a doua venire a lui Hristos (vezi 1Cor 15:23; 1Tes 4:14–16). Hristos a înviat din morţi chiar în ziua când snopul de legănat era înfăţişat la templu Temple (vezi Lev 23:14; Luc 23:56; 24:1; vezi Vol. V, p. 248–251).

După cum snopul de legănat era o garanţie şi o asigurare a adunării întregii recolte, tot aşa învierea lui Hristos este o garanţie că toţi aceia care-şi pun încrederea în El vor fi înviaţi din morţi.

Adormiţi. În ce priveşte somnul ca o preînchipuire a morţii, vezi v. 6. Termenul aici se referă la aceia care au adormit ca creştini, crezând în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al lor.

21

Căci dacă. Cu versetul acesta Pavel introduce comparaţia lui între întâiul şi al doilea Adam (v. 21, 22, 45-47). Linia de gândire este urmată de aproape în Epistola către Romani (vezi cap. 5:12-19).

Prin om. Referirea e la Adam (cf. v. 22).

Moartea a venit. Păcatul a intrat în viaţa familiei omeneşti prin neascultarea omului, şi ca rezultat al păcatului, moartea a devenit soarta tuturor (vezi rom 6:23). Dacă omul nu ar fi păcătuit, oamenii nu ar fi murit. Dacă nu ar fi fost păcat, oamenii n-ar fi văzut niciodată moartea (vezi Gen 2:17; vezi PP 49, 51, 53).

Prin om. Referirea este la Hristos (cf. v. 22).

Învierea. Notaţi că Pavel încă urmează tema învierii. Întrucât moartea a venit printr-un om păcătos, e corespunzător, în planul frumos rânduit de Dumnezeu, ca eliberarea din moarte să vină prin Omul fără de păcat, Isus Hristos. Păcatul fusese introdus în neamul omenesc de către un om; recuperarea din efectele lui urma să aibă loc printr-un alt Om.

22

Toţi mor. Vezi Rom 5.12. Sentinţa rostită asupra lui Adam a afectat întrega familie omenească, a cuprins pe toţi în realitatea tristă a morţii, şi a început să acţioneze de îndată ce Adam a păcătuit.

În Adam. Versetul acesta clarifică v. 21. El procură şi un rezumat admirabil al subiectului, cu care Pavel se ocupă mai pe larg în Epistola lui către Romani (vezi cap. 5:12-18). Pavel se rezumă să arate corintenilor contrastul dintre rezultatele vieţii lui Adam – toţi mor – şi rezultatele vieţii lui Hristos – toţi vor învia.

Tot aşa. Adică, în acelaşi fel, similar. Ar trebui să se reţină, totuşi, că lucrarea lui Adam şi aceea a lui Hristos nu sunt deplin paralele, întrucât Adam a fost un păcătos, şi Hristos Cel Fără de Păcat.

Toţi vor învia. Toţi oamenii sunt supuşi morţii în virtutea păcatului lui Adam şi propriei lor păcătoşenii, dar numai aceia care sunt în Hristos vor participa la foloasele veşnice ale învierii Mântuitorului. În privinţa aceasta, cel dintâi toţi din versetul acesta e în chip necesar limitat. Unii au interpretat pe al doilea toţi spre a cuprinde întreaga omenire, cei nelegiuiţi şi cei drepţi. Că această interpretare nu stă aici, poate fi văzut din expresia în Hristos şi din comparaţia cu v. 5153, unde toţi se referă clar numai la credincioşi.

În Hristos. Adică, prin credinţa în moartea Lui ispăşitoare şi prin învierea dătătoare de viaţă.

23

Fiecare. Literal, oricine.

Rândul. Gr. tagma, ceea ce a fost pus în ordine, ceată, trupă de [ostaşi]. Tagma nu apare în altă parte în NT. Cuvântul a fost mai înainte un termen militar, şi transmite ideea unei serii de şiruri, aşa cum sunt sugerate în versetul acesta. Hristosul biruitor a deschis calea în dimineaţa învierii, dar va fi urmat de şirurile sfinţilor Săi care au adormit.

Cel dintâi rod. Vezi v. 29. Alţii, ca de pildă Moise (vezi Mat 17:3) şi Lazăr (vezi Ioan 11:43), muriseră şi au fost aduşi la viaţă înainte ca Isus să fi ieşit din mormânt, dar ei au făcut lucrul acesta în virtutea învierii proprii a lui Hristos şi în anticiparea la învierea Lui (cf. DA 530). Fără biruinţa lui Hristos asupra morţii, nici o altă înviere nu ar fi fost cu putinţă. În acest sens real, Hristos este pârga celor care sunt înviaţi.

Apoi. [După aceea, KJV]. Gr. epeita, apoi, atunci, după aceea, folosit pentru a enumera evenimente succesive, şi de obicei sugerând o ordine cronologică. Aşa e folosit în v. 6, 7, dar o formă mai scurtă (eita, atunci) apărând în v. 7, 24, poartă un înţeles similar. Aici, propria înviere a lui Hristos, ca pârgă, e separată de învierea celor drepţi.

La venirea Lui. În ce priveşte un comentariu la cuvântul venirea (Gr. parousia) vezi Mat

24:3. Pavel leagă în chip precis învierea celor răscumpăraţi de revenirea lui Hristos. Vezi Ioan 14:3; 1Cor 15:51–53; 1Tes 4:14–16; Apoc 20:6.

Ai lui Hristos. Adică, oamenii care aparţin lui Hristos, aceia care au murit încrezându-se în Răscumpărătorul. Această categorie cuprinde pe toţi cei care au fost îndreptăţiţi prin credinţă în vremurile VT, pe toţi cei care credeau în Hristos pe vremea lui Pavel, şi cei care au crezut de atunci încoace. Cei răscumpăraţi din toate vremurile pot pe bună dreptate să fie descrişi ca ai lui Hristos, deoarece Răscumpărătorul nostru a răscumpărat pe fiecare cu propriul Său sânge.

24

În urmă. [Apoi, KJV]. Gr. eita, apoi, după, după aceea (vezi v. 23). Eita niciodată nu înseamnă în acelaşi timp (cf. Mar 4:17, 28, unde cuvintele apoi, după aceea [eita], sunt clar folosite pentru succesiunea cronologică), deci ceea ce urmează nu se spune că are loc în acelaşi timp la învierea drepţilor. Dimpotrivă, eita, introduce o nouă epocă, care urmează după un interval de timp.

Va veni sfârşitul. [Vine sfârşitul, KJV]. Identitatea lui sfârşitul ar putea să vină în discuţie dacă Pavel nu ar căuta să-l descrie în expresiile următoare ale versetului. Ceea ce urmează arată că el se referea, la sfârşitul marii lupte care a adus atâta întristare în univers. Mai departe decât aceasta nu putem merge în chip sigur, întrucât Inspiraţia n-a dat lumină specifică asupra acestui lucru.

Când. Gr. hotan, în timpul când, ori de câte ori, adesea folosit cu privire la evenimente de care autorul e sigur, dar al căror timp el nu încearcă să-l fixeze.

Va da. [Va fi dat, KJV]. Gr. paradidomi, a preda [altuia].

Împărăţia. E dificil de a decide înţelesul exact al cuvântului împărăţie în contextul acesta, dar în chip legitim poate fi considerat din următoarele puncte de vedere: (1) Împărăţia lumii acesteia s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; Hristos a venit să o readucă sub guvernarea lui Dumnezeu, şi când sarcina aceasta va fi fost realizată, El, ca să zicem aşa, va preda Tatălui Său împărăţia restaurată. (2) Mântuitorul a venit pentru a statornici împărăţia cerului (vezi Mat 3:2; 4:17; Mar 1:15), şi când în cele din urmă lucrarea aceasta este realizată, El va da triumfător împărăţia aceea în mâinile Tatălui Său. Aceasta este în armonie cu întregul sens al vieţii lui Hristos, deoarece El a trăit pentru a proslăvi pe Dumnezeu (Luc 2:49; Ioan 4:34; 6:38; 17:4). Când predarea va avea loc, Tatălui I se va reda deplina suveranitate, deoarece toată opoziţia va fi fost biruită şi unirea va domni în întreg universul (GC 678).

După ce va fi nimicit. [Când va fi supus, KJV]. Sau când va fi desfiinţat.

Domnie. Gr. arche, principalitate, suveranitate, domnie. Forma plurală, archai, e tradusă stăpânirile în Rom 8:38 (vezi comentariul acolo).

Stăpânire. Gr. exousia, (vezi Rom 13:1).

Putere. Gr. dunamis, tărie, putere. Domnie, stăpânire, aici descrie pe aceia care s-au opus lui Dumnezeu pe pământ ca şi în cer, dar cf. cele de la Efes 1:21; 6:12. Segnala un errore

25

Trebuie ca El să împărăţească. Adică, e necesar, în acord cu planul lui Dumnezeu (vezi Psa 110:1; Mat 22:43, 44), ca Hristos să continue a domni până la deplina subjugarea tuturor vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Că Hristos este cel care a subjugat opoziţia, e clar din 1Cor 15:24. Versetele 27, 28 arată că El face lucrul acesta sub mandatul Tatălui.

Va pune. [El a pus, KJV]. Adică, Tatăl (v. 28). Sub picioarele Sale. Aceasta corespunde la aşternutul picioarelor din Psa 110:1, din care psalm apostolul citează.

26

Vrăjmaşul cel din urmă. Moartea este aici personificată, ca în v. 55 şi Apoc 6:8. Nu e articol în textul grec, şi cuvântul pentru cel din urmă ocupă locul întâi, sau emfatic, în propoziţie, subliniind finalitatea biruinţei lui Hristos asupra oricărei împotriviri, chiar şi asupra celui mai temut vrăjmaş al omului, moartea. Sfârşitul morţii coincide cu sfârşitul păcatului. Când nu mai e păcat, nu va mai fi moarte, deoarece moartea vine ca rezultat al păcatului (vezi Rom 6:21, 23; Iac 1:15). Unii susţineau că nu e înviere şi că moartea este sfârşitul. Apostolul dă răspunsul uimitor că în planul lui Dumnezeu, în cele din urmă nu mai trebuie să fie moarte, deoarece moartea însăşi va fi nimicită (vezi Isa 25:8; Naum 1:9; Apoc 21:4).

Nimicit. Gr. katargeo, a înlătura, a desfiinţa, a doborî (v.24).

27

În adevăr. [Căci, KJV; G. Gal.]. Versetele 27 şi 28 sunt explicaţii mai departe ale subiectului expus în v. 24 şi 25 şi încep cu un citat din Psa 8:6. Pavel ia cuvintele care în primul rând au fost scrise cu privire la stăpânirea omului asupra lucrărilor create de Dumnezeu şi le aplică la domnia lui Hristos asupra tuturor lucrurilor. Întâiul Adam îşi pierduse stăpânirea şi găsise moartea; al doilea Adam a recâştigat stăpânirea pierdută şi a nimicit moartea.

A pus. Gr. hupotasso, a aranja sub, a supune, a subordona. Acest singur verb (hupotasso) este folosit în tot v. 27 şi 28 şi e tradus felurit ca pus sub, supus, va supune, i-a supus. Scripturile dau asigurarea plină de încredere că nimic, nici chiar moartea, nu va face excepţie de la supunerea faţă de Hristos (cf. Filp 3:21; Evr 2:8).

Zice. Adică, Tatăl.

Afară de. [El este exceptat, KJF]. Adică, Dumnezeu nu e cuprins în cele care sunt puse sub picioarele lui Hristos. Pavel e atent să evite orice sugestie care ar înălţa pe Fiul mai pe sus de Tatăl (vezi Vol. V, p. 917–919). El vede pe Dumnezeu ca delegând anumite puteri lui Hristos pentru împlinirea planurilor lor unite pentru biruirea păcatului, dar recunoaşte clar că legăturile veşnice ale Tatălui cu Fiul nu sunt răsturnate din cauza rolului proeminent jucat de Hristos în marea luptă.

28

Şi când. Gr. hotan de, dar când. Versetul 27se ocupă cu conducerea lui Hristos în biruinţa asupra păcatului; v. 28 se ocupă cu legătura ulterioară a Fiului biruitor cu Tatăl.

Fiul. În planul divin pentru răscumpărarea lumii, Tatăl a încredinţat totul în mâinile Fiului (vezi Mat 11:27; Col. 1:19). Când misiunea lui Hristos este încheiată şi vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt supuşi, atunci Fiul va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl (1Cor 15:24). Actul acesta nu implică nici o inferioritate a Fiului în comparaţie cu Tatăl. El este o demonstraţie a unităţii de scop între membrii Dumnezeirii, prin care activităţile Unuia se văd a fi executarea voii unite (Vol. V, p. 917–919; vezi Ioan 10:30).

Ca Dumnezeu să fie. Aici e rezumat scopul suprem al vieţii lui Hristos – Fiul a trăit pentru a proslăvi pe Tatăl (vezi Ioan 17:1, 4, 6). Hristos nu se va odihni până când supremaţia Tatălui nu e recunoscută în întreg universul (vezi Efes 4:6; Filp 2:11), şi nimic nu rămâne în afara sferei stăpânirii binefăcătoare a lui Dumnezeu.

29

Altfel. Pavel revine aici la firul principal al raţionamentului său cu privire la înviere.

Se botează pentru cei morţi. [Sunt botezaţi pentru cei morţi KJV]. Acesta este unul din pasajele dificile din scrierile lui Pavel, pentru care încă nu s-a găsit explicaţie cu totul satisfăcătoare. Comentatorii au produs vreo 36 de soluţii de probă la problemele ridicate de acest verset. Cele mai multe merită numai puţină atenţie, câteva merită o atenţie serioasă. Două puncte importante ar trebui să se reţină când se caută o înţelegere a pasajului: (1) Pavel încă vorbeşte de înviere, şi orice soluţie sugerată ar trebui să fie strâns legată cu tema principală a cap. 15. (2) O interpretare rezonabilă trebuie să fie în conformitate cu o traducere corectă a expresiei greceşti huper ton nekron (pentru morţi). E acord general că huper, (pentru) aici înseamnă în favoarea. Sunt sugerate trei interpretări posibile:

f. Psa 49:7). Moartea marchează încheierea timpului de probă al omului (vezi Psa 49:7–9; Ecl 9:5, 6, 10; Isa 38:18, 19; Luc 16:26; Evr 9:27, 28).

30

Suntem noi în primejdie. Gr. kinduneuo, de la kindunos primejdie, pericol, de unde a fi în primejdie. De ce ar trebui apostolii să-şi rişte viaţa fără încetare pentru a predica pocăinţa şi credinţa în Hristos, dacă nu există înviere din morţi? Solii Evangheliei n-au un alt scop când întâmpină primejdii pe uscat şi pe mare decât de a face cunoscut adevărul legat de glorioasa stare viitoare în împărăţia lui Dumnezeu; şi dacă nu e fericire viitoare de aşteptat, nu are sens să rişte astfel de primejdii.

31

În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte. [Eu mor în fiecare zi, KJV; Zilnic îmi stă moartea în faţă, G. Gal.]. Ordinea cuvintelor în textul grec pune expresia aceasta la începutul propoziţiei. Pavel îşi expune aici cea mai mare mândrie a lucrării sale, slăvirea sa, în roadele lucrării sale evanghelice, pentru a susţine raţionamentul său, în favoarea protestul său cu privire la moartea sa zilnică. El nu-şi asuma onoare pentru lucrarea sa, ci punea rodnicia ei în seama lui Hristos Isus, Domnul nostru. Viaţa marelui apostol al neamurilor era atât de plină de încercări, persecuţii, primejdii şi greutăţi încât ea ar fi putut să pară că e o moarte vie (vezi Rom 8:36; vezi 2Cor 4:8–11). Dar dacă nu e înviere din morţi, această moarte zilnică ar părea că e o nebunie, aşa că din nou propria experienţă a lui Pavel întăreşte expunerea sa despre certitudinea învierii.

Expresia mor zilnic [în fiecare zi sunt în primejdie de moarte] de asemenea poate să aibă o interpretare omiletică. Ea conţine secretul vieţii de biruinţă a lui Pavel. În tot cursul vieţii sale de serviciu credincios pentru Domnul pe care Îl întâlnise pe drumul spre Damasc, Pavel a constatat că natura lui veche nerenăscută se lupta mereu pentru stimă şi trebuia să fie fără încetare reprimată (vezi Rom 8:6–8, 13; Efes 4:22). El ştia bine că viaţa creştinului trebuia să fie o viaţă de tăgăduire de sine la fiecare pas al drumului (vezi Gal 2:20; cf. cele de la Mat 16:24-26). Creştinii care constată că vechile dorinţe încă mai cer cu ardoare să fie satisfăcute, în ciuda bunelor lor intenţii de a servi pe Domnul, pot prinde curaj din faptul că Pavel avea o experienţă asemănătoare. Viaţa creştină este

o luptă continuă, bine descrisă ca o bătălie şi ca un marş, fără loc de odihnă până când vine Isus (vezi MH 453). Dar gândul învierii şi viaţa glorioasă la care ea este o introducere, întăreşte pe credincios pentru toate încercările.

32

După felul oamenilor. Sau, din punct de vedere omenesc.

M-am luptat cu fiarele. Aceasta pare să fie o referire figurată la experienţa lui Pavel cu vrăjmaşi sălbatici la Efes (cf. Fapte 19:23-41). Un cetăţean roman nu putea să fie pedepsit fiind constrâns să lupte cu fiarele sălbatice. El întreabă, în esenţă: Ce s-a câştigat expunându-mă la primejdii asemănătoare cu lupta cu fiarele sălbatice, dacă solia învierii la viaţa veşnică prin Isus Hristos nu e adevărată? Pentru ce trebuia să trec prin aşa riscuri pentru a vesti o învăţătură neadevărată? Aceasta n-are nici un rost. Aş fi putut tot aşa de bine să fi lăsat pe oameni în soarta lor şi să nu le fi spus nimic. Nu ştim la ce experienţă de la Efes se referă Pavel. În furia lor necugetată, închinătorii păgâni ai zeiţei Diana (sau Artemis) erau mai mult ca nişte fiare sălbatice decât ca fiinţe omeneşti. Dar Pavel nu s-ar fi putut referi aici la acea anumită întâmplare, deoarece ea a avut loc după trimiterea epistolei (cfr. 1Cor 16:8, 9).

Să mâncăm şi să bem. Un citat din LXX la Isa 22:13. Ar fi fost ceva neînţelept ca Pavel sau oricine altcineva, să sufere lipsuri, greutăţi şi persecuţie pentru a predica Evanghelia mântuirii de păcat şi a fericirii viitore, nemuritoare, dacă morţii nu înviază. El ar fi putut tot atât de bine să tragă pe cât se poate mai mult din viaţa aceasta, ştiind că moartea va fi ultimul sfârşit. Aceasta pare să fie într-adevăr filozofia epicuriană a multora, mai ales atunci când se apropie a doua venire a lui Hristos (vezi Mat 24:38, 39; 2Tim 3:1–4).

33

Nu vă înşelaţi. [Nu fiţi înşelaţi, KJV]. Sau, Încetaţi de a vă rătăci.

Tovărăşiile. [Legăturile KJV]. Mai degrabă, tovărăşiile. Acesta este un vers dintr-o poezie de Menandru (343-c.280), poate un proverb obişnuit. Întrucât toţi sunt foarte mult influenţaţi de cei cu care se întovărăşesc, alegerea prietenilor şi tovarăşilor cere multă băgare de seamă. Pavel îndemna pe credincioşi să se ferească de argumentele mieroase şi plauzibile ale învăţaţilor mincinoşi care tăgăduiau învierea morţilor. Tovărăşia unor astfel de persoane trebuie să fie evitată. Tovărăşia cu cei care susţin păreri eronate, sau a căror viaţă e murdară, are o tendinţă de a strica credinţa şi moravurile credincioşilor. Prin asocierea zilnică cu cei care nu cred în învierea morţilor, şi prin deasa convorbire asupra acestui subiect, credincioşii ar tinde să-şi piardă înţelegerea clară şi pozitivă a adevărului. Familiarizarea cu rătăcirea tinde să înlăture obiecţia faţă de ea şi să slăbească ferirea de ea. Pentru motivul acesta, Dumnezeu a sfătuit totdeauna pe poporul Său să fugă de tovărăşia strânsă cu necredincioşii (vezi Gen 12:1–3; Exo 3:9, 10; Deu 7:1–4; Isa 52:11; Ier 51:6, 9; 2Cor 6:14–17; Apoc 18:4).

34

Treziţi-vă. Gr. eknepho, a trezi dintr-un somn adânc [sau stupoare]. Cuvântul era adesea aplicat celor care se trezeau după beţie. Aici dă ideea de scuturare din minte a oricărei zăpăceli mintale, şi abaterea de la confuzia şi neînţelepciunea îndoielii faţă de adevărul învierii. El este o chemare de a se întoarce de la eroare la gândirea corectă, o avertizare contra primejdiei apatiei egoiste. Creştinii au nevoie să fie constant de veghe contra infiltrării insidioase a învăţăturii mincinoase.

Nu păcătuiţi. Sau opriţi-vă de a păcătui, nu stăruiţi de a păcătui. Fiţi atenţi contra rătăcirii; nu acceptaţi o învăţătură care nu numai că e rătăcită, dar tinde să conducă la păcat. Respingerea credinţei în înviere putea să ducă la un total dispreţ faţă de orice restricţie şi la satisfacere de sine neînfrânată. Pavel considera doctrina învierii ca ducând la consecinţe primejdioase cu privire la conduită şi felul de viaţă creştină.

Nu cunosc pe Dumnezeu. [N-au cunoştinţă de Dumnezeu, KJV]. Erau printre corinteni unii care nu cunoşteau pe Dumnezeu ca pe Cel Atotputernic; credinţa lor în El era simplă teorie. O astfel de stare avea ca rezultat primirea cu uşurinţă din partea lor a ideii că nu există înviere. Prezenţa unor asemenea persoane era o dezonoare pentru întreaga biserică şi nu trebuia să fie tolerată. Segnala un errore

35

Cum? Mintea firească ridică obiecţii la ideea învierii din morţi. Observaţia ne arată că după moarte are loc descompunerea, şi în cele din urmă trupul se dezintegrează complet. De aceea aceia care se sprijină pe filozofia omenească, pe bună dreptate ar putea să întrebe cum s-ar putea reasambla ţărâna împrăştiată pentru învierea identică a persoanei care a murit (vezi Iov 34:15; Ecl 12:7). O altă întrebare plină de nedumerire este: Cum se va compara trupul reconstituit cu trupul care s-a descompus? Segnala un errore

36

Nebun. Gr. aphron, cineva fără bun-simţ. Implicaţia în întrebări (v. 35) arată că persoana care întreabă vorbeşte fără judecată.

Ce semeni. Dificultatea expusă în v. 35 ar putea fi propusă cu privire la creşterea cerealelor, un fenomen pe care toţi îl cunoşteau, dar care nu dădea naştere la nici un comentariu, şi nici nu crea nici o problemă în gândirea oamenilor. Când o sămânţă de grâu este pusă în pământ, se descompune şi moare. Dar procesul acesta este cu totul trebuincios la producerea unei noi plante. Dacă această întâmplare zilnică e uşor acceptată fără punere la îndoială, de ce ar trebui să fie vreo problemă cu privire la învierea unui corp nou din cel vechi care putrezeşte?

37

Doar un grăunte. Adică, un simplu sâmbure fără frunză, fără fir sau înveliş. Aşa e sămânţa când e semănată. Planta care răsare nu e asemenea cu sămânţa care e semănată. În felul acesta, trupul care va ieşi din mormânt la înviere nu va fi acelaşi cu cel care a fost pus în mormânt. Vor fi, natural, asemănări, dar în acelaşi timp vor fi deosebiri. Trupul cel nou nu e alcătuit din aceleaşi particule de materie care alcătuiseră vechiul trup. Cu toate acestea, identitatea persoanei este păstrată (vezi EGW Material Suplimentar la v. 42-52).

38

Dumnezeu îi dă un trup. Miracolul, care mereu se repetă, al naturii, prin care sunt reproduse multele soiuri de cereale, îşi are obârşia în Dumnezeu, Autorul a toată viaţa şi creşterea. Nu e nimic în sămânţa însăşi care, neajutată, o face să răsară la viaţă (vezi 8T 259, 260). La fel nu e nimic în trupul care se descompune al mortului care, de la sine, să ducă la înviere. Dar Dumnezeu a aranjat ca să fie o înviere, şi numai prin puterea Lui are loc miracolul. La înviere va avea un trup care îi corespunde. Cei drepţi vor avea trupuri proslăvite, iar nelegiuiţii vor învia, cu trupuri care poartă semnele stării lor pierdute (vezi GC 644, 645, 662).

39

Nu orice trup este la fel. [Nu aceeaşi carne]. Carnea e materialul din care e compus trupul. Natura dă la iveală diferite tipuri de carne. Dacă Dumnezeu aşa a rânduit ca să fie atât de multe feluri de carne, şi astfel de trupuri, aici pe pământ, nu trebuie să fie considerat surprinzător dacă El procură, la înviere, un alt fel de trup pentru oameni.

40

Cereşti. Gr. epourania, ceresc, existând în cer. Comentatorii sunt împărţiţi în interpretarea lor cu privire la expresia aceasta. Unii cred că Pavel se referă la soare, lună şi stele, în timp ce alţii aplică expresia la îngeri. Ambele aplicaţii sunt corespunzătoare ca ilustraţie a faptului că nu toate trupurile au aceeaşi formă şi înfăţişare. Totuşi, referirea în versetul următor la soare, lună şi stele pare să susţină prima interpretare. Două categorii diferite de trupuri sunt aici prezentate pentru observaţie; una cu totul extraterestre, şi cealaltă mărginită la acest pământ. După ce e notată vasta diferenţă dintre cele două categorii de trupuri, nu ar trebui să fie dificil de a înţelege că va fi o mare diferenţă între trupurile pământeşti şi omeneşti pe care le posedăm şi le înţelegem acum, şi trupurile pe care le posedăm la înviere.

Strălucirea celor cereşti. [Slava celor cereşti KJV]. Splendoarea, frumuseţea şi măreţia trupurilor cereşti e foarte diferită de aceea a trupurilor acestui pământ. Deşi păsările, florile, pomii, mineralele şi oamenii au propria lor frumuseţe şi atractivitate, diferă de cele din cer. Oamenii nu pun la îndoială diferenţa dintre frumuseţea celor cereşti şi a celor pământeşti, aşa că de ce ar trebui să fie o ezitare cu privire la recunoaşterea unei diferenţe între trupul omului aşa cum e adaptat la viaţa de pe acest pământ şi acela adaptat la viaţa din cer?

41

Alta este strălucirea. [Alta este slava, KJV]. Trupurile cereşti – soarele, luna şi stelele – au diferite măsuri de splendoare şi frumuseţe. Sunt stele de diferite mărimi şi chiar şi de diferite culori. În v. 40 Pavel a arătat că era o diferenţă între feluritele categorii de trupuri. Aici el afirmă că sunt deosebiri între membrii aceleaşi categorii, şi anume, corpurile cereşti. Ele diferă nu numai de cele de pe pământ, dar şi unul de altul. În felul acesta el îşi întăreşte argumentaţia că trupul învierii se va deosebi de trupul muritor. Dumnezeu, care a procurat o astfel de varietate în natură, nu e mărginit în puterea Lui de a procura un trup nou şi diferit pentru sfinţii Săi la înviere.

42

Semănat în putrezire. Pavel se reîntoarce la comparaţia dintre regnul vegetal şi om (v. 37, 38). El vorbeşte despre trupurile celor răscumpăraţi ca sămânţă semănată în pământ, sămânţă care va produce o recoltă pentru împărăţia lui Dumnezeu. Cimitirul e uneori corespunzător numit ogorul lui Dumnezeu. Descompunerea care are loc acolo în linişte, departe de vedere, e preliminară glorioasei învieri, când iarna acestei lumi a trecut şi primăvara veşnică coboară odată cu revenirea lui Hristos (vezi 1Cor 15:52; 1Tes 4:16).

Înviază. [E înviat, KJV]. Pavel afirmă că învierea drepţilor morţi cu trupuri proslăvite nu numai că e posibilă, dar va avea loc de fapt. Acesta este unul din cele mai încurajatoare adevăruri care poate fi prezentat celor care în viaţa aceasta se prăpădesc de boală, şi care privesc cu groază la mormânt.

Neputrezire. [Nestricăciune KJV]. Trupul înviat al credinciosului nu va mai fi supus din nou bolii, putrezirii sau descompunerii.

43

Semănat în ocară. E, într-un anumit sens, o ocară ataşată de trupul mort. Din cauza naturii în putrezire, el devine repede scârbos şi dezgustător, şi e îngropat ca să nu mai fie văzut.

Înviază în slavă. [E înviat în glorie KJV]. Demnitatea, frumuseţea, onoarea şi desăvârşirea vor caracteriza pe sfinţii înviaţi, ale căror trupuri au fost făcute asemenea celui al lui Hristos (Filp 3:20, 21; GC 645).

Neputinţă. [Slăbiciune, KJV]. Gr. astheneia, lipsă de putere, infirmitate, boală. Aceasta nu se referă numai la slăbiciunea corpului omenesc pe când e viu, dar şi la deplina lui lipsă de putere când e cadavru, şi incapacitatea lui de a rezista la putrezire. Slabele puteri ale trupului pământesc sunt repede sleite de boală, şi vitalitatea lui piere degrabă în faţa atacului morţii.

Putere. Gr. dunamis, tărie, energie, putere. Puterea lui Dumnezeu se va da pe faţă în miracolul învierii. Trupul înviat nu va mai avea de trecut prin nici o slăbiciune şi lipsă de rezistenţă de care e lovit trupul pământesc (vezi Isa 33:24; 40:31; Apoc 7:15, 16; 22:5; GC 676).

44

Firesc. [Natural, KJV]. Gr. psuchikos un adjectiv derivat de la cuvântul psuche, care cuvânt este cel mai adesea tradus suflet. Psuchikos, înseamnă, aparţinând la viaţa aceasta prezentă. E un cuvânt dificil de tradus în limba noastră. Traducerea RSV fizic e necorespunzătoare, şi mai conţine şi nuanţe de idei necuprinse în in psuchikos. De pildă, fizic poate însemna material, dar contrastul nu este între un trup material şi unul nematerial, deşi ultimul e o contradicţie în termeni. Sfinţii înviaţi vor avea trupuri reale. Pavel prezintă contrastul dintre trupul care aparţine acestei scurte vieţi pământeşti şi trupul glorios în care cei răscumpăraţi vor fi înviaţi spre viaţă veşnică în împărăţia lui Dumnezeu a slavei (vezi 1Cor 15:50, 52; Filp 3:21; Cols 3:4; 1Ioan 3:2). Trupul natural este acela care e supus la mărginirile existenţei temporare, ca de pildă durerea, boala, oboseala, foamea, moartea. Trupul acesta este pus în mormânt la încheierea vieţii acesteia (vezi Iov 14:1, 2, 10–12; 21:32, 33). Trupul spiritual va fi liber de semnele blestemului (vezi GC 644, 645).

Este un trup firesc. Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea dacă e un trup firesc. Propoziţia următoare ar trebui să fie tradusă e şi un trup duhovnicesc. Raţionamentul lui Pavel nu e cu totul clar. Pare să fie bazat pe afirmaţia că existenţa a ceea ce este inferior presupune existenţa a ceea ce este superior. Sau poate Pavel îşi bazează afirmaţia pe observaţiile pe care le-a făcut cu privire la certitudinea învierii. Trupul putrezit care e semănat, e tot atât de sigur că va învia la viaţă ca un trup nesticăcios, după cum o sămânţă pusă în pământ e sigur că va produce planta ei corespunzătoare.

45

Este scris. [Aşa e scris, KJV]. Referirea este la Gen 2:7. Pavel parafrazează afirmaţia, adăugând cuvintele dintâi şi Adam.

Suflet. Gr. psuche, de unde e derivat psuchicos, firesc (vezi v. 44).

Al doilea Adam. [Ultimul Adam, KJV]. Adică, Hristos (vezi Rom 5:14). După cum oamenii îşi trag natura lor pământească de la omul dintâi, Adam, tot aşa ei capătă trupurile lor de înviere prin Hristos. Unul este capul vastei mulţimi care au o existenţă trecătoare; celălalt este capul tuturor acelora care prin credinţă în El vor primi, la a doua Lui venire, un trup spiritual şi vor intra în viaţa veşnică (vezi Rom 5:15–18; 1Cor 15:51–54).

Duh dătător de viaţă. Adică, o fiinţă care ar putea să dea viaţă. Adam a devenit un suflet viu, dar Hristos este dătătorul de viaţă. Isus spunea că are putere să învieze morţii (vezi Ioan 5:21, 26; 11:25). El a exercitat puterea aceasta în legătură cu viaţa aceasta trecătoare, pământească, înviind din morţi anumite persoane (vezi Luc 7:14, 15; 8:54, 55). Demonstraţiile acestea ale puterii sale pot fi acceptate ca dovadă a puterii Sale de a învia pe cei morţi la a doua Lui venire.

46

Întâi vine nu ce este duhovnicesc. Trupurile spirituale pe care sfinţii le vor poseda la înviere sunt o urmare a trupurilor lor fireşti. Ce este firesc vine mai întâi. Trupurile spirituale nici nu există, şi nici nu vor exista până când la înviere, Dumnezeu dă fiecărui sfânt trupul lui nou.

47

Pământesc. Gr. choikos, făcut din ţărână. Adam, omul dintâi, cel care se găseşte în funcţia neamului omenesc, a fost făcut de Dumnezeu din ţărâna pământului (Gen 2:7). Omul al doilea. Adică, Hristos (cf. cele de la v. 45).

[Domnul, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestui cuvânt, dar omiterea nu schimbă în chip esenţial sensul pasajului, deoarece Isus este singurul care a coborât din cer pentru a deveni capul omenirii. Acest al doilea om deja exista înainte de a Se asocia de aproape cu oamenii, dar S-a smerit şi a îmbrăcat divinitatea Sa cu umanitatea (vezi Gal 4:4; DA 48, 49) când a venit să locuiască între oameni.

48

Cum este cel pământesc. Adică, Adam. Toţi descendenţii lui Adam se împărtăşesc de natura lui căzută. Ei sunt slabi, muritori, supuşi ca şi el putrezirii şi morţii.

Cereşti. La înviere trupurile sfinţilor vor fi schimbate, şi trupurile cele noi vor fi făcute asemenea trupului slavei sale [al lui Hristos] (Filp 3:20, 21).

49

Aşa vom purta. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi exprimarea să purtăm de asemenea. Viitorul simplu, însă, pare să fie mai în armonie cu contextul. Vezi v. 44.

50

Ce spun eu. [Aceasta spun, KJV]. Pavel reaccentuează ceea ce a scris în v. 35-49, că trupurile de la înviere se vor deosebi de trupurile de acum. Trupul stricăcios al omului e necorespunzător pentru a se bucura de împărăţia desăvârşită a slavei. Înainte de intrarea păcatului în neamul omenesc, trupul omenesc era adaptat la stările dintr-o lume perfectă (vezi Gen 1:31). Tot ceea ce Dumnezeu crease era desăvârşit; de aceea, trupurile lui Adam şi al Evei erau tot aşa, desăvârşite – libere de stricăciune – şi adaptate la mediul lor desăvârşit. Când omul a păcătuit, natura lui s-a schimbat. De aceea, înainte de a intra în strălucirea Edenului restatornicit, trupul lui va fi schimbat şi adaptat la desăvârşirea cerului.

Unii cred că textul acesta învaţă că trupurile înviate nu vor fi alcătuite din carne şi sânge, dar

o astfel de concluzie nu e întemeiată. Carnea şi sângele e o figură de vorbire desemnând un om de pe acest pământ (vezi Mat 16:17; Gal 1:16; Efes 6:12) şi deci nu trebuie să fie redusă la o semnificaţie ad literam extremă. Pavel doar afirmă că trupul prezent al omului e necorespunzător pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Că trupurile înviate vor avea carne şi sânge poate fi logic dedus din faptul că noile noastre trupuri vor fi modelate după trupul glorios de înviere al lui Hristos (Filp 3:20, 21), care era făcut din carne şi oase (Luc 24:39; cf. DA 803). Mai e logic de a trage concluzia că trupurile sfinţilor înviaţi nu vor diferi prea mult de felul de trup pe care Adam l-a posedat când a fost creat (Gen 2:7). Dacă omul nu ar fi păcătuit, fără îndoială ar fi păstrat pururi acel trup.

51

Taină. Vezi Rom 11:25.

Nu toţi vom adormi. În ce priveşte somnul ca metaforă a morţii, vezi Ioan 11:11. Pavel atrage atenţia la faptul că sunt unii care nu vor muri, dar care vor fi preschimbaţi de la starea fizică nedesăvârşită la starea cerească desăvârşită. Această schimbare instantanee îi va face asemenea sfinţilor înviaţi (vezi GC 322, 323; SR 411, 412).

Toţi vom fi schimbaţi. Acest toţi cuprinde atât pe cei care sunt în viaţă când Isus vine, cât şi pe cei care au murit. Cei dintâi într-o clipă îşi schimbă trupurile lor muritoare cu trupuri nemuritoare; cei din urmă sunt înviaţi cu trupuri nemuritoare (cf. cele de la 2Cor 5:1–4). Segnala un errore

52

Într-o clipă. Gr. en atomo, într-un nevăzut punct de timp, într-o clipă. Atomo apare numai aici în NT. Acesta este cuvântul de la care e derivat cuvântul atom. Împreună cu expresia clipeală de ochi, expresia aceasta atrage atenţia la extrema rapiditate cu care va avea loc schimbarea în trupurile sfinţilor vii.

La cea din urmă trâmbiţă. Timpul când va avea loc această glorioasă transformare este arătat apoi. Va fi la a doua venire a lui Hristos, deoarece atunci va suna trâmbiţa lui Dumnezeu, şi credincioşii sinceri, care au murit vor fi înviaţi în trupuri care sunt cu totul libere de toate efectele păcatului (Col 3:4; vezi 1Tes 4:16). Atunci creştinii care sunt în viaţă şi aşteaptă cu dor venirea Domnului lor, vor trece printr-o schimbare minunată prin care toate urmele de stricăciune şi nedesăvârşire vor fi îndepărtate din trupurile lor, care vor fi făcute asemenea trupului glorios al lui Hristos (vezi Filp 3:20, 21; 1Ioan 3:2). Ei vor avea parte de acea minunată experienţă de a fi luaţi de pe pământ fără de a muri, ca şi Ilie, care a fost un preînchipuitor al tuturor credincioşilor adevăraţi care vor fi în viaţă când Hristos vine a doua oară (vezi 2Rg 2:11; PK 227).

53

Acesta, supus putrezirii. Sau, e necesar ca acest stricăcios. E necesar ca să aibă loc o schimbare în trupurile sfinţilor. Şi aceasta va avea loc fie prin moartea şi învierea lor dintre morţi în corpuri nemuritoare, nestricăcioase (v. 42), sau prin schimbarea lor la starea aceea fără de a vedea moartea; deoarece ele nu pot să intre în cer aşa cum sunt (v. 50).

Să se îmbrace. Gr. enduo, a pune pe sine, ca o haină, etc. Aceasta arată clar spre menţinerea identităţii individuale, personale când are loc această schimbare a trupului. Fiecare dintre răscumpăraţi îşi va păstra caracterul personal individual (vezi COL 332, 361; 2T 266, 267; 5T 215, 216; EGW Material Suplimentar la 1Cor 15:42–52).

Muritor. Adică, supus morţii. Darul nemuririi va fi primit numai de aceia care acceptă oferta lui Dumnezeu de mântuire prin Isus Hristos, şi darul acesta va fi al lor când Isus vine din nou (vezi Ioan 3:16; Rom 2:7; 6:23; 2Cor 5:4).

54

Moartea a fost înghiţită. [Moartea este înghiţită, KJV]. Citatul este fără îndoială din Isa 25:8, deşi nu concordă exact nici cu textul ebraic şi nici cu LXX. Când la venirea lui Hristos a avut loc transformarea uimitoare de la muritor la nemuritor, atât a celor drepţi morţi cât şi a celor drepţi în viaţă, atunci marele vrăjmaş al omului nu va mai necăji pe cei răscumpăraţi. Ultimul gând care a ocupat mintea lor atunci când umbra morţii a acoperit pe sfinţi, a fost acela al somnului care se apropia, ultimul lor simţământ a fost acela de durere a morţii. Când văd că Hristos a venit şi le-a conferit darul nemuririi, prima lor senzaţie va fi de mare bucurie că niciodată nu vor mai cădea sub puterea morţii (vezi GC 550).

55

Moarte. [O, moarte, KJV]. O aluzie la Ose 14:14 (vezi comentariul de acolo). În acest strigăt vesel, victorios, atât moartea cât şi mormântul sunt personificate şi li se vorbeşte probabil de toţi sfinţii triumfători, care vor fi eliberaţi pentru totdeauna de suferinţa şi despărţirea cauzată de moarte. Stăpânirea pe care vrăjmaşul acesta a exercitat-o asupra tuturor oamenilor fără încetare de la căderea lui Adam va fi pe veci îndepărtată de la cei răscumpăraţi la a doua revenire a lui Hristos

Boldul. Gr. kentron, ţepuşă, un vârf ascuţit [ca la o suliţă], un ac [ca la albine, viespi şi scorpioni].

56

Boldul morţii. Aici definit ca păcat. Moartea, ca un scorpion, are un bold, o putere fatală dată ei prin intermediul păcatului, cauza morţii (vezi Rom 6:23). Dar cei răscumpăraţi nu vor mai săvârşi niciodată păcat, de aceea ei nu mai pot simţi niciodată înţepătura morţii (vezi Naum 1:9; Isa 11:9; Apoc 21:4).

Legea. Vezi Rom 7:7-11.

57

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu. Versetul acesta prezintă tema, sau obiectivul tuturor cărţilor Bibliei, şi anume, de a arăta că repunerea omului în favoarea lui Dumnezeu şi în starea lui originară de desăvârşire şi de libertate faţă de toate efectele păcatului, e realizată de marea putere a lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos (vezi Ed 125, 126; cf. Rom 7:25). Pentru această biruinţă asupra puterii vrăjmaşului, cei răscumpăraţi vor da laudă şi slavă lui Dumnezeu în toată veşnicia (vezi Apoc 5:11–13; 15:3, 4; 19:5, 6).

58

De aceea. Având în vedere gloriosul adevăr care a fost descoperit cu privire la înviere, credincioşii sunt îndemnaţi să reziste la orice efort care ar putea fi făcut de agenţii lui Satana de a le submina credinţa în Hristos.

Preaiubiţii mei fraţi. Pavel a demonstrat în viaţa lui adevărul că ucenicii lui Isus se vor iubi unii pe alţii (vezi Ioan 13:34, 35). Iubirea aceasta e manifestată în dispoziţia lor de a suferi unii pentru alţii (vezi Gal 4:19; Cols 1:24; 2:1, 2; 1Tes 2:8, 9; 3:7, 8).

Tari, neclintiţi. Credincioşii sunt îndemnaţi să rămână tari în credinţa lor, neîngăduind la nimic să-i tulbure. Acest apel la stabilitatea de stâncă este reîntărit de marele adevăr al învierii atât de capabil expus de apostol în capitolul acesta. În lumina unor atât de minunate asigurări pentru viitor, credincioşii nu ar trebui să fie influenţaţi de feluritele ispite ale diavolului, fie ca să se dedea poftelor cărnii, sau pe calea filozofiei lumeşti, să se abată de la realităţile sigure ale Evangheliei. Nici unei persoane şi nici unui lucru nu ar trebui să i se permită să clintească pe credincios de pe temelia credinţei şi nădejdii sale.

Sporiţi. [Sporind, KJV]. Marele îndemn la continuă activitate în lucrarea adevărului e asigurarea pozitivă că astfel de eforturi în Domnul nu sunt zadarnice, ci vor avea ca rezultat salvarea de suflete şi propăşirea slavei lui Dumnezeu (vezi Psa 126:6; Ecl 11:6; Isa 55:11; 1Cor 3:8, 9).

COMENTARIILE ELLEN G. WHITE 3, 4 AA 123 4–8AA 320 6 DA 818 8 AA 123 10 ML 99 13–20AA 320 16–18GC 546 20 GC 399 22 EW 149; FE 382; GC 544; SR 60 23 GC 399 30 AA 297 31 EW 67; MH 453; LS 237; SL 60; 2T 132; 3T 221, 324; 4T 66, 299; 5T 538; 8T 313 32 PP 182 33 CT 121; 1T 388; 2T 325; 3T 125 41 ChS 109 42, 43 COL 87; Ed 110 45 DA 270; GC 647; ML 323; 1T 659 47 FE 133 50 GC 323 51, 52 EW 110; PK 227; PP 89 51–53DA 422; GC 322 51–55AA 320 52 CG 566; DA 632; EW 273, 287; GC 550; 1T 36, 184 52, 53 GC 645 53 CS 350 54 MYP 273 54, 55 GC 550; PK 239 55 AA 590; CS 350; EW 110, 273, 287; GC 644; ML 349; 2T 229 57 Ed 126; GC 470; ML 317; MYP 114; SL 93; 1T 188; 3T 43

57, 58 AA 321

58 ML 320; 2T 395; 5T 521; 9T 220