1 Corinteni 12

1

În ce priveşte. Capitolul acesta marchează începutul unui nou subiect, care continuă până în capitolul 14. Subiectul e Darurile Spirituale, cu privire la care era fără îndoială destulă neînţelegere. E de asemenea clar că era oarecare abuz de daruri, ca şi o nefericită rivalitate între posesorii de diferite daruri.

Darurile duhovniceşti. Cuvântul daruri e adăugat corect, aşa după cum contextul pare să arate clar. Darurile acestea au fost procurate pentru biserică pe o cale specială când Isus S-a înălţat la cer (Efes 4:8-11). Ele erau intenţionate să funcţioneze pentru scopul de a aduce biserica la unire şi la o stare corespunzătoare pentru a întâmpina pe Domnul (vezi Efes 4:12-15). Ar reieşi că credincioşii corinteni puseseră o întrebare cu privire la mărimea relativă a acestor daruri ale Duhului şi că unii dintre ei se făleau că darurile pe care ei le aveau erau mai mari şi mai importante decât cele acordate altor membri (vezi 1Cor 12:18-23). Pavel a folosit prilejul prezentat lui în felul acesta, pentru a le da instrucţiune asupra subiectului lucrării Duhului în corpul lui Hristos, biserica Lui. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu fusese în biserică de la început (vezi AA 37, 53; PP 593, 594; COL 218). De unde darurile Duhului nu erau mărginite la vremurile NT. Lucrul acesta este evident din faptul că mulţi profeţi au existat în vremurile vechi. E voia şi planul lui Dumnezeu ca biserica Lui să fie împuternicită prin daruri până la sfârşitul timpului (Efes 4:8, 11–13; AA 54, 55). Darurile sunt toate de la Dumnezeu; de aceea nu poate fi temei pentru agentul omenesc să se fălească faţă de semenii săi pentru faptul că a fost favorizat de cer ca un instrument pentru manifestarea puterii lui Dumnezeu într-un chip deosebit pentru folosul bisericii ca un tot (vezi 1Cor 12:11).

Ar trebui să fie notat că darurile Duhului nu sunt una şi aceeaşi cu roada Duhului (Gal 5:22, 23). Cele dintâi cuprind înzestrări de putere divină pentru realizarea scopului lui Dumnezeu de a desăvârşi biserica Sa. Roadele Duhului sunt calităţi ale caracterului care apar în membrii bisericii care se predau cu totul călăuzirii Duhului Sfânt şi care sunt stimulaţi de atributul suprem al Duhului care este iubirea (vezi 1Cor 13:13; Gal 5:22, 23; AA 388; COL 68, 69; 5T 169; 4T 355).

În necunoştinţă. [Necunoscători, KJV]. Pavel era doritor ca fraţii corinteni să nu fie sub nici

o amăgire cu privire la adevărata natură a darurilor spirituale, şi buna folosire a acestor daruri în biserică. Nevoia de o clarificare a acestui subiect a apărut fără îndoială din faptul că ei numai de curând se despărţiseră de păgânism (vezi v. 2). În starea aceea fuseseră fără cunoaştere de descoperirea adevăratului Dumnezeu, şi a influenţei Duhului Sfânt. În felul acesta erau necalificaţi să-şi formeze opinii corecte cu privire la aceste noi experienţe, afară de cazul că fuseseră instruiţi cu grijă şi acceptaseră instrucţiunea fără rezervă. Puterea care cândva îi influenţase fusese frântă atunci când primiseră pe Mântuitorul, şi puterea lui Dumnezeu fusese în mod special întărită în ei prin darurile Duhului.

2

Când. [Că, KJV]. Sensul acestui verset pare să fie mai clar în RV, care zice: că atunci când eraţi păgâni, eraţi mânaţi la acei idoli muţi, oricum aţi fi putut fi duşi.

Păgâni. [Neamuri, KJV]. Gr. ethne. Termenul era folosit spre a desemna pe toţi aceia care nu erau iudei, dar lua şi înţelesul de păgâni, în gândirea creştină. Aceasta pare să fie semnificaţia pe care o are aici. Corintenii fuseseră păgâni, închinători la idoli, fără de nici o cunoştinţă de adevăratul Dumnezeu, şi dedaţi la superstiţii idolatre. Puterile care îi duceau în rătăcire erau puterile întunericului, acele duhuri rele care erau reprezentate de dumnezei mincinoşi cărora ei li se închinaseră (vezi cap. 10:20). Dacă şi-ar fi dat seama de avantajele care le reveniseră de când acceptaseră creştinismul, ar fi apreciat starea lor prezentă ca ucenici ai lui Hristos. Această referire la starea lor păgână anterioară e folosită de Pavel în alte locuri pentru a stimula pe creştini la recunoştinţă pentru îndurările arătate lor de Dumnezeu prin Evanghelie (vezi Rom 6:17; Efes 2:11, 12; Titus 3:3).

Vă duceaţi. [Duşi, KJV]. Expresia aceasta [duşi] arată că ei nu erau în stare să se conducă singuri, erau târâţi fără a se putea împotrivi la închinarea la idoli de o putere din afară de ei – o putere care fără îndoială lucra asupra patimilor şi poftelor lor cu credinţa că trăgeau foloase din ceremoniile lor idolatre, când în realitate ei erau ruinaţi prin ele.

Muţi. Idolii la ale căror altare şi temple ei erau mânaţi, fie pentru ca să se închine, ca să jertfească, sau să ceară îndrumare, sunt numiţi fără glas, sau muţi, în contrast cu viul Dumnezeu, care S-a descoperit în cuvântul Său, şi care împarte urmaşilor Săi daruri spirituale care îi fac în stare să vorbească în numele Lui. Domnul adesea atrage atenţia la această muţenie a dumnezeilor mincinoşi ai păgânilor ca un argument contra nebuniei închinării la ei (Psa 115:4, 5; 135:15–17; Hab 2:18, 19). Orice manifestări sau rostiri supranaturale veneau deci, de la puteri demonice şi nu de la idolii sau dumnezeii reprezentaţi prin ei.

3

De aceea. Pentru ca să-şi poată forma o părere corectă cu privire la lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii oamenilor şi îndeosebi în legătură cu exprimările presupuse că vin de la sursa aceea, Pavel le dădea o regulă după care se putea distinge ce era fals de ce era adevărat.

Anatema. [Blestemat, KJV]. Gr. anathema, dat nimicirii (see on Rom. 9:3). Aici se dă o regulă simplă după care se poate cunoaşte dacă cineva care pretinde că e sub influenţa Duhului Sfânt e cu adevărat condus de Dumnezeu. Cineva care e mânat de Duhul Sfânt nu va zice despre Hristos că e anatema, sau că merită nimicirea. E de neconceput ca cineva inspirat de Duhul Sfânt să vorbească într-un chip depreciativ despre Isus, cu atât mai puţin să-L numească om blestemat şi pus la o parte pentru nimicire. Orice exprimare de felul acesta e dovadă îndestulătoare că cel care îi dă glas, oricare i-ar fi pretenţiile, precis nu e sub influenţa Duhului Sfânt. Duhul lui Dumnezeu, totdeauna şi în orice împrejurare, va da onoare lui Hristos şi va îndemna pe oricine e sub influenţa lui să iubească şi să respecte numele lui Hristos (vezi 1Ioan 4:1-3).

Isus este Domnul. Oricine nu e influenţat de Duhul lui Dumnezeu nu va recunoaşte că Isus este Fiul divin al lui Dumnezeu . Aceasta nu tăgăduieşte posibilitatea ca să fie rostite cuvinte care ar părea să recunoască pe Hristos ca Domn sau Mântuitor, nu sub influenţa Duhului Sfânt, deoarece lucrul acesta s-a făcut în batjocură de oameni răi. Dar adevărata mărturisire din inimă a lui Isus ca Domn vine de pe buzele celui care e condus de Duhul (cf. Mat. 16:16, 17). Aceia care cu adevărat onorează numele şi lucrarea lui Isus, dovedesc că sunt influenţaţi de Duhul Sfânt. Nimeni nu va cultiva adevărat respect pentru Hristos şi nu va iubi numele şi lucrarea Lui, decât dacă e mânat de Duhul să înţeleagă natura divină a Mântuitorului. Nimeni nu poate să arate iubirea sa pentru numele şi lucrarea lui Isus urmând înclinaţiile şi îndemnurile propriei sale inimi nerenăscute. În orice caz, când o persoană este adusă să accepte pe Hristos, aceasta se face prin Duhul lui Dumnezeu. Invers, când cineva este înclinat să vorbească uşuratic de Isus, sau să defaime lucrarea Lui în vreun fel oarecare, sau să înveţe doctrine contrarii Cuvântului Său, dovedeşte, făcând aşa, că nu e condus de Duhul (vezi DA 412). Pentru prezenţa Duhului Sfânt ar trebui să se facă rugăciuni şi această prezenţă să fie cultivată. Întristarea şi alungarea Duhului Sfânt prin refuzarea de a urma călăuzirea Lui înseamnă a izgoni din inimă orice cunoştinţă adevărată despre Mântuitorul. Aceasta are ca rezultat răceală, întuneric şi în cele din urmă moarte spirituală (vezi Efes 4:30; DA 587, 588).

4

Daruri. Gr. charismata, literal, daruri ale harului. Aici cuvântul se referă la darurile extraordinare ale Duhului Sfânt sălăşluind şi lucrând într-un chip special în persoane individuale. Diversităţile darurilor sunt enumerate în v. 8-11.

Acelaşi Duh. Felurile diferite de a lucra ale darurilor sunt toate produse şi cârmuite de Duhul Sfânt. Aceste diferite metode de a lucra ale darurilor sunt menţionate în v. 8-11. Punctul de accent al lui Pavel când se referă la aceste diferite înzestrări, e de a arăta corintenilor că întrucât toate sunt produse de Duhul, şi toate au aceeaşi origine şi acelaşi scop, nici una nu trebuie să fie dispreţuită sau depreciată. Nimeni, datorită primirii unui anumit dar al Duhului, nu trebuie să privească dispreţuitor asupra oricărui alt credincios pentru că nu e favorizat. Acordarea darurilor lui Dumnezeu trebuie să fie acceptată cu recunoştinţă, şi să se dea cuvenita stimă Celui care acordă aceste puteri, şi nu primitorului ca fiind în vreun fel oarecare superior semenilor săi.

5

Slujbe. [Administraţii, KJV]. Gr. diakoniai, ministraţii, servicii (vezi Rom 15:31). Cuvântul este adesea tradus slujba (vezi Fapte 1:17, 25; 6:4; 20:24; Rom 12:7; 1:12). Sunt diferite feluri de slujbe în biserică, dar toate sunt cârmuite de un singur Domn.

Domn. În NT termenul acesta stând singur, în general se referă la Hristos. Este unul din numele sub care era cunoscut între ucenici (Ioan 20:25). Scopul acestui verset pare să fie de a stabili faptul că toate formele diferite ale slujirii în biserică şi-au avut obârşia în Hristos. Din cauza aceasta şi din cauză că sunt necesare tot felul de slujiri, nici o persoană nu ar trebui să fie necuvenit mândră de numirea lui aparte într-un post de răspundere în biserică; şi nici nu ar trebuie ca cineva să fie dezamăgit din cauză că i s-a încredinţat un post smerit al datoriei (cf. Mat 23:8; 1Pet 5:2, 3).

6

Lucrări. Gr. energemata lucrări de la energeo a fi la lucru, a fi în acţiune, a opera. Cuvântul nostru energie vine de la această rădăcină. În NT energemata apare numai aici şi în v.

10. Cuvântul probabil se referă la lucrarea divină dătătoare de energie în biserică şi probabil în natură.

Acelaşi Dumnezeu. După ce a făcut cunoscut pe Duhul Sfânt şi pe Fiul în v. 4 şi 5, Pavel aici completează menţionarea sa a celor trei persoane ale Dumnezeirii referindu-se la Tatăl ca Cel care este originea şi susţinătorul tuturor feluritelor înzestrări şi lucrări ale puterilor spirituale pe care El lea pus la îndemână pentru săvârşirea cu efect a lucrării bisericii Sale. Sunt diferite daruri, slujbe şi lucrări, dar toate purced de la un singur Dumnezeu, un singur Domn şi un singur Duh, adică de la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

7

Arătarea Duhului. Aceasta poate fi înţeleasă fie ca o manifestare pe care Duhul o dă, sau ca

o manifestare care descoperă Duhul Sfânt în adevărata Sa natură şi adevăratele Sale lucrări. Înţelesul nu e prea diferit. Referirea este la daruri spirituale, care erau manifestări produse de Duhul, şi în acelaşi timp manifestări care dau pe faţă caracterul şi lucrarea Duhului.

Fiecăruia. Adică, fiecărui creştin. Reiese că darurile în biserica primară erau larg răspândite dacă nu universal conferite la diferiţi membri. Totuşi expresia fiecăruia ar putea să însemne simplu, la fiecare om căruia îi este dat un dar special.

Spre folosul. Adică, pentru binele sau folosul comun al bisericii ca un tot (vezi cap. 14:4, 12). Darurile sunt împărţite după nevoile bisericii în situaţii speciale. În înţelepciunea lui Dumnezeu, biserica din Corint primise o înzestrare îmbelşugată cu daruri (cap 1:7). Manifestările supranaturale au întărit credinţa credincioşilor primari, care nu aveau dovada istorică a puterii creştinismului pe care oamenii o posedă astăzi. La fel nu aveau conducere instruită şi experimentată sau bărbaţi calificaţi în Cuvântul lui Dumnezeu. Bibliile, constând numai din VT, erau rare. Pentru a umple golul şi pentru a face faţă nevoii, daruri supranaturale au fost revărsate din abundenţă.

8

Să vorbească despre înţelepciune. [Cuvânt de înţelepciune, KJV]. Adică, exprimarea înţelepciunii. Un om care poseda acest dar era nu numai înţelept, dar şi în stare să explice înţelepciunea sa altora. În ce priveşte o definiţie a înţelepciunii şi în ce priveşte contrastul între înţelepciune şi cunoştinţă, vezi Prov 1:2.

Să vorbească despre cunoştinţă. [Cuvânt de cunoştinţă, KJV]. Adică, exprimarea cunoştinţei. Cunoştinţa, în general vorbind, e capacitatea omului de a înţelege faptele. În legătură cu Evanghelia, ea ar fi capacitatea lui de a înţelege adevărul spiritual şi a-l aranja în chip ordonat pentru prezentare altora. Această pricepere a adevărului vine din studiul Scripturilor, sau direct de la Dumnezeu prin inspiraţie. Cuvântul cunoştinţei, este deci puterea de a cuvânta despre acele adevăruri, prezentându-le într-o ordine bună minţii ascultătorilor, aşa încât ei să fie convinşi de ceea ce aud.

9

Credinţa. Credinţa despre care se vorbeşte aici nu este aceea pe care o posedă toţi creştinii. Ea este un fel special de credinţă care face în stare pe posesorul ei să facă lucrări excepţionale pentru Dumnezeu (vezi Mat 17:20; 21:21; 1Cor 13:2).

Darul tămăduirilor. Aici sunt indicate puteri speciale ca acelea exercitate de apostoli (Mar 16:18; Fapte 3:2–8; 14:8–10; etc.). E, natural, privilegiul tuturor de a cere vindecare pentru bolnavi şi de a primi răspunsuri la rugăciune. Dar aceasta trebuie să fie altceva decât darul tămăduirilor despre care se vorbeşte aici. Pare că cei cu acest dar posedau cunoştinţă şi îndrumare divină în lucrarea lor, şi vindecau numai pe aceia cu privire la care Dumnezeu îi îndruma să-i vindece. Ei posedau în felul acesta oarecare cunoştinţă cu privire la consecinţe.

10

Puterea să facă minuni. [Săvârşirea de minuni, KJV]. Ca în cazul darului tămăduirilor (vezi

v. 9), acesta era un dar special săvârşit sub îndrumare divină. Totuşi, este privilegiul celor care nu posedă darul să se roage pentru intervenţie miraculoasă şi să li se răspundă la rugăciunile lor dacă aşa alege Dumnezeu.

Proorocia. Aceasta e puterea de a vorbi cu autoritate din partea lui Dumnezeu, sau în favoarea lui Dumnezeu, fie prin prezicerea de evenimente viitoare, fie declarând voia lui Dumnezeu pentru prezent (vezi Exo 3:10, 14, 15; Deu 18:15, 18; 2Sa 23:2; Mat 11:9, 10; 2Pet 1:21). Profeţia este mijlocul ales de Dumnezeu pentru a stabili legătura dintre Sine şi om (vezi Num 12:6; Amo 3:7). Întreaga Biblie a ajuns la oameni prin mijlocirea acestui dar (vezi 2Tim 3:16; 2Pet 1:20, 21). Scripturile mărturisesc despre Isus, şi darul profeţiei numit în mod corespunzător mărturia lui Isus (Apoc 19:10; vezi Ioan 5:39; Apoc 12:17). Viziuni, visuri, iluminare specială a minţii, sunt căi pe care lucrează acest dar al profeţiei (vezi Num 12:6; Apoc 1:1–3). În felul acesta agentul omenesc devine purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu (vezi 2Sa 23:2; Mat 3:3; 2Pet 1:21). Dumnezeu intenţiona ca aest dar important al Duhului să fie cu biserica Sa până la sfârşitul timpului (vezi Ioel 2:28, 29; Apoc 12:17; 19:10). De fapt, el trebuie să fie un semn de identificare al adevăratei biserici în zilele sfârşitului (Apoc 12:17; 19:10). Lucrul acesta e numai logic, deoarece Dumnezeu a folosit canalul acesta prin care să Se descopere pe Sine şi să dea soliile Sale lumii tot timpul de la căderea lui Adam în păcat.

Deosebirea duhurilor. Aceasta este capacitatea de a face deosebire între inspiraţia divină şi cea falsă (vezi 1Ioan 4:1–3; TM 228, 229). Hristos a avertizat biserica Sa că se vor ridica profeţi mincinoşi, mai ales în zilele sfârşitului, şi toţi trebuie să fie atenţi pentru a recunoaşte şi a respinge astfel de învăţători mincinoşi (vezi Mat 24:4, 5, 11, 23–25). Apostolii din biserica primară aveau capacitatea de a face deosebire între adevăraţii şi falşii propovăduitori şi mărturisitori ai creştinismului (vezi Fapte 5:1–10; 13:9–11). Era nevoie de acest dar în primele timpuri ale bisericii, când fără îndoială au fost mulţi care pretindeau că au aceste daruri. Satana a fost totdeauna gata să contrafacă ceea ce era adevărat, şi adesea să susţină pretenţiile impostorilor, prin minuni supranaturale (2Tes 2:9; Apoc 13:13, 14).

Felurite limbi. Darul acesta e tratat pe larg în cap. 14, unde e contrastat cu darul profeţiei.

Tălmăcirea limbilor. Era trebuincios un dar special pentru a interpreta soliile date (vezi cap. 14:27, 28; Nota Adiţională la cap. 14).

11

Unul şi acelaşi Duh. Toate înzestrările felurite puse la îndemâna bisericii sunt date de Duhul Sfânt, care lucrează în şi prin credincioşi. Întrucât Dumnezeu guvernează acţiunea darurilor Duhului, e lucru sănătos de a trage concluzia că ele trebuie să fie în perfectă armonie cu planul Lui general pentru încheierea lucrării Sale pe pământ. Cunoaşterea faptului că toate darurile vin de la Dumnezeu ar trebui să fie îndestulător pentru a interzice orice manifestare de mândrie pentru posedarea lor.

Fiecăruia. Vezi v. 7. La fel astăzi, toţi cei care se predau lui Hristos şi devin membri ai bisericii Sale de pe pământ, indiferent de naţionalitatea sau statutul lor social sau economic sau de realizările lor intelectuale, au asigurarea că Duhul Sfânt îi va echipa cu capacitatea de a-şi îndeplini datoriile lor creştineşti într-o mare măsură de eficacitate (vezi DA 823).

Cum voieşte. Duhul Sfânt împarte darurile Sale credincioşilor în acord cu cunoştinţa sa despre capacităţile lor şi cu nevoile existente în experienţa fiecărei persoane. Nu e o împărţire arbitrară, ci una bazată pe cunoştinţă şi înţelegere supremă. Marele obiectiv de a pregăti biserica să întâlnească pe Dumnezeu fără pată sau zbârcitură la venirea lui Hristos e factorul cârmuitor la distribuirea darurilor (vezi Efes 4:12, 13; 5:27; Apoc 14:5). Această declaraţie că darurile sunt date fiecăruia aşa cum Duhul Sfânt vede că e cel mai necesar e o sursă de încurajare pentru credincioşi. Ea îi asigură că ei vor primi exact capacitatea şi tăria de care au nevoie pentru a trăi o viaţă evlavioasă şi pentru a mărturisi cu putere în orice împrejurări ar fi puşi.

Personalitatea Duhului Sfânt e descoperită în versetul acesta, deoarece actele de distribuire a darurilor la oameni aşa cum vede el că e cel mai bine pentru interesele lor personale şi ale bisericii sunt strâns legate de o persoană. Şi suveranitatea Duhului e dovedită aici, deoarece El împarte darurile în totul cum Îi place.

12

Trupul este unul. Trupul omenesc este un organism, dar e compus din diferite mădulare şi părţi, fiecare având funcţiunea sa proprie indispensabilă şi toate unindu-se armonios într-un singur tot. Deşi diferitele părţi ale trupului sunt separate şi distincte în forma, mărimea şi funcţiunile lor, toate sunt esenţiale şi toate se unesc pentru a alcătui corpul întreg, şi toate sunt sub aceeaşi putere conducătoare, capul.

Hristos. Apostolul prezintă biserica drept corpul lui Hristos, arătând că el este un trup unit, Hristos fiind capul lui (vezi 1Cor 12:27; Efes 1:22, 23; Cols 1:18–24). Printr-o figură de vorbire, o parte e făcută aici să reprezinte întregul. Hristos capul bisericii, reprezintă întreaga biserică. Toţi membrii bisericii sunt persoane separate, având diferite slujbe şi răspunderi în biserică. Pentru însărcinările acestea, ei primesc daruri de la Dumnezeu corespunzătore cu nevoile lor individuale, dar toţi au să dea socoteală lui Hristos şi sunt uniţi cu El.

13

Botezaţi...ca să alcătuim un singur trup. [Botezaţi într-un singur trup, KJV]. Botezul la care se face referire aici e fără îndoială acela care însoţeşte botezul cu apă în cazul fiecărui copil cu adevărat nou născut al lui Dumnezeu (vezi Mat 3:11). Botezul cu apă e fără de valoare dacă cel care se botează nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt (Ioan 3:5, 6, 8). Prin lucrarea Duhului Sfânt oamenii devin mădulare ale trupului lui Hristos.

Fie iudei, fie greci. [Fie iudei, fie neamuri, KJV]. Oricare ar fi fost condiţia anterioară de viaţă a omului, sau oricare ar fi fost naţionalitatea lui, supunerea faţă de Hristos şi botezul prin Duhul Său înlătură toate diferenţele anterioare dintre el şi ceilalţi credincioşi, deoarece toţi sunt pe aceeaşi treaptă înaintea lui Dumnezeu. Nu naţionalitatea contează, ci umila acceptare a lui Isus ca Mântuitor, şi admiterea voioasă ca El să conducă totdeauna.

Fie robi, fie slobozi. Sau sclavi sau eliberaţi. Compară Gal 3:28; Cols 3:11. Faptul că sunt multe naţionalităţi şi categorii sociale care alcătuiesc trupul lui Hristos, sporeşte ideea diversităţii. Totuşi în ciuda diversităţii este unitate.

Dintr-un singur Duh. [Într-un Duh, KJV]. Dovezile textuale atestă (cf. p. 20) omiterea prepoziţiei într-un. Fără de ea, expresia zice: dintr-un Duh. Referirea este probabil la lucrarea Duhului Sfânt la data botezului, incluzând revărsarea darurilor. Unii comentatori pun expresia aceasta toţi am fost adăpaţi în legătură cu participarea comună la paharul Cinei Domnului, prin care acţiune credincioşii arătau că toţi aparţineau aceluiaşi trup, biserica lui Dumnezeu şi erau toţi uniţi în inimă. Totuşi, forma verbului tradus am fost adăpaţi [am fost făcuţi să bem] e de aşa fel încât să se refere acţiunea băutului la un anumit timp în trecut, şi nu la repetata participare la ritualul Sfintei Cine.

14

Trupul. În v. 14-26 Pavel prezintă ideea că unitatea organizaţiei include şi nu exclude, o pluralitate de mădulare. El ilustrează aceasta prin trupului omenesc, un sistem în care fiecare parte are lucrarea ei necesară. De nici o parte a trupului nu se poate dispensa în chip satisfăcător dacă trupul urmează să continue a funcţiona satisfăcător. Diferitele mădulare sunt prezentate ca susţinând o discuţie asupra problemei acesteia într-un stil foarte dramatic.

Un singur mădular. Trupul e alcătuit din diferite mădulare, care au de îndeplinit multe funcţiuni. O varietate asemănătoare urmează să fie aşteptată în biserică, şi nu e de presupus că toţi vor fi la fel, sau că vreun mădular pe care Dumnezeu l-a pus acolo va fi nefolositor. Nu doar o multiplicitate de părţi e ceea ce îi trebuie trupului, şi nu numai o multiplicitate de persoane e ceea ce cere o biserică. În ambele cazuri, ceea ce se cere este o deplină completare reciprocă a mădularelor săvârşind unit toate funcţiunile necesare pentru binele întregului. Trupul omenesc nu are loc sau nevoie de mădulare inactive care nu vin cu o contribuţie la eficienţa întregului organism; la fel, biserica are nevoie de membri consacraţi, activi, care continuu îşi aduc contribuţia lor la eficienta săvârşire a lucrării bisericii de câştigare de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu (vezi 4T 590; 5T 456, 457; 6T 434, 435).

15

Nu sunt din trup. Nici un mădular al trupului nu poate pe bună dreptate spune că, deoarece nu este o altă parte având poate un loc mai mare în treburile trupului, nu e trebuincios, şi aşa nu e

o parte esenţială a trupului. Într-un fel asemănător, nici un membru al trupului lui Hristos nu poate spune că deoarece nu ocupă o anumită poziţie e fără folos, şi nu are o legătură esenţială cu biserica. Membrul cel mai umil al bisericii e la fel un mădular al trupului lui Hristos ca şi cel mai mult dotat (vezi Mat 23:8–12; Iac 3:1; 1Pet 5:3). Toţi membrii sunt scumpi lui Hristos. El Şi-a dat viaţa pentru toţi. El ar fi murit chiar şi numai pentru un singur suflet (vezi Luc 15:4–7; DA 480; 8T 73).

16

Ureche. Argumentaţia e la fel ca la v. 15 (vezi comentariul acolo).

17

Ochi. Dacă toţi membrii bisericii ar avea acelaşi dar sau aceleaşi daruri, şi dacă toţi ar fi pregătiţi pentru aceeaşi slujbă sau acelaşi fel de serviciu, faze importante ale activităţii bisericii în proclamarea Evangheliei ar fi neglijate şi biserica ar slăbi în spiritualitate şi tărie. Fiecare parte trebuie să vină cu propria ei contribuţie la buna stare a trupului, altminteri nu se poate păstra maximum de eficienţă.

Mirosul. Nu este nici un simţ al trupului la care să se poată renunţe dacă trebuie să se asigure cea mai bună funcţionare a trupului spre bucuria vieţii. Simţul mirosului poate fi socotit de unii ca fiind de mai mică importanţă ca auzul sau văzul, dar nu e nevoie de multă gândire pentru a înţelege că o persoană lipsită de simţul mirosului este expusă la multe riscuri pe care alţii le pot evita prin capacitatea lor de a detecta lucrurile primejdioase prin nervul olfactiv. Dumnezeu nu face nimic pentru biserica Sa care să nu fie folositor. Planurile Lui pentru ea sunt bune şi nu rele (vezi Ier 29:11; Efes 5:27). Toate înzestrările spirituale pe care El le-a prevăzut pentru creşterea şi dezvoltarea bisericii au părţile lor importante de săvârşit, şi nici una nu poate fi omisă fără pagubă. Fiecare membru ar trebui să fie atât de conştient de marea sa datorie faţă de Domnul, şi atât de deplin supus voiei Lui, încât să aibă cea mai mare plăcere în a accepta orice loc îi este rânduit în serviciul bisericii.

18

Dumnezeu a pus. În înţelepciunea Sa, Dumnezeu a atribuit diferitelor părţi ale trupului diferitele lor funcţiuni. Omul nu are control asupra acestui aranjament; el este în totul rânduit de Dumnezeu. La fel, El rânduise diferite persoane în Corint să facă diferite feluri de lucrări. Fiecare era ales potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, şi înzestrat cu un dar care-l făcea în stare să îndeplinească răspunderile încredinţate lui (vezi v. 27, 28). Darurile erau împărţite de Dumnezeu; omul nu avea parte în repartizarea lor (vezi v. 11). Când se plânge şi obiectează contra locului şi lucrării sale în biserică, un membru se poate găsi în situaţia de răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.

19

Toate ar fi un singur mădular. Pare să fi fost un duh de nemulţumire din partea unora din Corint faţă de felul cum Dumnezeu distribuise darurile. Cei care nu deţineau slujbe de frunte în biserică păreau să fie îmbufnaţi, considerând că dacă nu erau slujitori ai Evangheliei sau învăţători n-aveau nici o însemnătate. Printr-o ilustraţie de efect prin intermediul trupului omenesc, Pavel a căutat să împrăştie aceste idei false, atrăgând atenţia la absurditatea care ar rezulta dacă toate părţile trupului omenesc ar fi contopite într-un singur mădular anumit, ca de pildă ochiul sau urechea.

Trupul. Pentru ca mâinile, picioarele, ochii, urechile, etc., să-şi îndeplinească slujba încredinţată, ele trebuie să fie unite în trup; nici unul din ele nu poate funcţiona dacă legătura este întreruptă. Dacă toată tăria trupului ar fi canalizată într-un anumit mădular ca de pildă ochiul, toate celelalte părţi ar suferi, şi ochiul însuşi ar deveni nefolositor. În felul acesta Pavel scoate în evidenţă că orice amestec în planul Creatorului pentru ordonata lucrare a trupului nu e folositoare, ci dăunătoare în rezultatele ei.

20

Fapt este. [Dar acum, KJV]. Pacea şi fericirea se găsesc în voioasa acceptare a planului lui Dumnezeu pentru făpturile Sale şi biserica Sa.

Un singur trup. Unitate în diversitate, şi diversitate în unitate, este aranjamentul care produce cele mai bune rezultate (vezi Eze 1:28; 10; 5T 751; GW 489). Mâna lui Dumnezeu este pentru toţi, şi creştinul individual se poate bucura că e considerat vrednic de o parte, fie ea cât de mică, în marea lucrare de a duce la o încheiere glorioasă planul de răscumpărare.

21

N-am trebuinţă. Acest verset mustră mândria acelora care se socoteau mai mult dăruiţi. Lor li se arată că îngâmfarea lor, care-i făcea să creadă că darurile mai mici puteau fi trecute cu vederea, este greşită. Există dependenţa reciprocă între diferite departamente ale vieţii bisericii a uneia faţă de alta pentru buna funcţionare a întregului. Membrii cei mai talentaţi ai bisericii sunt tot atât de dependenţi de cei mai puţin favorizaţi cât şi aceştia din urmă de cei dintâi. Acesta fiind cazul, nu e absolut nici un loc pentru mândria sau nemulţumirea în biserică. Fiecare parte a trupului are o anumită sarcină de îndeplinit şi nelucrarea unei părţi afectează eficienţa tuturor celorlalte. Aşa şi contribuţia slujbei în aparenţă cea mai puţin însemnată în biserică este importantă pentru lucrarea cu efect şi pentru armonioasa dezvoltare a întregii organizaţii.

În loc de mândrie şi nemulţumire, fraţii ar trebui să manifeste iubire şi simpatie unul faţă de altul. Cei care par a fi mai generos înzestraţi, ar trebui să se poarte cu gingăşie faţă de fraţii lor mai puţin favorizaţi şi să le ajute să ştie că ei preţuiesc ceea ce fac ei pentru cauza care e iubită de toţi membrii trupului lui Hristos (vezi 5T 279). Toţi credincioşii să reţină că iubirea şi unirea printre creştini e mijlocul lui Dumnezeu rânduit chiar de El de a informa lumea că El a trimis pe Fiul Său în lume (vezi Ioan 17:21).

22

Par mai slabe. [Par să fie mai slabe, KJV]. Nu e lucru sigur la care mădulare ale trupului se referă Pavel. Poate că este o aluzie la anumite părţi ale trupului care par să fie structural mai slabe ca altele şi au nevoie să fie protejate.

Neapărată trebuinţă. Un om poate continua să trăiască dacă pierde o mână, un picior, un ochi sau o ureche, dar nu poate să izbutească fără inimă, plămâni sau creier. Aşa că, deşi aceste membre par să fie mai slabe şi cer un înveliş protector, sunt de fapt de importanţă mai vitală, şi deci mai folositoare, decât mădularele aparent substanţiale, ca braţele şi picioarele.

23

Vrednice de mai puţină cinste. [Mai puţin onorabile, KJV]. Pavel nu identifică în mod specific aceste mădulare. Ele sunt fără îndoială acelea care în mod normal sunt îmbrăcate. Distincţia dintre acestea şi părţile mai puţin frumoase pare să fie o distincţie de grad, ultimele probabil referindu-se la organele sexuale şi organele de excreţie. Se obişnuieşte a lăsa faţa liberă, neîmpodobită cu îmbrăcăminte de orice fel, aşa şi cu mâinile; dar sunt anumite părţi ale corpului pe care modestia, decenţa şi buna cuviinţă cer să fie ascunse. Originea acestei practici de a acoperi anumite părţi ale trupului se găseşte în raportul căderi omului în păcat. Înainte de întrarea păcatului în familia omenească primii noştri părinţi erau acoperiţi cu un veşmânt de slavă, dar păcatul a făcut ca aceasta să fie îndepărtată şi Adam şi Eva, văzându-şi starea lor goală, au căutat să se acopere (vezi Gen 2:25; 3:7, 10, 11; PP 45, 57). Dumnezeu aşteaptă ca poporul Său să se îmbrace corespunzător, şi să aibă grijă ca cerinţele modestiei şi curăţeniei creştine să fie împlinită.

Mai multă podoabă. [Onoare abundentă, KJV]. Faţa, care e lăsată neacoperită, e considerată a fi în chip natural plăcută, în timp ce alte părţi ale trupului sunt atrăgător îmbrăcate. Aceasta pare să înveţe că acei membri ai bisericii mai puţin înzestraţi cu daruri spirituale decât alţii, nu ar trebui să fie dispreţuiţi sau trataţi cu milă. Darurile mai mici din biserică n-ar trebui să fie mai puţin apreciate, ci ar trebui să fie tratate cu mai multă consideraţie şi grijă, deoarece sunt indispensabile întregului corp.

24

N-au nevoie. Prima propoziţie a v. 24 poate să fie legată în chipul cel mai natural cu v. 23 ca în RV, RSV, etc. Faţa, mâinile, etc., sunt lăsate neacoperite, şi expunerea lor nu produce nici o jenă sau dezonoare. La fel, membrii mai talentaţi ai bisericii n-au nevoie de aceeaşi călăuzire şi instrucţiune spirituală ca aceia care nu sunt atât de mult favorizaţi cu daruri.

A întocmit trupul. [A combinat, KJV]. Gr. sugkerannumi, literal a amesteca laolaltă. Cuvântul e aflat numai aici şi în Evr 4.2. Aici cuvântul probabil înseamnă a pune laolaltă în aranjament ordonat. RSV zice ajustat. Dumnezeu a făcut o parte a corpului să fi dependentă de alta. Toate lucrează laolaltă în unitate armonioasă.

Mai multă cinste. În sensul de a cere mai multă atenţie şi grijă. Un om trebuie să lucreze şi să producă bunurile care îl vor face în stare să facă veşmintele necesare pentru a îmbrăca în chip corespunzător aceste părţi.

25

Dezbinare. Gr. schisma, (vezi cap. 1:10). Diferitele talente şi daruri posedate de diferiţi membri ai bisericii n-ar trebui să fie un motiv de alcătuirea de diferite partide în biserică. Nimeni n-ar trebui să fie făcut să aibă impresia că nu e corespunzător pentru societatea altora care au ceea ce s-ar putea privi ca daruri superioare. Pare să fie aici o referire la sciziunile care se dezvoltaseră în biserica din Corint (vezi cap. 1:10-12; 11:18). Toate părţile trupului omenesc sunt necesare, şi dependente una de alta. Nici o parte nu trebuie să fie considerată ca netrebuincioasă pentru binele întregului corp. Tot aşa şi cu biserica. Nici un membru, oricât de slab, neînvăţat, sau simplu, nu ar trebui să fie socotit ca netrebuincios sau fără de valoare. Fiecare e trebuincios la locul lui, şi nu e drept de a gândi că ei aparţin la trupuri diferite şi că deci nu se pot asocia laolaltă.

Îngrijească deopotrivă. [Aceeaşi grijă, KJV]. Indiferent de care parte a trupului omenesc poate fi afectată de durere sau de boală, resursele şi energiile întregului trup sunt concentrate pentru înlăturarea durerii şi readucerea mădularului rănit la o stare normală. La fel, în trupul spiritual, fiecare membru ar trebui să fie interesat de promovarea intereselor semenilor lor indiferent de persoană sau dar.

26

Suferă. Când unul din mădularele este rănit, întregul trup e făcut să sufere, din cauza legăturilor naturale şi vitale dintre mădularul rănit şi restul trupului. La fel biserica; ar trebui să fie o legătură atât de strânsă şi de vie între membri încât suferinţa unuia să fie comunicată întregii biserici, şi interesul şi ajutorul activ al tuturor să fie mobilizat spre a ajuta membrele suferinde. Dacă unul suferă de sărăcie, de pildă, e răspunderea bisericii de a ajuta pe cel ce suferă prin acoperirea lipsurilor lui materiale; dacă unul e persecutat pentru credinţa lui, întregul grup al credincioşilor ar trebui să participe la încercarea lui şi să se adune în jurul lui pentru a-i da tot sprijinul pe care i-l pot da (vezi Rom 12:13, 15, 16; Gal 6:2; 7T 292). Biserica este o organizaţie strâns întreţesută; în ea trebuie să fie văzută o unire care este asemănată cu aceea dintre persoanele Dumnezeirii (Ioan 17:21, 23; Rom 12:4, 5). Hristos Se identifică cu poporul Său, şi când unul suferă, El simte durerea (Mat 25:40, 45; Fapte 9:5). După cum în trupul firesc o înţepătură într-un deget este simţită prin tot braţul şi în tot corpul, tot aşa în trupul spiritual, când una din săgeţile otrăvite ale lui Satana străbate vreun membru, întreaga biserică e afectată. Întregul trup este afectat de funcţionarea anormală a celui mai mic membru.

Preţuit. [Onorat, KJV]. Sănătatea unui mădular al trupului e reflectată în buna stare a întregului trup. Tot aşa în biserică. Onoarea care-i revine unuia dintre membrii ei prin înzestrare specială, e împărţită de toţi, deoarece toţi sunt folosiţi de înzestrările speciale.

27

Voi. Pronumele este emfatic în versiunea greacă. Pavel se adresa credincioşilor corinteni, printre care erau unii care cauzaseră dezbinări în biserică, şi alţii care încă nu rupseseră deplin legătura cu idolatria, iar alţii care căzuseră în imoralitate (vezi cap. 1:10, 11; 3:3; 5:1, 2; 8:1). Ei trebuiau să aibă grijă să fie membri zdraveni, sănătoşi, făcându-şi propria lor parte în lucrarea bisericii. Ei ar trebui să fie credincioşi şi sinceri faţă de Hristos şi unul faţă de altul, neinvidioşi faţă de nici unul din fraţi.

Trupul lui Hristos. Compară Efes 1:22, 23; 4:4, 12, 16; 5:23, 30; Cols 1:18, 24; 2:19; 3:15. Membrii bisericii trebuie să fie supuşi voii lui Hristos în toate lucrurile la fel cum toate părţile trupului sunt îndrumate de voinţa capului; şi la fel cum toate mădularele trupului păstrează legătura vie cu capul şi unele cu altele, tot aşa credincioşii vor păstra legătură unii cu alţii, ca mădulare ale aceluiaşi trup, toţi supuşi aceluiaşi Cap, Hristos.

În parte. Gr. ek merous, literal, din parte, aici însemnând individual, în parte. Ideea este că fiecare membru personal are propria sa răspundere de a servi lui Dumnezeu la locul său şi potrivit propriei sale funcţiuni. Lucrul acesta pare să fie dezvoltat în v. 28-31, unde diferitele funcţiuni ale membrilor bisericii individual sunt descrise în acord cu diferitele daruri date de Duhul Sfânt.

28

Dumnezeu a rânduit. [Dumnezeu a pus, KJV]. Literal, Dumnezeu a pus pentru Sine. În v. 11 Duhul Sfânt e prezentat ca dând daruri; aici acest lucru îl face Dumnezeu. Membrii Dumnezeirii lucrează împreună în unire.

[Pe unii, KJV; G. Gal.]. Pavel vrea să spună, pe unii apostoli, pe unii profeţi, etc.

Întâi. Fără îndoială întâi nu numai din punct de vedere al timpului (vezi Mat 10:1–8; DA 290, 291) dar şi în rang, ca fiind una din cele mai importante slujbe în biserică.

Apostoli. Literal, unii trimişi. Termenul nu trebuie limitat la cei doisprezece. Şi alţii au fost numiţi apostoli (vezi 1Cor 15:7; Gal 1:19). Apostolii pare să fi avut jurisdicţie generală asupra bisericilor.

Prooroci. Vezi v. 10.

Învăţători. Cei înzestraţi cu capacitate specială de a prezenta Scripturile. Ei sunt probabil aceiaşi cu cei care posedau cuvântul cunoştinţei, care ştiau cum să desfăşoare tainele împărăţiei lui Dumnezeu pentru minţile cercetătoare (v. 8). Predicarea şi învăţarea sunt de aproape aliate; predicatorul proclamă adevărul într-un fel care mişcă inima ascultătorului şi-l îndeamnă la acţiune în favoarea celor ce au auzit; învăţătorul ia adevărul şi-l analizează şi sintetizează cu atâta claritate şi logică încât cei care ascultă într-adevăr înţeleg solia. Ei sunt în felul acesta făcuţi în stare să arate temeiul nădejdii care a fost sădită în inima lor de predicator.

Minunilor. Săvârşirea de minuni era unul din darurile cele mai spectaculare ale Duhului.

Minunile au jucat un rol hotărât în lucrarea lui Hristos pe pământ, şi a dat ucenicilor Săi puterea să facă minuni (vezi Mat 10:8; DA 350, 351; EW 189). Era planul Lui ca ucenicii Lui să aibă puterea de a săvârşi minuni pentru a face să înainteze lucrarea Lui pe pământ (vezi Mar 16:15–18; DA 823). Vezi 1Cor 12:10.

Tămăduirilor. Vezi v. 9.

Ajutorărilor. Gr. antilepsis, de la un verb însemnând literal, a pune stăpânire pe. Cuvântul apare numai aici în NT, dar e frecvent în papirusuri cu ideea de asistenţă, ajutor. Darul acesta este în general înţeles a fi capacitatea conferită celor care îndeplinesc slujba de diacon în biserică, mai ales în măsura în care slujba aceasta cere servirea nevoilor săracilor şi bolnavilor. Aceasta este

o lucrare căreia poate că nu-i e dată atât de multă publicitate ca unora din celelalte daruri, dar cu toate acestea, slujirea este o fază importantă a vieţii bisericii. A fi în stare a vizita pe bolnavi şi a le da adevărat ajutor plin de împreună simţire şi înţelegere, atât fizic cât şi spiritual, e un mijloc puternic de a întoarce inimile la Mântuitorul. Îngrijirea de cei săraci şi nevoiaşi prin uşurarea lipsei lor materiale se poate face satisfăcător numai de cei care sunt conduşi de Duhul. Aceasta este o lucrare cât se poate de rodnică (vezi Isa 58:7; 5T 612, 613; 6T 282, 306, 307; MH 147, 148).

Cârmuirilor. Gr. kuberneseis, derivat de la un verb însemnând a cârmui, a lucra în calitate de cârmaci, de unde a călăuzi, a guverna. Kuberneseis probabil se referă la darurile administrării în biserică.

Limbi. În ce priveşte o definiţie a acestui dar, vezi cap. 14; vezi Nota Adiţională la cap. 14.

29

Toţi sunt apostoli? Forma întrebării în textul grec arată că e aşteptat un răspuns negativ. Versetele 29, 30 arată că Dumnezeu nu acordă acelaşi dar fiecărui credincios. Ele sunt împărţite după nevoia anumitei situaţii care confruntă biserica într-un anumit loc şi timp. Trebuie să se reţină de asemenea faptul că darurile nu sunt pentru glorificarea şi înălţarea omului înzestrat cu ele, ci pentru împlinirea planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu, care împarte puterile acestea poporului Său după plăcerea Lui, şi nu după ideile şi părerile omului (vezi v. 4, 5, 11). Nu toţi credincioşii din Corint erau calificaţi de Duhul Sfânt să săvârşească îndatoririle oricărei anumite slujbe în biserică, de pildă aceea de învăţător sau profet, ci distribuirea darurilor era făcută de Duhul Sfânt persoanelor pe care El le alegea spre a le folosi pentru anumite scopuri precise. Aceasta trebuia să alunge de la primitorii darurilor orice mândrie şi toate ideile de superioritate faţă de fraţii lor consideraţi mai puţin favorizaţi.

30

Darul. [Darurile, KJV]. Versetul acesta continuă argumentaţia din v. 29 (vezi comentariul acolo).

31

Umblaţi dar după. [Râvniţi aprins, KJV]. Gr. zeloo, a fi zelos pentru. Corintenii erau îndemnaţi să stăruiască cu râvnă în a ruga pe Domnul să toarne Duhul Său asupra lor şi să le împartă darurile care sunt cele mai necesare pentru îndeplinirea rolului lor în lucrarea Lui. Înzestrarea iniţială cu un dar sau cu daruri, nu e în chip necesar înzestrarea finală. Ca în parabola talanţilor (vezi Mat 25:11-30), credincioşia faţă de datorie poate duce la înzestrări sporite.

Cele mai bune. Gr. kreittona, mai bune, deşi comparativul poate ţine locul superlativului cele mai bune. Totuşi, dovezile textuale (cf. p. 10) favorizează exprimarea superioare. Darurile spirituale sunt împărţite de Duhul Sfânt pentru clădirea bisericii la o stare de perfecţiune şi unire în Hristos (vezi Efes 4:12, 13). Fără îndoială, aceia care se ocupă direct cu scopul principal al bisericii, şi anume predicarea evangheliei, şi care contribuie cel mai mult la edificarea generală (vezi 1Cor 14:1) sunt consideraţi a fi de primă importanţă.

O cale nespus mai bună. [O cale mai excelentă, KJV]. Şi anume, calea iubirii descrisă în cap. 13.COMENTARIILE ELLEN G. WHITE

4 CT 314; Ev 98; 3T 446

4–12AA 92; TM 29

6 9T 145

7 COL 364

8, 9 9T 144

8–11COL 327; ML 37

11 CT 315; DA 823

12 FE 413, 466

12–277T 174

13 MH 25

13–21AA 317

14–214T 128; 5T 279; 6T 288; WM 123

24–27AA 318

26 7T 292

26, 27 WM 23

27 5T 731; 7T 296; 8T 174

28 AA 92; 3T 446