„Ascultați lucrul acesta!”

Astăzi, unii oameni sunt încurajați să exprime „adevărul lor” – experiențele lor, ideile lor, nevoile lor, limitele lor, convingerile lor – indiferent care ar fi acestea. Fiecare „adevăr” este valid (așa se crede) și nu ar trebui redus la tăcere. Ce se întâmplă însă atunci când unele dintre aceste „adevăruri” susținute cu tărie intră în conflict cu Adevărul, Isus Hristos, și cu Cuvântul Său scris?

Se întâmplă că unii vor accepta adevărurile biblice și se vor întoarce din rătăcirile lor, alții însă se vor agăța de minciunile lor. Unii își vor schimba comportamentul ca răspuns la adevăr, alții se vor revolta împotriva lui. Așa a decurs toată istoria omenirii.

Profeții biblici au fost adesea chemați să transmită mesaje pe care oamenii nu voiau să le audă. Drept urmare, mulți au fost criticați, marginalizați, chiar amenințați cu moartea sau uciși (Evrei 11:32-38). În ciuda tuturor acestor lucruri, profeții lui Dumnezeu și-au proclamat cu credincioșie mesajele, deoarece călăuzirea profetică divină nu era opțională pentru ei. Era o îndrumare spre salvarea vieții poporului lui Dumnezeu. De aceea mesajele trebuiau transmise indiferent de sacrificiul personal cerut profetului.

14 noiembrie: Ziua AMiCUS

Ieremia le-a atras atenţia de repetate ori asupra sfaturilor date în Deuteronomul. Mai mult decât alţi proroci, el a accentuat învăţămintele legii mozaice și a arătat cum acestea pot aduce cea mai înaltă binecuvântare spirituală atât poporului, cât și fiecărei inimi în parte. „Întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea”, îi îndemna el, „și veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Ieremia 6:16).

Cu o ocazie, la porunca Domnului, prorocul s-a așezat la una dintre intrările principale în cetate și acolo a susţinut importanţa sfinţirii zilei de Sabat și a dat avertizare cu solemnitate împotriva preocupării lor cu cele vremelnice în ziua aceasta. A fost făgăduită o binecuvântare cu condiţia ascultării. „Dacă Mă veţi asculta în adevăr, zice Domnul, … veți sfinți ziua Sabatului, nu veţi face nicio lucrare în ziua aceasta, atunci pe porţile acestei cetăţi vor intra împăraţi și voievozi care vor ședea pe scaunul de domnie al lui David; ei vor veni în care și călare pe cai, ei și voievozii lor, oamenii lui Iuda și locuitorii Ierusalimului, și cetatea aceasta va fi locuită în veci” (Ieremia 17:24,25).

Această făgăduinţă cu privire la prosperitate ca răsplată a supunerii, a fost însoţită de o prorocie cu privire la pedepsele care vor cădea peste cetate, dacă locuitorii se vor dovedi necredincioși faţă de Dumnezeu și faţă de Legea Sa. Dacă nu erau luate în seamă îndemnurile de a asculta de Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, și de a sfinţi ziua Sa de Sabat, atunci cetatea și palatele ei aveau să fie distruse pe de-a-ntregul de foc.

Astfel, prorocul a susţinut cu tărie principiile sănătoase ale vieţuirii corecte atât de lămurit date în cartea legii. Dar starea care predomina în ţara lui Iuda era de așa natură că numai prin cele mai hotărâte măsuri se putea produce o schimbare în bine; de aceea, el lucrase din toată inima pentru binele celor nepocăiţi. „Desţeleniţi-vă un ogor nou”, îi îndemna El, „și nu semănaţi între spini!” „Curăţește-ţi inima de rău, Ierusalime, ca să fii mântuit!” (Ieremia 4:3,14).

Dar marea masă a poporului n-a luat în seamă chemarea la pocăinţă și la reformă. Încă de la moartea bunului rege Iosia, aceia care conduceau poporul se dovediseră necredincioși însărcinării lor și îi duseseră în rătăcire pe mulţi. Ioahaz, înlăturat prin intervenţia împăratului Egiptului, fusese urmat de Ioiachim, fiul cel mai mare al lui Iosia. De la începutul domniei lui Ioiachim, Ieremia avea slabă nădejde să scape ţara iubită de distrugere și poporul din robie. Cu toate acestea, nu i s-a îngăduit să tacă în timp ce regatul era ameninţat de distrugerea groaznică. Cei care Îi rămăseseră credincioși lui Dumnezeu trebuiau încurajaţi să stăruiască în facerea binelui, iar păcătoșii trebuiau convinși, dacă era cu putinţă, să se întoarcă de la nelegiuire. – Profeți și regi, p. 411, 412

Moise, conducătorul ales de Dumnezeu, a cunoscut bucuriile și durerile îndrumării unei mulțimi pestrițe prin pustiu, în căutarea Țării Promise.

O citire atentă a acestor versete arată că israeliții erau furioși pe Dumnezeu, pentru că nu aveau încredere în El. Moise și Aaron, reprezentanții umani ai stăpânirii supreme a lui Dumnezeu, au devenit ținte ușoare pentru mânia națiunii. Nevoia de siguranță fizică și psihică este o motivație de bază a tuturor ființelor umane. Atunci când una dintre acestea este amenințată sau când percepem ceva drept o amenințare la adresa bunăstării noastre fizice sau psihice, putem deveni iritați sau chiar iraționali.

Israeliții aveau temeri legitime cu privire la dificultățile care îi așteptau în cucerirea Țării Promise, „dar atunci când își lasă inima în voia necredinței, oamenii se așază sub controlul lui Satana și nimeni nu poate spune până unde îi poate duce el” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 389). Moise, în calitate de lider, s-a confruntat în acel moment cu o provocare aproape imposibil de depășit. Temerile poporului s-au transformat rapid în mânie împotriva lui Aaron și a lui Moise și într-o răzvrătire deschisă față de Dumnezeu. Când poporul a căutat conducători noi pentru a-l înlocui pe profetul/conducătorul ales de Dumnezeu (Deuteronomul 34:10-12; Numeri 14:4), Iosua și Caleb și-au sfâșiat hainele și au implorat poporul să se încreadă în Dumnezeu, în ciuda temerilor: „Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea” (Numeri 14:8,9).

Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită nişte bărbaţi care să cerceteze ţara Canaan, pe care avea să le-o dea copiilor lui Israel. … După ce au vorbit despre rodnicia pământului, toţi, cu excepţia a doi dintre ei, au vorbit foarte descurajator despre posibilitatea de a lua ţara în stăpânire. … Când au auzit acest raport, israeliţii au dat glas dezamăgirii în reproşuri amarnice şi în ţipete de jale. Ei nu au stat să se gândească la faptul că Dumnezeu, Cel care îi adusese până acolo, cu siguranţă avea să le dea ţara în stăpânire. …

Caleb şi-a făcut drum până în faţă şi vocea lui clară şi răsunătoare a fost auzită peste toată rumoarea mulţimii. El a contrazis rapoartele pline de laşitate ale celorlalte iscoade, care slăbiseră credinţa şi curajul întregului Israel. Le-a cerut oamenilor să fie atenţi şi aceştia şi-au încetat pentru o clipă plângerile ca să-l asculte. … Dar, în timp ce el vorbea, iscoadele necredincioase l-au întrerupt strigând: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.”

Pornind pe o cale greşită, aceşti bărbaţi s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Moise şi Aaron, împotriva lui Caleb şi Iosua. Fiecare pas făcut în direcţia greşită i-a făcut mai hotărâţi în planul lor de a descuraja orice încercare de a lua în stăpânire ţara Canaanului. Ei au denaturat adevărul, ca să-şi atingă scopul ticălos. Au prezentat clima ca fiind nesănătoasă şi pe oameni ca având o statură uriaşă.

Raportul acesta nu era doar negativ, ci şi mincinos. Era contradictoriu, deoarece, dacă ţara era nesănătoasă şi îşi mânca locuitorii, atunci cum de aceştia atinseseră aşa proporţii enorme? Când oamenii aflaţi în poziţii de răspundere îşi lasă inimile pradă necredinţei, nu mai există graniţe în înaintarea lor către rău. … Dacă doar doi bărbaţi ar fi adus raportul cel rău şi toţi ceilalţi zece i-ar fi încurajat să ia ţara în stăpânire în Numele Domnului, ei tot ar fi ascultat mai degrabă de sfatul celor doi decât de al celorlalţi zece, din cauza necredinţei lor nelegiuite. – Conflict and Courage, p. 106

Înainte de a începe împărțirea țării, Caleb, însoțit de conducătorii seminției sale, s-a înfățișat cu o cerere specială. În afară de Iosua, Caleb era acum omul cel mai înaintat în vârstă din Israel. El și Iosua fuseseră singurii dintre iscoade care aduseseră un raport bun despre pământul făgăduit și care îmbărbătaseră poporul să meargă și să-l cucerească în Numele Domnului. Caleb i-a amintit acum lui Iosua făgăduința dată pe vremea aceea, cu privire la răsplătirea credincioșiei sale: „Țara în care a călcat piciorul tău va fi moștenirea ta pe vecie, pentru tine și pentru copiii tăi, pentru că ai urmat în totul voia Domnului, Dumnezeului meu.”

De aceea a prezentat cererea de a i se da Hebronul ca moștenire. … Cele cerute i-au fost acordate fără întârziere. Nimănui altcuiva nu i se putea încredința cu mai multă siguranță cucerirea acestor cetăți uriașe. … Credința lui Caleb era acum la fel cum fusese atunci când mărturia sa contrazisese raportul cel rău al celor zece iscoade. El crezuse făgăduința lui Dumnezeu că îi va da poporului Său în stăpânire Canaanul și astfel el Îl urmase în totul pe Dumnezeu. El îndurase împreună cu poporul său îndelungata călătorie prin pustie și avusese, în felul acesta, parte de dezamăgirile și de poverile celor vinovați. Cu toate acestea, nu se plângea, ci preamărea îndurarea lui Dumnezeu care îl ocrotise prin pustie, în timp ce frații lui mureau. … Bătrânul și viteazul luptător dorea să îi dea poporului o pildă prin care să-L onoreze pe Dumnezeu și care să încurajeze semințiile să supună pe deplin pământul pe care părinții lor l-au considerat de necucerit. Caleb a primit moștenirea după care inima lui tânjise timp de patruzeci de ani și, prin credința că Dumnezeu va fi cu el, „a izgonit de acolo pe cei trei fii ai lui Anac”. …

Lașii și răzvrătiții pieriseră în pustie, dar iscoadele neprihănite au mâncat din strugurii din Eșcol. Fiecăruia i s-a dat după credința lui. Necredincioșii au văzut cum li se împlinesc temerile. În pofida făgăduin­țelor divine, ei spuseseră că este cu neputință să fie cucerit Canaanul, și nici nu l-au stăpânit. Dar aceia care s-au încrezut în Dumnezeu și au privit nu atât de mult la greutățile de învins, cât la puterea atotbiruitorului lor Ajutor, au intrat în țara cea bună. – Conflict and Courage, p. 123

Ieremia a fost vocea profetică a lui Dumnezeu pentru națiunea lui Iuda într-o perioadă de dezastru iminent. Prin Ieremia, Dumnezeu îi avertizase mulți ani pe cei din Iuda cu privire la nemulțumirea Sa față de ei și că Babilonul avea să-i cucerească și să-i ducă în robie (Ieremia 6:8-19;26). Domnul căuta să-i salveze, dar ei trebuiau să asculte. Păcatele lor erau multe, evidente și neschimbate. Idolatria, jertfirea copiilor, adulterul și tirania erau ceva obișnuit în vremea lui Ieremia, însă avertizările și apelurile lui nu au fost luate în seamă. Spre finalul slujirii profetice a lui Ieremia, apelurile lui Dumnezeu au devenit mai intense, dar eforturile Sale au rămas întotdeauna răscumpărătoare. În capitolul 32, de exemplu, Dumnezeu îi spune lui Ieremia să cumpere o bucată de pământ și să păstreze actul de proprietate, „căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor [...]: «Iarăşi se vor mai cumpăra case, ogoare şi vii în ţara aceasta»” (Ieremia 32:15). Dragostea a fost cea care L-a determinat pe Dumnezeu să-l facă pe Ieremia să scrie un fel de ultim apel la pocăință și la reformă. Reacția lui Ioiachim la acest mesaj a fost dispreț față de Dumnezeu, față de mesajul și mesagerul Său.

Uneori avem tendința de a crede că, dacă respingem sau distrugem mesajele lui Dumnezeu ori pe mesagerii Săi, va dispărea și mesajul. Refuzul nostru de a lua în seamă cuvântul profetic al lui Dumnezeu nu șterge mesajul pe care El îl are pentru noi. Disprețul nostru nu face decât să intensifice răul care va veni peste noi și peste familiile noastre din cauza ignoranței sau revoltei noastre deliberate. Profeția lui Ieremia despre sfârșitul regelui Ioiachim conține un avertisment serios pentru fiecare om (Ieremia 36:30,31): ignorăm avertizările lui Dumnezeu pe propriul nostru risc, deoarece vom culege consecințele păcatului și ale răului nostru.

Criza cerea un efort public larg cuprinzător. Domnul i-a poruncit lui Ieremia să stea în curtea templului și să vorbească întregului popor al lui Iuda, care intra și ieșea. Nu trebuia să minimalizeze niciun cuvânt din soliile încredinţate lui, pentru ca păcătoșii din Sion să aibă ocazia deplină să ia aminte și să se întoarcă de la căile lor rele.

Prorocul a ascultat: s-a așezat la poarta Casei Domnului, și-a ridicat glasul de avertizare și îndemn. Sub inspiraţia Celui Atotputernic, el a spus: „Ascultaţi Cuvântul Domnului, toţi bărbaţii lui Iuda, care intraţi pe aces­te porţi ca să vă închinaţi înaintea Domnului! Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: «Îndreptaţi-vă căile și faptele și vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta. Nu vă hrăniţi cu nădejdi înșelătoare, zicând: ’Acesta este Templul Domnului!’ Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile și faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii, dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan și pe văduvă, dacă nu veţi vărsa sânge nevinovat în locul acesta și dacă nu veţi merge după alţi dumnezei spre nenorocirea voastră, numai așa vă voi lăsa să locuiţi în locul acesta, în ţara pe care am dat-o părinţilor voștri, din veșnicie în veșnicie»” (Ieremia 7:2-7).

Aici se vede lămurit că Domnul nu este dornic să pedepsească. El Își reţine judecăţile ca să pledeze pe lângă cei nepocăiţi. Acela care face „milă, judecată și dreptate pe pământ” (Ieremia 9:24), stăruie pe lângă copiii rătăcitori; pe orice cale posibilă El caută să-i înveţe calea vieţii veșnice. El îi scosese pe israeliţi din robie ca să-L slujească pe El, singurul Dumnezeu viu și adevărat. Cu toate că rătăciseră multă vreme în idolatrie și nu luaseră seama la avertizările Sale, El tot Își face acum cunoscută dorinţa de a amâna pedeapsa și de a acorda încă o ocazie de pocăinţă. El explică faptul că numai printr-o reformă profundă a inimii putea fi îndepărtată nenorocirea care stătea să vină. Zadarnică era încrederea pe care ei aveau s-o pună în templu și în slujbele lui. Riturile și ceremoniile nu puteau face ispășire pentru păcate. Cu toată pretenţia lor de a fi poporul ales al lui Dumnezeu, numai reforma inimii și a unei vieţi practice îi putea salva de urmarea inevitabilă a unei nelegiuiri continue.

Astfel că, „în cetăţile lui Iuda și pe uliţele Ierusalimului”, solia lui Ieremia către Iuda era: „Ascultaţi cuvintele legământului acestuia” – preceptele clare ale lui Iehova, așa cum sunt raportate în Sfintele Scripturi – „și împliniţi-le” (Ieremia 11:6). Aceasta este solia pe care a vestit-o pe când stătea în curţile templului, la începutul domniei lui Ioiachim. – Profeți și regi, p. 412–414

Răspunsurile umane la darul profeției pot lua multe forme. În cazul lui Moise, copiii lui Israel au ajuns la o revoltă deschisă față de el și Aaron, mânați de teama de inamicii pe care urmau să-i întâlnească la intrarea în Țara Promisă. Ani mai târziu, regele Ioiachim a ars mesajul lui Dumnezeu, în speranța de a distruge cuvântul Lui profetic. Însă acestea nu au fost deloc cazuri izolate. Istoria poporului Israel din vechime și a lui Iuda a fost, cu rare excepții, una a respingerii profeților.

Lucrarea profetică a lui Ieremia s-a întins pe durata domniei lui Iosia, a lui Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin și Zedechia. Imperiul Babilonian, condus de Nebucadnețar, ajunsese acum la ușa lui Iuda. Profețiile lui Ieremia erau aproape în întregime împlinite atunci când un tânăr de 21 de ani, numit Zedechia, a urcat pe tron (2 Cronici 36:11). Biblia spune: „El a făcut ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului său şi nu s-a smerit înaintea prorocului Ieremia, care-i vorbea din partea Domnului” (2 Cronici 36:12).

De notat cum este descris darul profetic al lui Ieremia! Se spune despre el că vorbea din partea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Zedechia nu s-a smerit înaintea profetului. Totuși Ieremia, care nu era decât un om, un păcătos ca noi toți, era un reprezentant al Domnului, în numele căruia vorbea. Ieremia a fost unul dintre cei mulți care au avut acest rol. Timp de secole, Dumnezeu trimisese profeți poporului Său (Exodul 3:15; Psalmii 105:26; Maleahi 3:1; Isaia 6:8; Ieremia 25:4; Matei 11:13; Luca 11:49 etc.), vrând „ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Această istorie a Israelului din vechime și a lui Iuda este istoria încercărilor neîncetate ale lui Dumnezeu ca, prin făgăduințele Sale de mântuire, să ajungă la poporul Său rătăcit, dacă acesta s-ar fi pocăit.

Dar, în acest ceas târziu al istoriei lui Iuda, harul pe care Dumnezeu l-a acordat poporului prin îndrumarea și prin mângâierea glasului profetic al lui Ieremia a fost întâmpinat nu cu smerenie, credință și pocăință, ci cu râsete, batjocură și dispreț.

Solia lui Ieremia către preoţi și popor a stârnit în mulţi împotrivire. Cu o acuzaţie îndrăzneaţă au strigat: „Pentru ce prorocești în Numele Domnului și zici: «Casa aceasta va ajunge ca Silo și cetatea aceasta va fi pustiită și lipsită de locuitori?» Tot poporul s-a îngrămădit în jurul lui Ieremia în Casa Domnului” (Ieremia 26:9). Preoţii și prorocii mincinoși împreună cu poporul s-au îndreptat cu mânie împotriva lui, care nu le vorbea cuvinte plăcute și nici nu le prorocea amăgiri. Astfel, solia lui Dumnezeu a fost dispreţuită, iar slujitorul Lui, ameninţat cu moartea.

Veștile despre cuvintele lui Ieremia au fost duse căpeteniilor lui Iuda și ei s-au grăbit să vină din palatul regelui la templu să afle adevărul în această problemă. „Atunci, preoţii și prorocii au vorbit căpeteniilor și întregului popor: «Omul acesta este vinovat de pedeapsa cu moartea, căci a prorocit împotriva cetăţii acesteia toate lucrurile pe care le-aţi auzit voi înșivă cu urechile voastre!»” (vers. 11). Dar Ieremia a stat cu mult curaj înaintea căpeteniilor și a poporului, zicând: „Domnul m-a trimis să prorocesc împotriva Casei acesteia și împotriva cetăţii acesteia toate lucrurile pe care le-aţi auzit voi. Acum, îndreptaţi-vă căile și faptele, ascultaţi glasul Domnului, Dumnezeului vostru, și Domnul Se va căi de răul pe care l-a rostit împotriva voastră! Cât despre mine, iată-mă în mâinile voastre; faceţi-mi ce vi se va părea că este bine și drept! Numai să știţi că, dacă mă veţi omorî, vă veţi face vinovaţi de sânge nevinovat, voi, cetatea aceasta și locuitorii ei, căci Domnul m-a trimis în adevăr la voi să rostesc în auzul vostru toate aceste cuvinte!” (vers. 12-15)

Dacă prorocul ar fi fost intimidat de atitudinea ameninţătoare a acelora cu o înaltă autoritate, solia lui ar fi fost fără efect și și-ar fi pierdut viaţa, dar curajul cu care a dat avertizarea solemnă a impus respect poporului și a întors căpeteniile lui Israel în favoarea lui. Ei au discutat cu preoţii și cu prorocii falși, arătându-le cât de neînţelepte erau măsurile extreme pe care le susţineau, și cuvintele lor au produs o reacţie în mintea poporului. În felul acesta, Dumnezeu a ridicat apărători ai slujitorului Său. …

Prin mijlocirea acestor bărbaţi cu influenţă, viaţa prorocului a fost cruţată, cu toate că mulţi dintre preoţi și dintre prorocii falși, neputând suporta adevărurile acuzatoare pe care le rostea el, ar fi fost bucuroși să-l vadă condamnat la moarte, sub acuzaţia de răscoală.

Din ziua chemării până la încheierea slujirii sale, Ieremia a stat înaintea celor din Iuda ca „o cetăţuie”, împotriva căreia mânia omului n-a putut face nimic. „Ei se vor război cu tine”, îl avertizase Domnul pe slujitorul Său, „dar nu te vor birui, căci Eu voi fi cu tine, ca să te scap și să te izbăvesc, zice Domnul”. „Te voi izbăvi din mâna celor răi și te voi scăpa din mâna asupritorilor” (Ieremia 6:27; Ieremia 15:20,21).

Predispus din fire la timiditate, Ieremia tânjea după pacea și liniștea unei vieţi retrase, unde nu trebuia să fie martor la nepocăinţa continuă a poporului iubit. Inima i se strângea de chin când vedea distrugerea produsă de păcat. „O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi”, se jelea el, „aș plânge zi și noapte pe morţii fiicei poporului meu! O, dacă aș avea un han de călători în pustie, aș părăsi pe poporul meu și m-aș depărta de el!” (Ieremia 9:1,2). – Profeți și regi, p. 417–419

Te-ai uitat vreodată la lucruri pe care alții le-au făcut în trecut și ai gândit: Dacă eram în locul lor, eu nu făceam niciodată ce au făcut ei? Totuși, dacă suntem sinceri cu noi înșine, este posibil să nu facem exact aceleași lucruri ca alții, dar adesea ne comportăm în moduri asemănătoare, repetând aceleași greșeli și poate refuzând intenționat să observăm ce facem cu adevărat. Acesta este principiul la care Isus Însuși a făcut referire când a spus: „Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:5).

În aceste versete se simte că Domnul Isus detesta comportamentul fariseilor deoarece ipocrizia lor era agravată de un refuz hotărât de a se schimba. Domnul Isus nu mai tolera religia fariseilor. El demasca elitele spirituale îmbrăcate în veșminte lungi și somptuoase, care nu erau cu mult mai mult decât niște morminte văruite, pline de oase de morți (Matei 23:27,28). Ei nu voiau să-și mărturisească și nici să-și părăsească păcatele, nici măcar atunci când acestea le erau arătate clar sau când Isus le oferea în mod repetat ocazia de a se pocăi și de a fi mântuiți.

Când avea de-a face cu ei, nu este de mirare că Domnul Isus îi considera ipocriți. Formula repetată adesea era: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!” (vezi Matei 23:14,15,23,25,27). Într-adevăr viața lor era caracterizată de faptul că spuneau un lucru și făceau altul. Așa era și atitudinea lor față de profeți. Ei credeau, de pildă, că prin împodobirea mormintelor profeților onorau credința, dar refuzau să facă lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi să se pocăiască în urma cuvintelor profeților. În schimb, doreau să fie asociați cu puterea și cu patosul profeților, dar nu și cu esența și conținutul mesajelor lor. Lustruind mormintele și cavourile slujitorilor lui Dumnezeu, își ziceau în sinea lor că ei nu ar fi vărsat niciodată sângele mesagerilor lui Dumnezeu. Totuși, în același timp, plănuiau uciderea cuiva mult mai mare decât un profet – a lui Mesia Însuși.

Mare parte din învăţăturile lor [ale fariseilor] erau contrare Scripturilor. Isus zicea: „Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște.” Fariseii prescriseseră o mulţime de rânduieli întemeiate pe tradiţii, care restrângeau fără niciun rost libertatea personală. Și explicau anumite părţi din lege în așa fel, încât le impuneau oamenilor să se supună unor rânduieli pe care ei le nesocoteau în ascuns și faţă de care, atunci când le convenea, pretindeau că sunt scutiţi.

Ţinta pe care o urmăreau era să-i impresioneze neîncetat pe toţi cu evlavia lor. Nimic nu era socotit prea sfânt pentru a servi acest scop. Dumnezeu îi spusese lui Moise următoarele cu privire la poruncile Sale: „Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini și să-ţi fie ca niște fruntarii între ochi” (Deuteronomul 6:8). Cuvintele acestea au o adâncă însemnătate. Când cugetă la Cuvântul lui Dumnezeu și îl practică, omul este înnobilat în întregime. În fapte de dreptate și pline de îndurare, mâinile vor da la iveală, ca un semn, principiile Legii lui Dumnezeu. Ele vor fi ţinute curate faţă de mită și de tot ce este corupt și înșelător. Ele vor fi active în fapte de iubire și milă. Ochii, îndreptaţi către o ţintă nobilă, vor fi curaţi și sinceri. Expresia feţei, limbajul ochilor vor mărturisi despre caracterul nepătat al aceluia care iubește și onorează Cuvântul lui Dumnezeu. Dar iudeii din zilele lui Hristos nu vedeau nimic din toate acestea. Porunca dată lui Moise a fost interpretată în sensul că era necesar ca preceptele Scripturii să fie purtate cumva de fiecare om. De aceea, ele erau scrise pe bucăţi de pergament și legate în jurul capului și al încheieturii mâinii, într-un fel care să atragă privirile. Dar aceasta nu făcea ca Legea lui Dumnezeu să pună mai multă stăpânire asupra minţii și inimii. Pergamentele acestea erau purtate mai mult ca niște distincţii care să atragă atenţia. Ele aveau drept scop să îi dea celui care le purta o aureolă de evlavie, care să atragă respectul poporului. …

 „Vai de voi, cărturari și farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi și ziceţi: «Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor!» Prin acestea mărturisiţi despre voi înșivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe profeţi.” Ca să-și arate stima faţă de profeţii morţi, iudeii erau foarte zeloși să le înfrumuseţeze mormintele, dar n-au câștigat nimic din învăţăturile lor, nici nu au luat seama la mustrările lor.

În zilele lui Hristos, se cultiva un respect superstiţios pentru locurile de odihnă ale morţilor și sume mari de bani erau risipite pentru împodobirea lor. Înaintea lui Dumnezeu, lucrările acestea erau o idolatrie. În respectul lor necuvenit pentru cei morţi, oamenii arătau că nu Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice și nici pe semenii lor ca pe ei înșiși. Aceeași idolatrie se vede pe scară întinsă și în zilele noastre. Mulţi sunt vinovaţi de neglijarea văduvelor și a orfanilor, a bolnavilor și a săracilor, pentru a clădi monumente costisitoare pentru cei morţi. Timp, bani și muncă sunt din belșug folosite pentru acest scop, în timp ce datoriile pentru cei vii – datorii pe care Hristos le-a poruncit foarte clar – sunt lăsate neîmplinite.

Fariseii clădeau mormintele profeţilor, le împodobeau gropile și ziceau unul către altul: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui slujitorilor lui Dumnezeu”. Dar, în același timp, ei plănuiau să ia viaţa Fiului Său. Aceasta ar trebui să fie o învăţătură pentru noi. Ar trebui să ne deschidă ochii faţă de puterea lui Satana de a înșela mintea care se îndepărtează de la lumina adevărului. Mulţi urmează calea fariseilor. Ei îi cinstesc pe aceia care au murit pentru credinţa pe care o aveau. Se miră de orbirea iudeilor care L-au lepădat pe Hristos. Dacă am fi trăit noi în zilele Lui, declară ei, cu mare bucurie am fi primit învăţătura Lui și nicidecum nu ne-am fi făcut părtași la vinovăţia acelora care L-au lepădat pe Mântuitorul. Dar, atunci când ascultarea de Dumnezeu cere sacrificiu de sine și umilinţă, tocmai acești oameni își înăbușă convingerile și refuză să dea ascultare. În felul acesta, ei manifestă același spirit ca fariseii pe care i-a condamnat Isus. – Hristos, Lumina lumii, p. 612, 617

Toate aceste relatări din Vechiul Testament, oricât de neplăcute și de triste, au fost consemnate cu un scop bun: de preferat ca noi să învățăm lecțiile despre ce se întâmplă când ne răzvrătim față de Dumnezeu.

În aceste versete Pavel trasează o linie clară între trecut și prezent, legând Israelul din vechime de biserică, din care facem parte acum noi, cei care L-am acceptat pe Isus ca Domn și Mântuitor (Galateni 6:14-16). Pavel arată limpede că istoria experiențelor omenirii cu Dumnezeu – fie ele bune sau rele – nu trebuie trecută cu vederea. De fapt, Dumnezeu a considerat acest lucru atât de important încât a făcut ca ele să fie consemnate ca exemple, „ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei” (1 Corinteni 10:6). Cu alte cuvinte, trecutul este adesea un prolog al viitorului. Trecutul stabilește frecvent contextul pentru ceea ce se întâmplă în prezent și pentru ceea ce se va întâmpla în viitor.

În esență, Dumnezeu ne spune că nu suntem condamnați să repetăm greșelile generațiilor trecute, iar pentru aceasta nu e nevoie decât să luăm aminte la avertizările Scripturii și la mesajele profetice pe care ni le-a trimis prin profeții Săi. Dacă ascultăm, învățăm și suntem supuși Lui, viața noastră va reuși și va prospera (2 Cronici 20:20). Pentru unii, chiar și prosperitatea spirituală a ajuns să fie definită prin case, prin mașini și haine frumoase și prin alte bunuri materiale. Deși promite să aibă grijă de nevoile noastre, Dumnezeu dorește și ca sufletul nostru să prospere, după cum prosperăm și în alte privințe (3 Ioan 2). Însă adevărata împlinire spirituală durabilă în viața creștină cere ascultare de mesajele lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu irosește cuvinte. Când El vorbește, cuvintele Lui sunt veșnice. Nu își pierd niciodată puterea și eficiența (Isaia 40:8). Ele ne sunt date ca avertizare, „pentru învățătura noastră, peste care au trecut sfârșiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11). Dacă aceste lucruri erau adevărate atunci, cu cât mai mult ar trebui să ni se aplice nouă astăzi?

Dumnezeu va lucra cu cei care vor să asculte de glasul Lui.

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie sfetnicul nostru și trebuie să ne călăuzească experiența. Învățăturile din istoria Vechiului Testament, dacă sunt studiate cu credincioșie, ne vor arăta cum este posibil acest lucru. Hristos, învăluit într-un stâlp de nor ziua și într-un stâlp de foc noaptea, a fost Călăuza și Lumina copiilor lui Israel în peregrinarea lor prin pustie. Iată o Călăuză care nu greșește.

Prin toate experiențele lor, Dumnezeu încerca să-i învețe ascultarea de Călăuza lor cerească și credința în puterea Lui de a-i elibera. Eliberarea lor din suferințele din Egipt și trecerea prin Marea Roșie le-au descoperit puterea Lui de a salva. Când s-au răzvrătit împotriva Lui și au mers împotriva voinței Sale, Dumnezeu i-a pedepsit. Când au stăruit în răzvrătirea lor și au fost hotărâți să meargă pe calea lor, Dumnezeu le-a dat ce au cerut și, în acest fel, le-a arătat că, pentru binele lor El a reținut ceea ce nu le dăduse. Fiecare pedeapsă care a venit ca urmare a murmurărilor lor a fost o lecție pentru acea mare mulțime, că tristețea și suferința sunt întotdeauna urmarea călcării legilor lui Dumnezeu.

Istoria Vechiului Testament a fost consemnată pentru beneficiul acelora care aveau să trăiască în generațiile următoare. Lecțiile Noului Testament sunt la fel de necesare. Și aici, Hristos este Învățătorul, Cel care Își conduce poporul să caute acea înțelepciune care vine de sus și să dobândească acea înțelepciune în neprihănire care va modela caracterul după asemănarea divină. Atât Scripturile Vechiului Testament, cât și cele ale Noului Testament ne învață principiile ascultării de poruncile lui Dumnezeu ca fiind condiția pentru a obține acea viață care se măsoară cu viața lui Dumnezeu, căci prin ascultare devenim părtași naturii divine și învățăm să scăpăm de stricăciunea care este în lume prin poftă. Prin urmare, regulile Scripturii trebuie studiate, poruncile ei respectate, principiile ei, care sunt mai prețioase decât aurul, aduse în viața de zi cu zi. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 254.

Arthur White, nepotul lui Ellen White și fost director al Patrimoniului Ellen G. White, a estimat că bunica lui a primit sute de viziuni și de vise profetice. Viziunile durau între câteva minute și mai multe ore, uneori în prezența unor grupuri mari de oameni. Scepticii aveau ocazia uneori să o analizeze în timpul unor astfel de manifestări publice. Ca și profeții biblici, ea a fost supusă unor fenomene supranaturale. În 1868, James White a descris starea ei în timpul unei viziuni: „complet inconștientă cu privire la ce se petrecea în jurul ei”, nu respira, mușchii îi erau „rigizi” și „articulațiile înțepenite”, mișcările și gesturile ei erau „libere și grațioase”, iar ochii îi erau deschiși. După ce ieșea din viziune, pentru o vreme nu mai vedea bine. Nimeni nu putea controla când sau cât timp se afla într-o viziune, deoarece viziunile erau de obicei neașteptate chiar și pentru ea. (Vezi James White, Life Incidents, p. 271-274).

Ca și în vremurile biblice, reacțiile oamenilor la mesaje erau fie de acceptare, fie de respingere. Ellen White însăși afirmă: „Dumnezeu m-a trimis să adresez mustrări poporului Său și [...], întrucât a așezat asupra mea această povară grea [...], El îi va face responsabili, pentru modul cum tratează acest mesaj, pe cei cărora le este adresat. [...] Nu eu am ales această lucrare neplăcută. Nu este ceva care să-mi aducă favoarea sau lauda oamenilor. [...] În numele și în puterea Răscumpărătorului meu, voi face tot ce pot. Voi avertiza, voi sfătui, voi mustra și voi încuraja după cum îmi poruncește Duhul lui Dumnezeu, indiferent că oamenii vor asculta sau nu. Datoria mea nu este să-mi plac mie însămi, ci să fac voia Tatălui meu ceresc, Cel care mi-a încredințat această lucrare.” (Mărturii pentru biserică, vol. 4, p. 231, 232).

Este interesant că mulți au respins mesajele ei profetice pe baza lipsei lor de convingere sau a dezacordurilor personale cu ea, nu din motive teologice. Ellen White a manifestat multă bunăvoință față de scepticii privind darul ei profetic. De fapt ea a arătat clar că acești oameni trebuie tratați cu „multă răbdare și iubire frățească, până când își vor clarifica poziția și se vor hotărî dacă sunt pentru sau împotrivă” (Ibidem, vol. 1, p. 328). Ea era convinsă că adevărata dovadă a darului ei profetic erau mesajele de la Dumnezeu. Dacă oamenii ar căuta sincer adevărul, ea credea că aceștia vor ajunge să vadă că darul ei era autentic. Era convinsă că Dumnezeu îi va ghida în căutarea lor de a înțelege mai bine, dar și că Dumnezeu ne-a oferit suficiente dovezi „pentru a ne înclina credința de partea adevărului” (Ibidem, vol. 4, p. 231).

Resurse suplimentare (în limba engleză), la https://whiteestate.org/absg/7.

Studiu zilnic:
Psalmii 86
Psalmii 87
Psalmii 88
Psalmii 89
Psalmii 90
Psalmii 91
Psalmii 92;
Ellen G. White, Educație, cap. 10 și 11

| Privire generală

Până acum studiile din acest trimestru s-au concentrat asupra modului în care profetul primea și transmitea mesajele lui Dumnezeu. Studiul din această săptămână se concentrează asupra modului în care ascultătorii sau cititorii mesajului biblic răspundeau la mesajul profetului. Din nefericire, mesajul profetic a fost mai des respins decât acceptat. Aceste relatări au fost consemnate pentru avertizarea și încurajarea noastră, astfel încât să putem învăța din ele și să evităm aceleași greșeli. Acest studiu poate facilita înțelegerea motivelor acceptării și respingerii de care a avut parte lucrarea profetică a lui Ellen White.

| Comentariu

1. Profeții biblici erau antipatizați deoarece mesajele lor erau nepopulare.

De-a lungul istoriei profeții lui Dumnezeu s-au confruntat cu ostilitate, cu respingere și chiar cu violență din partea oamenilor pe care erau trimiși să-i îndrume. Moise, de exemplu, a îndurat o opoziție constantă din partea israeliților, care l-au învinuit pentru suferințele lor din pustiu (Numeri 14:4-11). În mod asemănător, avertizările lui Ieremia au fost ignorate și ridiculizate în mod repetat; regele Ioiachim a mers până acolo încât a ars sulul profetului pentru a reduce la tăcere mesajul lui Dumnezeu (Ieremia 36:20-26). „Profeții nu erau filozofi pe teme abstracte care să trateze subiecte ezoterice, fără legătură cu realitățile vieții de zi cu zi. Ei făceau apel la oameni să respingă religia populară, să acționeze corect și să-și pună încrederea în Dumnezeu, nu în relațiile și resursele lor sociale. Din nefericire, un mesaj nepopular duce adesea la un mesager nepopular” (Eric J. Tully, Reading the Prophets as Christian Scripture: A Literary, Canonical, and Theological Introduction, p. 111).

Acest tipar al respingerii a continuat de-a lungul istoriei lui Israel (2 Cronici 36:15,16; Matei 23:34-37). Chiar și Domnul Isus, Profetul suprem, a fost disprețuit și răstignit. Respingerea mesagerilor lui Dumnezeu dezvăluie tendința omenească de a respinge adevărurile incomode; totuși, în îndurarea Sa, Dumnezeu a continuat să trimită profeți pentru a-Și chema poporul la pocăință. Faptul că au fost antipatizați nu a diminuat adevărul mesajului lor – a evidențiat doar cât de greu acceptă oamenii voia lui Dumnezeu.

2. Respingerea mesajului profetic a fost consemnată ca noi să învățăm din ea și să evităm greșelile înaintașilor.

În 1 Corinteni 10:6-12 Pavel îi avertizează pe credincioșii din Corint să nu repete greșelile poporului Israel. Pavel exemplifică modul în care poporul lui Dumnezeu, deși a beneficiat de binecuvântările Sale, a căzut în idolatrie, în imoralitate sexuală, în punerea la încercare a lui Dumnezeu și în nemulțumire – acțiuni care au dus la venirea judecății asupra lui. Pavel subliniază că aceste evenimente servesc drept avertismente pentru credincioși, îndemnându-i să rămână evlavioși și să nu presupună că sunt imuni la cădere. El încheie cu o avertizare: cei care cred că stau în picioare să fie atenți să nu cadă, evidențiind nevoia de smerenie, de vigilență și de dependență de Dumnezeu pentru a rămâne credincioși.

Când spune că aceste lucruri au fost scrise „pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11), Pavel se referă la faptul că semenii credincioși din vremea lui – și, prin extensie, toți creștinii – trăiesc într-o etapă decisivă din istoria mântuirii, în care acțiunile trecute ale lui Dumnezeu în raport cu poporul Său servesc drept lecții importante pentru prezent. Atingerea apogeului planului lui Dumnezeu prin venirea lui Hristos a inaugurat etapa finală, înainte de împlinirea lui deplină, făcând aceste avertismente cu atât mai relevante. Pavel face apel la vigilență, la credincioșie și la încredere în Dumnezeu, amintindu-ne că suntem răspunzători pentru modul în care reacționăm la lecțiile trecutului, având în vedere apropiata materializare a împărăției lui Dumnezeu.

3. Ellen White s-a confruntat cu respingerea mesajelor ei profetice, asemenea profeților biblici; totuși, la fel ca ei, a rămas statornică.

În timpul lucrării ei profetice în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, Ellen White s-a confruntat cu opoziție repetată. Mulți din cadrul bisericii i-au respins mesajele, au denaturat sensul clar al mărturiilor ei și au pus „la îndoială mărturiile, căutând greşeli în ele şi încercând să-i îndepărteze şi pe alţii de ele” (Ellen G. White, Solii alese, vol. 1, p. 45).

Încă din primele zile ale lucrării ei profetice, mulți oameni au părăsit biserica și au inițiat o opoziție organizată împotriva lucrării ei. În 1868, după ce a prezentat în lumină pozitivă contribuțiile lucrării profetice a lui Ellen White, Uriah Smith a descris atacurile de până atunci la adresa viziunilor și mărturiilor ei: „Totuși, în ciuda acestei abundențe de roade bune de care [viziunile și mărturiile] fac dovadă, în ciuda faptului că nu pot fi găsite vinovate la nicio acuzație ce li se aduc, acestea se confruntă pretutindeni cu cea mai acerbă opoziție. Sunt ținta celei mai oarbe prejudecăți, a celei mai intense uri și a celei mai răutăcioase înverșunări. Oameni simpli și profesori cu pregătire din toate confesiunile se unesc împotriva lor într-o huiduială generală de insultă și defăimare. Mulți sunt gata să facă mari eforturi numai pentru a lansa atacuri neprovocate și răuvoitoare la adresa lor” (Uriah Smith, The Visions of Mrs. E. G. White: Manifestation of Spiritual Gifts According to the Scriptures, Seventh-day Adventist Publishing, 1868, p. 8).

În 1883 Ellen White a confirmat cuvintele lui Smith prin propria mărturie: „Încă de la începutul lucrării mele, am fost urmărită de ură, de ocară şi de minciuni. Insinuările josnice şi zvonurile calomniatoare au fost adunate cu nesaţ şi răspândite la scară largă de către cei răzvrătiţi, formalişti şi fanatici. [...] Acest război a fost menţinut aproape 40 de ani” (Solii alese, vol. 1, p. 69).

Dudley M. Canright, multă vreme pastor adventist de ziua a șaptea, a părăsit biserica în 1887 și a lansat o campanie agresivă la adresa învățăturilor ei în ultimii 30 de ani ai vieții sale, făcând din Ellen White ținta principală a atacurilor lui în cartea Life of Mrs. E. G. White, Seventh-day Adventist Prophet: Her False Claims Refuted (Sterling Press, Salt Lake City, 1998; Standard Publishing, Cincinnati, 1919).

Influența lui Canright asupra criticilor adventismului și ai lui Ellen White a fost profundă, influențând decisiv opoziția până inclusiv în secolul XXI. Cărțile lui au continuat să circule după moartea sa și au fost folosite de critici evanghelici pentru a clasifica adventismul de ziua a șaptea drept o sectă în prima jumătate a secolului XX. În anii 1970 influența lui Canright a reapărut în critici academice care reluau acuzațiile sale mai vechi de plagiat. Spre sfârșitul anilor 1990, criticile la adresa lui Ellen White s-au răspândit la nivel global prin intermediul internetului, ceea ce a făcut ca Life of Mrs. E. G. White a lui Canright să devină accesibilă unui public larg. Astăzi, lucrările lui Canright rămân influente, fiind disponibile gratuit online și în ediții retipărite, ceea ce îi menține impactul în dezbaterile contemporane (pentru mai multe detalii despre Canright, vezi Jud Lake, Ellen White trece proba focului, Editura Viață și Sănătate, capitolul 3).

În 1906, Ellen White a reflectat asupra viitorului criticilor îndreptate împotriva ei: „Acum mă aştept ca lumii să-i fie prezentată o listă lungă de declaraţii false şi de minciună după minciună, răstălmăcire după răstălmăcire, pe care Satana le-a făcut să apară în mintea unora şi pe care unii le vor accepta ca fiind adevărate. Însă eu las cazul meu pe mâna Domnului, iar aceia care cunosc viaţa mea nu vor accepta minciunile spuse astfel” (Solii alese, vol. 3, p. 352).

În cartea menționată mai sus, Uriah Smith a răspuns criticilor aduse lui Ellen White prin prezentarea a patru roade ale lucrării ei profetice în biserică. El a explicat că slujirea profetică a lui Ellen White a avut patru roade principale. În primul rând, aceasta promovează cele mai înalte standarde morale, demască păcatul, avertizează cu privire la amăgirile lui Satana și previne fanatismul. Scrierile ei au scos la lumină greșeli ascunse, au apărat cauza adevărului și au inspirat o consacrare mai profundă față de Dumnezeu și o sfințenie a inimii. În al doilea rând, ele îi conduc pe oameni la Hristos, prezentându-L ca singurul Mântuitor și îndemnându-i pe credincioși să urmeze exemplul Său sfânt. În al treilea rând, îi îndreaptă pe cititori spre Biblie, atestând-o drept Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu și încurajând studiul ei stăruitor ca regulă de credință și practică. În cele din urmă, aduc mângâiere și putere, îi încurajează pe cei slabi, îi ridică pe cei descurajați și aduc claritate în mijlocul confuziei. Scrierile ei promovează în mod constant neprihănirea, fără a aproba vreodată răul sau a coborî standardele morale. Nimeni dintre cei care le urmează nu este condus în păcat, iar ele inspiră întotdeauna o credincioșie și o devoțiune mai profundă față de Dumnezeu (vezi Uriah Smith, The Visions of Mrs. E. G. White, p. 6-8). Aceste patru roade au continuat să se manifeste în întreaga lucrare profetică a lui Ellen White, până la moartea ei, în 1915.

Astfel, asemenea profeților biblici de dinaintea ei, Ellen White a avut parte de atacuri personale și de respingerea lucrării ei profetice. Însă moștenirea ei a rămas vie, atunci ca și acum.

| Aplicație

Următoarele întrebări aplicative sunt desprinse din comentariul de mai sus și au ca obiectiv să îmbogățească discuțiile din cadrul grupei. Alege din aceste întrebări și din cele din studiu pe acelea care vor angaja grupa la o analiză profundă!

1.    De ce se împotrivesc oamenii mesajelor lui Dumnezeu atunci când acestea le contestă convingerile sau comportamentul? Cum ne putem asigura că nu facem aceeași greșeală?

2.    Moise, Ieremia și alți profeți s-au confruntat cu respingere și cu ostilitate. Cum ar trebui să reacționăm la opoziție atunci când împărtășim adevărul lui Dumnezeu?

3.    Domnul Isus, Profetul suprem, a fost disprețuit și răstignit. Cum ne încurajează experiența Lui să rămânem credincioși în ciuda dificultăților?

4.    Pavel ne avertizează în 1 Corinteni 10:6-12 că ar trebui să învățăm din eșecurile poporului Israel. Ce lecții punctuale din aceste eșecuri putem aplica astăzi în viața noastră?

5.    Cum putem rămâne smeriți și vigilenți, pentru a nu repeta greșelile generațiilor din trecut?

6.    Cum ne ajută studierea istoriei să recunoaștem și să rezistăm tentației de a face compromisuri în credința noastră?

7.    Asemenea profeților biblici de dinaintea ei, Ellen White s-a confruntat cu respingere. Cum ar trebui să reacționăm atunci când călăuzirea lui Dumnezeu este criticată sau înțeleasă greșit?

8.   Cei care prețuiesc lucrarea profetică a lui Ellen White cum ar trebui să răspundă la campaniile agresive și ostile la adresa ei desfășurate pe YouTube și pe alte platforme?

9.    La ce resurse putem apela pentru a obține răspunsuri informate și care să ne întărească credința în fața acuzațiilor aduse de criticii lui Ellen White?

10. Ce lecții putem învăța din reziliența lui Ellen White în fața opoziției?

11.  Uriah Smith a descris patru roade principale ale lucrării lui Ellen White (standarde morale înalte, conducerea oamenilor la Hristos, înălțarea Bibliei și încurajarea). Care dintre aceste aspecte vă influențează cel mai mult credința astăzi?

12.  Cum ați descrie roadele din propria viață în urma citirii scrierilor lui Ellen White?