Revelația și inspirația

Apostolul Ioan făcuse parte din cercul restrâns al celor 12 apostoli (Luca 8:51; Matei 17:1; 26:36,37). După înălțarea lui Hristos, el și-a continuat lucrarea în Ierusalim, dar, înainte de căderea cetății (anul 70 d.H.), s-a mutat la Efes pentru a supraveghea bisericile din provincia romană Asia Mică. În timpul persecuției creștine sub împăratul Domițian, apostolul a fost exilat pe Patmos, o insulă din Marea Egee. Aici Ioan a primit mesaje profetice adresate nu doar celor șapte biserici din Asia Mică, ci și creștinilor de-a lungul veacurilor (Apocalipsa 1:1-3,9-11). Lanțul de transmitere a mesajului profetic arăta astfel: Dumnezeu Tatăl, către Isus Hristos, către înger, către apostolul Ioan și apoi către cititori și ascultători. Este un exemplu clasic al procesului de revelație-inspirație, prin care Dumnezeu folosește profeți pentru a-Și comunica mesajele pentru oameni.

În această săptămână studiem procesul multiform al revelației-inspirației, în special modalitățile orale, scrise și dramatice de comunicare a mesajului divin ființelor umane.

Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi caracterul divinului Său Autor, prezintă taine care nu vor putea fi niciodată înţelese pe deplin de fiinţele limitate. Intrarea păcatului în lume, întruparea Domnului Hristos, naşterea din nou, învierea şi multe alte subiecte prezentate în Biblie constituie taine prea adânci pentru a putea fi explicate de mintea omului sau măcar înţelese pe deplin. Dar nu avem niciun motiv să ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu doar pentru faptul că nu putem înţelege tainele providenţei Sale. În lumea naturii, noi suntem înconjuraţi în permanenţă de taine pe care nu le putem înţelege în profunzime. Cele mai simple forme de viaţă prezintă probleme pe care nici cel mai înţelept gânditor nu reuşeşte să le explice. Pretutindeni întâlnim minuni care depăşesc capacitatea noastră de înţelegere. Prin urmare, ar trebui oare să fim surprinşi când constatăm că şi în lumea spirituală există taine pe care nu le putem înţelege în profunzime? Dificultatea se află în exclusivitate în slăbiciunea şi îngustimea minţii omeneşti. În Biblie, Dumnezeu ne-a dat suficiente mărturii care dovedesc caracterul ei divin şi nu trebuie să punem la îndoială Cuvântul Său, pentru motivul că nu putem înţelege toate tainele providenţei Sale.

Apostolul Petru spune că în Sfintele Scripturi „sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc… spre pierzarea lor” (2 Petru 3:16). Părţile mai dificil de înţeles din Sfintele Scripturi au fost evidenţiate de sceptici ca un argument împotriva Bibliei; dar, departe de a fi astfel, tocmai aceste părţi dificile constituie o puternică dovadă ce susţine inspiraţia divină a Scripturii. Dacă Biblia ne-ar spune despre Dumnezeu numai lucruri pe care noi le-am putea înţelege cu uşurinţă, dacă mintea noastră mărginită ar putea înţelege pe deplin măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu, atunci Biblia nu ar mai prezenta acreditările inconfundabile ale autorităţii ei divine. Chiar măreţia şi caracterul tainic ale subiectelor expuse în Biblie ar trebui să inspire credinţa în ea, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.

Biblia dezvăluie adevărul cu o asemenea simplitate şi cu o adaptare perfectă la nevoile şi aspiraţiile inimii omeneşti, încât a uimit şi a umplut de admiraţie cele mai cultivate minţi, în acelaşi timp, făcându-i în stare să înţeleagă calea mântuirii chiar şi pe cei mai umili şi mai neînvăţaţi oameni. Totuşi aceste adevăruri, expuse în mod simplu, se ocupă de subiecte atât de înalte, atât de cuprinzătoare şi infinit mai mari decât capacitatea omenească de înţelegere, încât noi le putem accepta numai pentru că au fost declarate de Dumnezeu. Astfel, planul de mântuire ne este prezentat într-o manieră atât de clară, încât fiecare suflet poate vedea paşii pe care trebuie să-i facă în lucrarea pocăinţei pe calea spre Dumnezeu şi a credinţei în Domnul Isus Hristos, pentru a putea fi mântuit în modul pe care l-a rânduit Dumnezeu. Totuşi, dincolo de aceste adevăruri atât de uşor de înţeles, se află taine care ascund slava Sa – taine care întrec capacitatea de cercetare a minţii omeneşti, dar care inspiră respect şi credinţă în sufletul cercetătorului sincer al adevărului. Cu cât cercetează mai mult Biblia, cu atât mai profundă este convingerea lui că aceasta constituie Cuvântul Viului Dumnezeu, iar raţiunea umană se pleacă în faţa maiestăţii revelaţiei divine. – Calea către Hristos, p. 106, 107

Ce ar avea Creatorul cosmosului să ne spună? Și mai ales de ce? Pentru că suntem ființe umane căzute, trăim într-o lume păcătoasă și ne confruntăm cu moartea, cu suferința și cu încercările. El vrea să știm de ce suntem aici, de ce lucrurile sunt atât de rele și de ce, în ciuda tuturor acestora, putem avea speranță în dragostea Lui pentru noi. Revelația generală a lui Dumnezeu, cea din lumea naturală, vorbește elocvent despre puterea Sa infinită și despre dragostea Sa plină de grijă. Citește ce spun David, în Psalmii 19:1, și Pavel, în Romani 1:20, despre acest tip de revelație!

Este impresionantă în același timp și puterea restauratoare a lui Dumnezeu, manifestată în procesele misterioase de vindecare din lumea noastră. Fără îndoială, „puterea vindecătoare a lui Dumnezeu se manifestă peste tot în natură. Dacă un copac este tăiat, dacă un om este rănit sau i se rupe vreun os, natura începe imediat procesul de reparaţie. Agenţii vindecători stau în aşteptare chiar înainte să fie nevoie de intervenţie şi, de îndată ce un organ este rănit, toată energia este direcţionată înspre acţiunea de remediere” (Ellen G. White, Educație, p. 113).

Oricât de frumoasă și plină de învățăminte ar putea fi ea, lumea naturală nu dezvăluie doar puterea și dragostea lui Dumnezeu, ci și prezența răului (vezi Geneza 3:14-19; Matei 13:24-30). Acest mesaj contradictoriu poate fi înțeles corect doar în lumina revelației speciale a lui Dumnezeu – atât prin Isus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, cât și prin Biblie, Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care dă mărturie despre El (Ioan 5:39).

Scripturile sunt consemnarea inspirată a mesajelor lui Dumnezeu către toate ființele umane de-a lungul veacurilor. Ele ne vorbesc despre crearea lumii și despre căderea ei tragică, precum și despre planul uimitor al lui Dumnezeu de răscumpărare și restaurare finală a planetei Pământ. Oricât de scurte și de fragmentare ar fi unele dintre ele, narațiunile biblice sunt întotdeauna demne de încredere, pentru că Dumnezeu este Cel care ne vorbește (vezi 2 Timotei 3:16; 2 Petru 1:19-21).

A recunoaşte faptul că nu putem înţelege pe deplin marile adevăruri ale Bibliei înseamnă a admite că mintea noastră mărginită este incapabilă să priceapă nemărginirea; că omul, cu limitata lui cunoaştere, nu poate înţelege planurile Celui Atotştiutor.

Pentru că nu pot aprofunda toate tainele Cuvântului lui Dumnezeu, cei sceptici resping Biblia şi nu toţi cei care mărturisesc a crede în Biblie sunt în afara pericolului în această privinţă. Apostolul spune: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să nu aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu” (Evrei 3:12). Este bine şi drept să studiem cu atenţie învăţăturile Sfintelor Scripturi şi să cercetăm „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10). În timp ce „lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru”, „lucrurile descoperite sunt ale noastre” (Deuteronomul 29:29). Lucrarea lui Satana este aceea de a perverti capacitatea minţii omeneşti de a cerceta. În studiul Scripturii, consideraţia faţă de adevărul biblic este amestecată cu o oarecare mândrie, astfel încât unii se simt iritaţi şi înfrânţi, dacă nu pot să explice fiecare pasaj al Sfintelor Scripturi spre deplina lor satisfacţie. Este prea umilitor pentru ei să recunoască faptul că nu pot înţelege cuvintele inspirate. Ei nu sunt binevoitori să aştepte cu răbdare, până când Dumnezeu va considera că este potrivit să le descopere adevărul. Ei sunt de părere că propria înţelepciune, fără niciun ajutor exterior, este suficientă pentru a-i face în stare să înţeleagă Scriptura şi, când nu reuşesc să o înţeleagă, aproape că neagă autoritatea ei divină. Este adevărat că multe teorii şi învăţături socotite în popor ca provenind din Biblie nu au nicio temelie în învăţătura ei şi sunt de fapt contrare întregului mesaj al Cuvântului inspirat. Asemenea lucruri au constituit o cauză a îndoielii şi confuziei pentru multe minţi. Totuşi vina nu trebuie să-i fie atribuită Cuvântului lui Dumnezeu, ci oamenilor care au denaturat acest Cuvânt.

Dacă ar fi fost posibil ca fiinţele create să ajungă la o completă înţelegere a lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui, atunci, odată ajunse la acest punct, pentru ele nu ar mai fi existat nicio descoperire nouă a adevărului, nicio creştere a cunoştinţei şi nicio dezvoltare progresivă a minţii sau caracterului. Atunci, Dumnezeu nu ar mai fi continuat să fie Fiinţa Supremă; iar omul, ajungând la limitele cunoaşterii şi dezvoltării, ar fi încetat să mai progreseze. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că lucrurile nu stau astfel. Dumnezeu este de necuprins, în El „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:3). Cei mântuiţi vor cerceta în mod continuu şi vor învăţa în permanenţă de-a lungul veacurilor nesfârşite, şi totuşi comorile înţelepciunii, ale bunătăţii şi puterii Sale nu se vor epuiza niciodată. Intenția lui Dumnezeu este ca, începând chiar din această viaţă, adevărurile Cuvântului Său să-i fie dezvăluite fără încetare poporului Său. Există o singură cale pe care poate fi obţinută această cunoştinţă. Noi putem ajunge la o înţelegere a Cuvântului numai prin iluminarea aceluiaşi Duh Sfânt prin care a fost dat Cuvântul. „Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu”; „căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:11,10). Iar făgăduinţa Mântuitorului făcută urmaşilor Săi a fost: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16:13,14). – Calea către Hristos, p. 108, 109

Multe cărți și scrieri, nu doar Biblia, au ajuns la noi de-a lungul secolelor. Totuși noi considerăm Biblia Cuvântul lui Dumnezeu. Ce o deosebește de alte scrieri?

Există unele discuții cu privire la cea mai bună traducere a versetului 16 din 2 Timotei 3, însă majoritatea traducerilor biblice redau acest text într-un mod similar, subliniind faptul că întreaga Scriptură este de origine divină (vezi 2 Petru 1:20,21). Un comentator biblic explică faptul că „pare mai probabil ca Pavel să aibă aici în vedere Scriptura ca întreg  când spune că este «de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire», decât ideea că fiecare pasaj al Scripturii este folositor în aceste moduri” (G.W. Knight III, The Pastoral Epistles: A Commentary on the Greek Text, 1992, p. 445).

Dar cum ar trebui să înțelegem procesul inspirației în urma căruia s-a născut Biblia? Ar trebui să conștientizăm că inspirația profetică constă în faptul că Duhul Sfânt i-a asistat pe profeții adevărați în vederea comunicării fidele a mesajelor divine. Această asistență este oferită nu doar în procesul primirii mesajelor, ci și în comunicarea lor clară către destinatarii lor.

Mesajele lui Dumnezeu au venit prin viziuni și vise (Numeri 12:6; Isaia 6:1,8). Dumnezeu a folosit de asemenea martori oculari (1 Ioan 1:1-3), cercetarea istorică inspirată de Duhul (Luca 1:1-3) și impresii divine asupra minții (2 Petru 1:21). Indiferent de mijloacele folosite de Duhul Sfânt, profeților și autorilor biblici li s-au încredințat mesaje obiective, nu subiective privind adevărul ce trebuia transmis. Cu alte cuvinte, mesajele lui Dumnezeu nu trebuiau să fie alterate sau distorsionate în vreun fel de către mesagerii Săi, chiar dacă aceștia au folosit propriile lor cuvinte pentru a le exprima.

Misiunea transmiterii mesajelor profetice către destinatarii lor inițiali putea fi îndeplinită oral (2 Petru 1:19-21), în formă scrisă (Ioan 20:30,31) sau chiar prin dramatizare (Ezechiel 4:1-8).

Prima şi cea mai mare datorie a oricărei fiinţe raţionale este să afle adevărul din Scripturi, apoi să umble în lumină şi să-i încurajeze şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Trebuie să studiem conştiincioşi Biblia în fiecare zi, insistând asupra fiecărei idei şi comparând verset cu verset. Întrucât va trebui să răspundem personal înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ne formăm convingerile singuri, dar cu ajutor divin.

Adevărurile cel mai clar prezentate în Biblie au fost puse la îndoială şi învăluite în întuneric de către oameni culţi, care, dându-se mari înţelepţi, susţin că Scripturile au un înţeles mistic, ascuns, spiritual, care nu transpare din limbajul folosit. Aceste persoane sunt nişte învăţători falşi. Unora ca aceştia Domnul Isus le-a spus: „Nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Marcu 12:24). Limbajul Bibliei trebuie să fie explicat conform sensului literal, în afară de cazul în care este folosit un simbol sau o figură de stil. Hristos a promis: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască… învăţătura” (Ioan 7:17). Dacă oamenii ar lua Biblia aşa cum este scrisă, dacă n-ar exista falşi învăţători, care să-i inducă în eroare şi să le încurce minţile, s-ar face o lucrare care le-ar produce bucurie îngerilor şi mii de oameni care acum rătăcesc printre atâtea erori ar fi aduşi în staulul lui Hristos.

Atunci când studiem Scripturile, trebuie să ne exercităm toate pu­terile minţii şi să ne punem la lucru gândirea ca să înţelegem, atât cât putem ca muritori, lucrurile profunde ale lui Dumnezeu. Totuşi, nu trebuie să uităm că ascultarea şi supunerea ca ale unui copil constituie adevărata atitudine a celui care vrea să înveţe. Dificultăţile din Scriptură nu se pot rezolva niciodată prin aceleaşi metode folosite pentru a înţelege problemele filozofice. În studiul Bibliei nu trebuie să pornim cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi păşesc în cercetările ştiinţifice, ci cu o dispoziţie de rugăciune, profund conştienţi de dependenţa noastră de Dumnezeu, şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim înaintea Lui cu un spirit smerit și dispus să fie învățat, pentru a dobândi cunoştinţe de la Marele EU SUNT. Altfel, îngerii răi ne vor orbi atât de mult mintea şi ne vor împietri atât de mult inima, încât adevărul nu ne va mai impresiona. – Tragedia veacurilor, p. 598, 599

Natura şi revelaţia dau mărturie deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi al bucuriei. Priviţi lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare, nu numai la nevoile şi la fericirea omului, ci şi la ale tuturor vieţuitoarelor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care împlineşte nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. …

„Dumnezeu este iubire” scrie pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă care răsare. Păsărelele încântătoare, făcând să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare; florile, atât de delicat colorate în desăvârşirea lor, înmiresmând aerul; copacii înalţi ai pădurii, cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi duioasă a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Lui fericiţi.

Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuşi a făcut cunoscute iubirea Sa şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta!”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea” (Exodul 33:18,19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: «Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul»” (Exodul 34:6,7). El este „milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Iona 4:2; Mica 7:18). – Calea către Hristos, p. 9, 10

Dumnezeu le-a vorbit lui Adam și Evei înainte de cădere (Geneza 2:16,17) și după aceea (Geneza 3:9-19). În ambele situații, ei au înțeles perfect cuvintele Lui. Vocea Sa a fost auzită în termeni clari și la Sinai (Exodul 20:1-20), precum și la botezul și la schimbarea la față a Domnului Isus (Matei 3:17; 17:5). Putem interpreta greșit mesajele transmise de alții. Dar, cu siguranță, atunci când Dumnezeu vorbește cu cineva, nu va exista nicio înțelegere greșită sau amăgire.

Biblia afirmă că „Dumnezeu a mai vorbit lui Moise și i-a zis: «Eu sunt Domnul»” (Exodul 6:2). Mulți scriitori biblici au recunoscut că au auzit vocea lui Dumnezeu atunci când El le-a vorbit. Acesta a fost cazul lui Isaia (Isaia 8:1,11), al lui Ieremia (Ieremia 1:4,9,11) și al lui Ezechiel (Ezechiel 3:16; 6:1). Orice încercare de a nega aceste afirmații și altele similare ajunge să pună sub semnul întrebării onestitatea profeților și credibilitatea Bibliei înseși.

Așa cum Dumnezeu le-a vorbit profeților într-un limbaj omenesc inteligibil, la fel și profeții le-au vorbit ascultătorilor lor. De pildă, Noe a fost un adevărat profet al lui Dumnezeu și un credincios „propovăduitor al neprihănirii” (2 Petru 2:5). El nu a scris nicio parte a Bibliei, dar a transmis oral mesajul lui Dumnezeu către contemporanii săi, iar mesajul său nu a fost mai puțin inspirat decât scrierile profeților canonici.

Alți câțiva profeți, inclusiv Natan, Ilie, Elisei și Ioan Botezătorul, nu au scris nicio parte a Bibliei; în schimb, ei și-au transmis mesajul oral.

Dar despre Isus Hristos Însuși ce putem spune? Relatarea Evangheliei menționează că, în timpul lucrării Sale pământești, a scris „cu degetul pe pământ” (Ioan 8:6). Atât. Nu avem nicio consemnare că Domnul ar fi scris altceva. Însă El i-a învățat pe oameni și le-a predicat oral „ca unul care avea putere” (Matei 7:29). Unii dintre ascultătorii Săi chiar au mărturisit: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:40,46). Isus Hristos a transmis în primul rând oral mesajele lui Dumnezeu. Mesajele Sale nu au avut mai puțină autoritate și nici nu au fost mai puțin obligatorii doar pentru că El Însuși nu a scris niciuna dintre cărțile Bibliei.

Natan și-a ațintit privirea asupra împăratului, apoi, înălțându-și mâna dreaptă spre cer, a declarat solemn: „Tu ești omul acesta!... Pentru ce, dar”, a zis el mai departe, „ai disprețuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui?” Cei vinovați pot să încerce, asemenea lui David, să ascundă de oameni nelegiuirile săvârșite; ei ar putea încerca să ascundă pentru totdeauna de privirea și cunoștința oamenilor și să îngroape pe veci fapta cea rea, dar „totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13). „Nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Matei 10:26).

Natan a declarat: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Eu te-am pus împărat peste Israel și te-am scăpat din mâna lui Saul. ... Pentru ce, dar, ai disprețuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie Hetitul; ai luat de nevastă pe nevastă-sa și pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta... Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta și voi lua sub ochii tăi pe nevestele tale și le voi da altuia... Căci ai lucrat pe ascuns, Eu însă voi face lucrul acesta în fața lui Israel și în fața soarelui.»”

Mustrarea profetului a atins inima lui David; conștiința lui a fost trezită, vinovăția i s-a arătat în toată grozăvia ei. Sufletul lui s-a plecat în pocăință înaintea lui Dumnezeu. Cu buzele tremurânde a spus: „Am păcătuit împotriva Domnului.” Tot răul pe care-l săvârșim lovește, pe lângă cel căruia îi facem rău, în Dumnezeu în primul rând. David a săvârșit un păcat îngrozitor față de Urie și Bat-Șeba și își dădea foarte bine seama de aceasta. Dar nemărginit de mare era păcatul lui împotriva lui Dumnezeu. …

Citind istoria căderii lui David, foarte mulți s-au întrebat: „Pentru ce a fost scris raportul acesta? Pentru ce a considerat Dumnezeu că e bine să descopere în fața lumii această parte întunecoasă a vieții unei persoane atât de onorate de Cer?” În mustrarea lui față de David, profetul a spus despre păcatul lui: „Ai făcut pe vrăjmașii Domnului să-L hulească, săvârșind fapta aceasta.” De-a lungul generațiilor care au venit, necredincioșii au arătat spre caracterul lui David, care purta această pată neagră, și au strigat biruitori și în batjocură: „Iată bărbatul după voia lui Dumnezeu!” În felul acesta a fost aruncată ocară asupra religiei, Dumnezeu a fost hulit și Cuvântul Său a fost hulit, suflete s-au împietrit în necredință și mulți, sub mantaua evlaviei, au devenit îndrăzneți în păcat.

Dar istoria vieții lui David nu este o scuză pentru păcat. El a fost numit bărbat după inima lui Dumnezeu cât timp a umblat după sfatul lui Dumnezeu. Când a păcătuit, lucrul acesta a încetat să mai fie adevărat până când s-a întors la Domnul prin pocăință. Cuvântul lui Dumnezeu spune lămurit: „Fapta lui David n-a plăcut Domnului” (2 Samuel 11:27). Și Domnul i-a spus lui David prin profet: „Pentru ce, dar, ai disprețuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui?... Acum niciodată nu se va depărta sabia de casa ta, pentru că M-ai disprețuit.” Cu toate că s-a pocăit de păcatul lui și a fost iertat și primit de Domnul, David a cules roadele aducătoare de ruină ale seminței semănate de el. Pedepsele venite asupra lui și asupra casei lui mărturisesc cât de respingător este păcatul pentru Dumnezeu. …

Pocăința lui David a fost sinceră și profundă. El n-a căutat să-și acopere crima. Rugăciunea lui nu era inspirată de dorința de a scăpa de pedepsele cu care era amenințat. Dar a văzut grozăvia păcatului său împotriva lui Dumnezeu, a văzut cât de murdar îi era sufletul și îi era scârbă de păcatul său. El nu se ruga numai pentru a i se ierta păcatul, ci și pentru a avea o inimă curată. David n-a părăsit lupta cuprins de disperare. În făgăduințele lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit, el a văzut dovada iertării și a faptului că este primit înapoi. – Patriarhi și profeți, p. 721–723, 725

Unele discursuri celebre au avut un impact profund asupra vieții oamenilor și chiar au schimbat cursul istoriei. Dacă acestea nu ar fi fost consemnate, cuvintele s-ar fi pierdut sau s-ar fi distorsionat odată cu trecerea timpului. Scrisul conferă permanență cuvântului rostit, iar această permanență face ca mesajul să fie transmis de-a lungul timpului.

La scurt timp după ce israeliții au părăsit Egiptul și i-au învins pe amaleciți, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să „scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte” (Exodul 17:14). Începând cu Moise, care a scris primele cinci cărți ale Bibliei, Psalmul 90 și cartea Iov, Duhul Sfânt i-a îndrumat pe profeții canonici să producă scrierile care alcătuiesc astăzi cele 66 de cărți ale Bibliei.

Cărțile Bibliei reflectă stilul și abilitățile literare ale celor care le-au scris. Așa cum vom vedea în studiul de săptămâna viitoare, nuanțele personale și stilurile variate ale autorilor nu le diminuează acestora mesajele, deoarece nu există „grade” de inspirație. Unele părți ale Bibliei sunt, în mod evident, mai relevante și mai aplicabile vieții și credinței noastre de astăzi decât sunt altele. Însă acest adevăr nu face ca o parte a Bibliei să fie mai inspirată decât o altă parte.

Uneori scriitorii biblici au consemnat mesajele inspirate pe care le-au transmis inițial oral, fie ei înșiși, fie printr-un asociat de încredere. În cartea Deuteronomul, Moise a consemnat ultimele cuvântări adresate israeliților înainte de moartea sa. Cele patru evanghelii înregistrează multe dintre predicile și învățăturile Domnului Isus din timpul lucrării Sale pământești. Dar există și situații în care profeții au citat surse neinspirate (Faptele apostolilor 17:28; 1 Corinteni 15:33; Tit 1:12) și chiar cuvintele lui Satana (Geneza 3:1-5; Matei 4:1-11).

Ar trebui să ne amintim că, atunci când au consemnat sentimentele și dorințele altor oameni, profeții și-au exprimat și propriile reacții omenești (vezi Daniel 8:27; Apocalipsa 22:8,9). În plus, Biblia prezintă multe exemple bune, de urmat, dar și multe exemple rele, de evitat (1 Corinteni 10:1-11). Citind Biblia ar trebui să ținem minte că, deși nu este scrisă într-un limbaj perfect, ea transmite un mesaj infailibil, care va rezista probei timpului.

Raportul biblic prezintă istorii de viaţă autentice, ale unor oameni reali. De la Adam şi până în timpul apostolilor, de-a lungul generaţiilor, avem un raport simplu, neajustat, al întâmplărilor petrecute în realitate şi al experienţelor autentice ale unor personaje reale. Pentru mulţi, este un motiv de mirare faptul că istoria inspirată relatează din viaţa unor oameni buni fapte care le pătează caracterul moral. … Scriitorii inspiraţi nu au dat o mărturie mincinoasă pentru ca istoria sfântă să nu fie umbrită de relatarea slăbiciunilor şi a greşelilor omeneşti. …

Una dintre cele mai bune dovezi ale autenticităţii Scripturilor este tocmai faptul că adevărul nu este ascuns sub poleiala aparenţelor şi nici nu sunt trecute cu vederea păcatele personajelor principale. … Cât de multe biografii au fost scrise despre creştini fără greşeli, care, în viaţa lor obişnuită din cămin şi în relaţiile lor din biserică, au strălucit ca exemple de evlavie imaculată! …. Totuşi, dacă istoria lor ar fi fost scrisă de condeiul inspiraţiei, cât de diferit ar fi fost înfăţişaţi! Ar fi fost dezvăluite slăbiciuni omeneşti, lupte cu egoismul, bigotismul şi mândria, poate păcate ascunse, precum şi lupta neîncetată a Duhului împotriva firii pământești. …

Dacă ar fi fost scrisă de oameni neinspiraţi, Biblia noastră ar fi arătat destul de diferit şi ar fi putut fi un subiect de studiu descurajator pentru muritorii supuşi greşelii, care luptă cu slăbiciunile fireşti şi cu ispitele unui vrăjmaş viclean. Dar, aşa cum este ea, Biblia ne oferă un raport corect cu privire la experienţa religioasă a personajelor remarcabile ale istoriei ei. Uneori, oamenii pe care Dumnezeu i-a favorizat şi cărora le-a încredinţat responsabilităţi mari au fost biruiţi de ispită şi au făcut păcate, aşa cum şi noi şovăim în luptă şi cădem deseori în greşeli. Totuşi, pentru inima noastră deznădăjduită, este încurajator să ştim că, prin harul lui Dumnezeu, oamenii aceia au putut primi o putere nouă pentru a se ridica iarăşi deasupra firii lor rele şi, când ne aducem aminte de faptul acesta, suntem gata să reluăm noi înşine lupta. – Conflict and Courage, p. 7

Murmurările celor din Israelul din vechime şi nemulţumirea lor răzvrătită, precum şi minunile uimitoare săvârşite în favoarea lor şi pedepsirea idolatriei şi a lipsei lor de recunoştinţă sunt raportate pentru binele nostru. Exemplul Israelului din vechime este dat ca o avertizare pentru cei din poporul lui Dumnezeu, ca să poată evita necredinţa şi să scape de mânia Sa. Dacă nelegiuirile evreilor ar fi fost omise din Raportul Sfânt şi le-ar fi fost redate numai virtuţile, istoria lor nu ar fi reuşit să ne înveţe lecţia pe care o găsim astăzi în ea. …

Dumnezeu este astăzi la fel de puternic să izbăvească din păcat cum a fost în timpurile patriarhilor, în vremea lui David, a profeţilor şi a apostolilor. Mulţimea cazurilor raportate în istoria sacră, în care Dumnezeu i-a eliberat de păcate pe cei care erau poporul Său, ar trebui să-l facă pe creştinul de astăzi dornic să primească învăţătura divină şi stăruitor în a-şi desăvârşi un caracter care să poată face faţă cercetării atente a judecăţii. – Conflict and Courage, p. 8

Biblia are o varietate de imagini sugestive și de metafore. De exemplu, întregul sistem de jertfe din Vechiul Testament, cu altarele patriarhale, cu tabernaculul mozaic și cu templul din Ierusalim, a constituit o reprezentare vizuală a jertfei ispășitoare a lui Hristos pe cruce și a preoției Sale cerești (Evrei 8:1-6).

În profețiile lui Daniel, imperiile și puterile lumii au fost reprezentate prin diferitele părți ale unei mari statui (Daniel 2:31-45), prin diverse animale și coarne (Daniel 7 și 8) și prin doi împărați (Daniel 11). Reprezentări similare apar și în cartea Apocalipsa, ca în cazul celor două fiare din capitolul 13.

În învățăturile Sale, Domnul Isus S-a referit la Sine, de pildă, ca la Pâinea vieții (Ioan 6:35,41-58), Lumina lumii (Ioan 8:12; 9:5) și adevărata Viță (Ioan 15:1-8). Iar prin parabola semănătorului (Matei 13:1-9,18-23) și prin multe altele (Matei 13:24-52 etc.), Domnul Isus a ilustrat natura și creșterea împărăției Sale.

O puternică dramatizare profetică apare în Ezechiel 4:1-8, unde Dumnezeu i-a cerut profetului să facă un model în miniatură al Ierusalimului și să se culce mai întâi pe partea stângă, timp de 390 de zile, reprezentând casa lui Israel, iar apoi pe partea dreaptă, timp de 40 de zile, reprezentând casa lui Iuda. O altă punere în scenă dramatică a fost căsătoria rânduită de Dumnezeu între Osea și Gomera, o prostituată, care reprezenta infidelitatea spirituală a lui Israel față de Dumnezeu (Osea 1:2-9).

Actele de ilustrare dramatică ale lui Ezechiel și ale lui Osea pot părea astăzi destul de șocante. Dar acesta era și scopul: trebuiau să fie șocante, nu doar pentru noi, ci și pentru oamenii de atunci. Într-o vreme în care avertizările profeților erau respinse pe față (vezi 2 Cronici 36:15-21), ultimul act al milei divine a fost acela de a-i alerta în mod dramatic pe oameni cu privire la starea lor reală pentru a-i conduce la o pocăință autentică. Astfel de puneri în scenă ar fi trebuit cu siguranță să le arate cât de în serios ar fi trebuit să ia avertizarea lui Dumnezeu.

Marele Învățător a proclamat adevărul înaintea oamenilor, mulți dintre aceștia neputând fi educați în școlile rabinilor, nici în filozofia greacă. Isus a rostit adevărul într-un mod clar și direct, dând tuturor declarațiilor Sale forță vitală și putere de a impresiona. ...

Practic, rabinii și învățătorii închiseseră Împărăția cerurilor pentru cei săraci și cei necăjiți, lăsându-i să piară. În prezentările Sale, Hristos nu le aducea înainte multe lucruri deodată, ca nu cumva să se producă în mintea lor confuzie. El clarifica fiecare punct și îl făcea distinct. …

Hristos era autorul tuturor nestematelor străvechi ale adevărului. Prin lucrarea vrăjmașului, aceste adevăruri fuseseră înlocuite. Fuseseră scoase de la locul lor și așezate într-o perspectivă eronată. Lucrarea lui Hristos a fost să reajusteze și să reașeze prețioasele giuvaieruri în cadrul adevărului. Principiile adevărului, pe care El Însuși le dăduse pentru a binecuvânta lumea, fuseseră îngropate, prin agenții lui Satana, și, aparent, dispăruseră. Hristos le-a salvat din gunoiul erorii, le-a dat o forță nouă, vitală, și le-a făcut să strălucească asemenea unor briliante prețioase și să rămână în vigoare pentru veșnicie. Hristos Însuși putea folosi oricare dintre aceste adevăruri vechi fără nimic adăugat în plus, pentru că El era autorul lor, al tuturor.

Pe măsură ce prezenta aceste adevăruri înaintea minții oamenilor, Hristos căuta să afecteze cât mai puțin posibil felul lor obișnuit de gândire. … Prin urmare, El le stimula gândirea prezentându-le adevărul prin intermediul unor imagini dintre cele mai familiare pentru ei. El folosea în învățăturile Sale ilustrații care făceau apel la ce le era lor mai drag, pentru a putea ajunge la templul sufletului lor. Identificându-Se cu interesele lor, El Își extrăgea ilustrațiile din marea carte a naturii, folosind lucrurile cu care erau obișnuiți. Crinii de pe câmp, sămânța semănată de agricultor, încolțirea semințelor și seceratul grânelor, păsările cerului – El a folosit toate acestea pentru a prezenta adevărul divin, căci acestea aveau să le amintească de lecțiile Sale ori de câte ori aveau să le vadă ulterior. …

Deși Satana a reprezentat în mod denaturat intențiile lui Dumnezeu și caracterul Său și i-a făcut pe oameni să-L privească pe Dumnezeu într-o lumină falsă, totuși, de-a lungul veacurilor, dragostea lui Dumnezeu pentru copiii Săi de pe pământ nu a încetat niciodată. Lucrarea lui Hristos a fost aceea de a-L descoperi oamenilor pe Tatăl ca fiind milostiv, plin de compasiune, plin de bunătate și de adevăr. … Singurul Fiu al lui Dumnezeu a îndepărtat umbra infernală în care Satana Îl învăluise pe Tatăl și declară: „Eu și Tatăl una suntem” și „cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” – Hristos Biruitorul, p. 225

Adventiștii de ziua a șaptea cred că Ellen White a fost inspirată divin. Scrierile, viața și lucrarea ei îndeplinesc criteriile unui adevărat profet. Ea a deținut aceeași calitate a inspirației ca profeții Bibliei, deși nu și-a considerat niciodată scrierile egale cu Scriptura. Dimpotrivă, ea a înălțat întotdeauna Biblia. Dar cum a înțeles ea însăși revelațiile profetice primite de ea de la Dumnezeu și propriul proces de inspirație? (I) Ellen White a considerat întotdeauna Biblia revelația infailibilă și de referință a lui Dumnezeu. Biblia dezvăluie adevărul lui Dumnezeu și planul Său de salvare pentru omenirea căzută. Astfel, așa cum învățăm în acest trimestru, El folosește profeți pentru a-Și comunica mesajele. (II) Ellen White a recunoscut că procesul inspirației implică interacțiune divino-umană. Dumnezeu comunica mesajele Sale, iar apoi profetul transmitea indicația divină folosind propriile cuvinte: „Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspiraţi. Inspiraţia acţionează nu asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Duhului Sfânt, primeşte gânduri. [...] Mintea şi voinţa divină se combină cu mintea şi voinţa omului; astfel cuvintele omului reprezintă cuvântul lui Dumnezeu” (Solii alese, vol. 1, p. 21). În ce privește viziunile și visele profetice, Ellen White a înțeles „inspirarea gândurilor” ca pe o unire a revelației divine cu experiența umană: „Biblia, cu adevărurile ei date de Dumnezeu şi exprimate în limbajul oamenilor, prezintă o unire dintre divin şi uman” (Ibidem, p. 25). Dumnezeu a folosit multe modalități ca mintea mesagerului Său să înțeleagă mesajul transmis, cum ar fi: reprezentări vizuale, cuvinte și gânduri care angajau toate simțurile profetului. Experiența lui Ellen White a fost similară cu cea a scriitorilor biblici. (III) Ellen White a remarcat că nu toate experiențele și comunicările ei omenești au fost inspirate. „Sunt situaţii în care trebuie spuse lucruri obişnuite”, a spus ea, „când mintea trebuie ocupată cu gânduri obişnuite, când trebuie scrise scrisori obişnuite şi rostite informaţii transmise de la un lucrător la altul. Astfel de cuvinte şi de informaţii nu sunt redate sub inspiraţia specială a Duhului lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 39). Este important să conștientizăm această distincție atunci când citim și ne raportăm la scrierile și la experiențele ei, în special la corespondența și la jurnalele ei.

Cunoașterea modului în care Ellen White a înțeles revelația și inspirația ne ajută să evităm extremele și să citim sfaturile ei cu discernământ și cu prudență.

Studiu zilnic:

Psalmii 72

Psalmii 73

Psalmii 74

Psalmii 75

Psalmii 76

Psalmii 77

Psalmii 78

Ellen G. White, Educație, cap. 8

Resurse suplimentare (în limba engleză), la https://whiteestate.org/absg/5/.

Astăzi cu Dumnezeu, „Lasă-L pe Hristos să te conducă”, 18 decembrie, p. 361.

| Privire generală

Studiul din această săptămână se concentrează asupra modului în care Dumnezeu a comunicat cu profeții și asupra felului în care această comunicare a dus la varietatea de scrieri pe care o vedem în Biblie. De la cădere, după cum a arătat primul studiu, oamenii au pierdut accesul direct la Dumnezeu. Totuși, prin revelație și inspirație, Dumnezeu a intrat în legătură cu omenirea căzută și Și-a comunicat voia prin profeți și prin alți autori ai Bibliei. Scriptura dă mărturie atât despre revelație, cât și despre inspirație în cazul autorilor biblici și trebuie să fie punctul de plecare pentru înțelegerea acestui proces divino-uman. Ellen White a înțeles acest proces atât din experiență, cât și din propriul studiu al Scripturii. Astfel, după ce vom vedea ce spune Scriptura, vom analiza și experiența ei personală cu revelația și inspirația.

| Comentariu

1. Revelația generală versus revelația specială

Teologii diferențiază două tipuri de revelație: generală și specială. Revelația generală se referă la descoperirea de Sine a lui Dumnezeu prin natură, prin istorie și prin experiența umană, făcându-Se cunoscut tuturor oamenilor, din toate locurile (Daniel 2:21; Romani 2:11-16; Faptele apostolilor 14:16,17). În Psalmii 19:1,2 se afirmă că lumea creată declară slava lui Dumnezeu; totuși această revelație rămâne generică și imprecisă. În schimb, revelația specială este comunicarea directă a lui Dumnezeu cu anumite persoane, în anumite momente și locuri, descoperind adevăruri necesare pentru o relație răscumpărătoare cu El (Deuteronomul 29:29; Evrei 1:1,2). Din cauza căderii omenirii, revelația generală era insuficientă, oamenii având nevoie de o călăuzire divină mai clară pentru a-și depăși limitele spirituale (1 Corinteni 2:14).

Revelația specială transmite despre Dumnezeu adevăruri pe care oamenii nu le pot descoperi pe cont propriu. Termenii biblici pentru „a descoperi” – ebr. galah, Amos 3:7; gr. apokaluptō, Romani 1:17 – transmit ideea de dezvăluire a unor cunoștințe ascunse. Revelația poate fi descrisă ca descoperirea de Sine a lui Dumnezeu și a voii Sale unui instrument ales, oferind o cunoaștere inaccesibilă prin simplul efort omenesc. Biblia însăși este consemnarea acestei revelații speciale, care culminează cu persoana lui Isus Hristos, care, începând cu Geneza 3:15, reprezintă elementul central suprem al comunicării divine.

2. Inspirația

Revelația era un proces desfășurat pe verticală, în care Dumnezeu comunica adevărul unor destinatari umani, în timp ce inspirația era procesul pe orizontală de păstrare și de transmitere a acestui adevăr către alții. Acest proces se desfășura atât prin proclamare orală, cât și prin consemnare în scris. Multe mesaje profetice au fost mai întâi rostite, apoi consemnate (Isaia 7:3,4; Ieremia 7:2), la fel ca învățăturile Domnului Isus (Matei 5-7). Scriptura este apogeul revelației, constituind rezervorul autoritar al adevărului divin pentru îndrumare doctrinară și spirituală. Ca formă finală a revelației speciale, Biblia atestă propria inspirație. Pavel a declarat că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16), folosind termenul theopneustos, care înseamnă „suflat de Dumnezeu”. Acest sens atestă că întreaga Biblie, nu doar anumite părți, este inspirată divin, ceea ce o face pe deplin demnă de încredere pentru învățătură și instruire.

Procesul inspirației a implicat autori umani călăuziți de Duhul Sfânt. „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Cuvântul grecesc pheromenoi („mânați”) sugerează că Duhul i-a îndrumat, garantând că Scriptura nu a fost doar o invenție omenească. Inspirația poate fi descrisă ca un act divin în cursul căruia profeții sunt abilitați să primească și să comunice revelația cu autoritate și cu onestitate. Această inițiativă divină a asigurat conservarea fidelă, prin intermediul Scripturii scrise, a adevărului divin, după cum se vede atunci când lui Moise i s-a poruncit să consemneze cuvintele lui Dumnezeu (Exodul 17:14; Deuteronomul 31:9). Mai târziu, Iosua a întărit importanța ascultării de cele scrise în Cartea Legii (Iosua 23:6), subliniind rolul durabil avut de Scriptura inspirată în călăuzirea poporului lui Dumnezeu.

3. Revelația specială a lui Dumnezeu în Scriptură

Revelația și inspirația au funcționat împreună pentru a-i comunica omenirii voia lui Dumnezeu. Revelația a fost actul vertical prin care Dumnezeu dezvăluia adevărul divin prin vise, viziuni sau prin indicații directe date profetului. Această acțiune era dinspre Dumnezeu spre oameni. Inspirația a fost procesul orizontal prin care profeții, călăuziți de Dumnezeu, transmiteau cu fidelitate adevărul revelat. Acest lucru se realiza prin proclamare orală și prin „înscripturare”, adică scrierea a ceea ce avea să devină Scriptură. Profeții erau, pe tot parcursul acestui proces, veriga umană dintre revelație și inspirație. Prin inspirație, ei primeau adevărul divin și îl transmiteau în mod onest celor cărora le era destinat. Direcția inspirației era dinspre oameni inspirați către alți oameni, garantând că mesajul lui Dumnezeu rămânea demn de încredere și plin de autoritate de-a lungul generațiilor. În acest fel, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, a fost transmisă omenirii.

4. Manifestările revelației-inspirației în Scriptură

Dumnezeu Și-a descoperit voia prin diferite modalități, asigurând atât revelația (adevărul Său făcut cunoscut), cât și inspirația (transmiterea și conservarea lui fidelă). Unele dintre aceste modalități sunt:

1)  teofanii – apariții vizibile ale lui Dumnezeu (Geneza 17:1; Exodul 33:11), care au revelat prezența Sa și i-au inspirat pe profeți;

2)  vise și viziuni – mesaje divine transmise și apoi consemnate (Numeri 12:6; Daniel 2:19);

3)  mesageri îngerești – îngeri care au transmis revelații (Daniel 10:11; Luca 2:8-14);

4)  tragere la sorți – îndrumare din partea lui Dumnezeu în luarea deciziilor (Numeri 26:55; Faptele apostolilor 1:21-26);

5)  Urim și Tumim – judecată divină prin intermediul marelui-preot (Exodul 28:30);

6)  vorbire divină – cuvinte directe ale lui Dumnezeu, consemnate ulterior și formând Scriptura (Exodul 20:3-17);

7)  minuni și semne – acte prin care se manifestă puterea lui Dumnezeu, consemnate pentru generațiile viitoare (Exodul 7-14);

8)  Isus Hristos – revelația supremă, ale cărui viață și învățături au fost păstrate în Scriptură.

Revelația a făcut cunoscut adevărul lui Dumnezeu, în timp ce inspirația a asigurat comunicarea lui fidelă.

5. Ellen White a afirmat că a experimentat revelația și inspirația, dar a acordat Bibliei un statut unic.

După ce am stabilit aspectul vertical și pe cel orizontal al comunicării lui Dumnezeu, putem acum analiza experiența lui Ellen White în ce privește revelația și inspirația. Dacă darul ei profetic era autentic, atunci el trebuia să se armonizeze cu experiența autorilor biblici. Și tocmai această armonie o găsim în propria ei mărturie. „Sunt la fel de dependentă de Duhul Domnului atunci când relatez sau scriu o viziune cum sunt atunci când am viziunea” (Spiritual Gifts, vol. 2, p. 293).

Experiența profetică a lui Ellen White a reflectat modelul biblic, în care revelația și inspirația au funcționat împreună. Aspectul vertical – „atunci când am viziunea” – a fost esențial pentru lucrarea ei. Timp de 70 de ani a primit aproximativ 1.000 de vise și viziuni pe diferite subiecte, inclusiv sfaturi personale, conducerea bisericii, educație, sănătate, teologie și marea luptă dintre Hristos și Satana. Ea a descris aceste experiențe drept momente în care a fost dusă în prezența lui Dumnezeu, a văzut evenimente din trecut și din viitor și a primit îndrumare divină. Aspectul orizontal – „când relatez sau scriu o viziune” – a fost la fel de important. La scurt timp după prima ei viziune, din 1844, i s-a spus să împărtășească ceea ce văzuse, inițiind astfel o lucrare care avea să dureze toată viața. Viziunile ei, care puteau dura de la câteva minute până la câteva ore, necesitau adesea săptămâni sau luni pentru a fi consemnate. Ea a remarcat că nu își amintea întotdeauna imediat viziunea, dar aceasta îi revenea clar în minte atunci când scria sau vorbea într-un context potrivit.

Este important de observat că nu toate scrierile ei au provenit direct din viziuni. Ellen White a făcut uz de propria memorie, de compararea diferitelor surse și de cercetarea istorică, în special în lucrări precum Tragedia veacurilor. De asemenea a preluat și a adaptat expresii de la alți autori atunci când acestea transmiteau eficient mesajul ei. La fel ca Pavel, uneori a aplicat principii revelate de Dumnezeu la situații concrete fără a primi o viziune nouă.

Adventiștii de ziua a șaptea cred că experiența lui Ellen White privind inspirația a fost identică cu cea a autorilor biblici. Iată ce a afirmat ea însăși în 1876: „În vechime, Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin gura profeților și a apostolilor. În aceste zile El le vorbește prin mărturiile Duhului Său” (Mărturii pentru biserică, vol. 4, p. 147, 148).

În acest punct pot apărea întrebări cu privire la relația dintre scrierile lui Ellen White și Biblie. Dacă inspirația ei a fost aceeași cu cea a autorilor biblici, atunci nu sunt viziunile și scrierile ei egale cu Biblia în toate privințele și, prin urmare, o adăugire la canonul Scripturii? Acest subiect va fi abordat mai târziu, în studiul 10, care tratează autoritatea profetică. Pentru moment putem sublinia că, deși este logică punerea semnului egal între experiența revelație-inspirație din Vechiul Testament, cea din Noul Testament și darul profetic postcanonic, subiectul autorității și a canonului Scripturii este cu totul altul. Deși nu există grade de inspirație, există grade de autoritate, iar profeții postcanonici (cum ar fi Ellen White) nu au aceeași autoritate precum canonul biblic (acest comentariu se bazează pe idei din Jud Lake, Ellen White trece proba focului, Viață și Sănătate, Pantelimon, 2018, capitolul 5).

| Aplicație

Următoarele întrebări aplicative sunt desprinse din comentariul de mai sus și au ca obiectiv să îmbogățească discuțiile din cadrul grupei. Alege din aceste întrebări și din cele din studiu pe acelea care vor angaja grupa la o analiză profundă!

1.   Cum vă influențează revelația generală (prin natură, istorie și experiența umană) credința personală și înțelegerea despre Dumnezeu? Vă amintiți momente concrete în care ați recunoscut prezența lui Dumnezeu în lumea naturală sau în evenimentele din viața voastră?

2.  Deoarece revelația specială oferă o cunoaștere mai clară a planului lui Dumnezeu de răscumpărare, cum putem cultiva o legătură mai profundă cu Scriptura ca revelația specială supremă a lui Dumnezeu? Ce pași practici putem face pentru ca studierea Bibliei să devină o parte mai transformatoare a vieții noastre zilnice?

3.  Biblia ne învață că Scriptura este „insuflată de Dumnezeu” (vezi 2 Timotei 3:16), însă autorii umani au scris-o sub călăuzirea Duhului Sfânt. Acest dublu aspect al implicării divine și umane în Scriptură vă întărește încrederea în aplicabilitatea ei în viața voastră? Cum?

4.  Revelația și inspirația au luat diferite forme în Scriptură, inclusiv vise, viziuni, minuni și vorbirea directă a lui Dumnezeu. Ați experimentat personal sau cunoașteți pe cineva care să fi avut în propria viață un moment de îndrumare sau de revelație divină? Cum discernem dacă astfel de experiențe sunt în armonie cu adevărul biblic?

5.  Experiența lui Ellen White în ce privește revelația și inspirația a fost similară cu cea a profeților biblici; totuși scrierile ei nu au aceeași autoritate cu Scriptura. Cum pot scrierile ei să favorizeze creșterea spirituală, menținând în același timp Biblia ca autoritate supremă?

6.  Iluminarea este diferită de revelație-inspirație și are loc atunci când Duhul Sfânt îl ajută pe credincios să înțeleagă ceea ce a fost revelat în Scriptură (Ioan 14:26;16:7-11). Este un dar pentru toți credincioșii, în timp ce revelația-inspirația este doar pentru profeți. Cum simțiți că aveți parte de iluminare atunci când citiți Scriptura sau scrierile lui Ellen White?