Profeții din Noul Testament

În timp ce tatăl conducea, fiul analiza mașinile care treceau, încercând să le identifice pe cele identice cu cea a tatălui său. La un moment dat, tatăl a arătat spre o mașină și a exclamat: „Uite, mașina aceea este la fel ca prima mea mașină!” Când au ajuns acasă, tatăl a făcut o comparație între prima lui mașină și mașina actuală. I-a arătat cu atenție fiului caracteristicile fiecărui vehicul, evidențiind lucrurile care erau la fel și ceea ce se schimbase. Totuși, când tatăl a comparat motoarele, totul era identic. Multe lucruri se schimbaseră, dar nu și motorul.

Dumnezeu a vorbit prin profeți în Vechiul și în Noul Testament, iar continuitatea și armonia mesajelor lor se datorează faptului că Duhul Sfânt – Sursa sau „Motorul” inspirației divine – a rămas același. Duhul Sfânt îi împuternicește întotdeauna pe adevărații profeți prin darul profeției. De asemenea, El Îl așază pe Hristos în centrul mesajelor profeților, așa cum arată clar Epistola către evrei (Evrei 1:1-3). În această săptămână vom examina darul profeției în Noul Testament, analizând ce au făcut profeții, cine a avut rolul de profet, care sunt asemănările și deosebirile dintre profeți și apostoli și care este pericolul profeților mincinoși.

24 octombrie: Ziua Academia Speranța

Întreaga Biblie este o revelație, căci orice descoperire făcută ființelor omenești vine prin Hristos și toate aceste descoperiri Îl au în centru pe El. Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său, și noi suntem ai Săi, pentru că El ne-a creat și El ne-a răscumpărat. Hristos a venit la Ioan, care era exilat pe insula Patmos, pentru a-i descoperi adevărul pentru aceste zile din urmă, pentru a-i arăta ce urma să se întâmple în scurt timp. Isus Hristos este marele depozitar al revelației divine. Prin El avem cunoștință despre ceea ce trebuie să așteptăm legat de scenele finale ale istoriei acestui pământ. …

Ioan, ucenicul iubit, a fost cel ales să primească această revelație. El a fost ultimul supraviețuitor dintre primii ucenici aleși. În vremea Noului Testament, el a fost onorat așa cum a fost onorat profetul Daniel în vremea Vechiului Testament.

Învățătura care trebuia să-i fie dată lui Ioan era atât de importantă, încât Hristos a venit din cer ca să i-o aducă slujitorului Său, spunându-i să o trimită bisericilor. Această învățătură trebuie să fie obiectul studiului nostru atent, făcut cu multă rugăciune, deoarece trăim într-o vreme în care oameni care nu sunt învățați de Duhul Sfânt vor introduce teorii false. …

După trecerea timpului [1844], Dumnezeu le-a încredințat urmașilor Săi credincioși prețioasele principii ale adevărului prezent. … Cei care au trecut prin aceste experiențe trebuie să fie fermi ca o stâncă față de principiile care ne-au făcut adventiști de ziua a șaptea. … Cei care au avut un rol în stabilirea lucrării noastre pe temelia adevărului biblic, cei care cunosc marcajele care au arătat calea cea dreaptă, trebuie considerați lucrători de cea mai mare valoare. Ei pot vorbi din experiență personală despre adevărurile care le-au fost încredințate. Acești lucrători nu trebuie să permită credinței lor să se schimbe în necredință, nici să le fie luat din mână steagul îngerului al treilea. Ei trebuie să-și păstreze tare până la sfârșit încrederea pe care au avut-o de la început.

Domnul a declarat că istoria trecutului se va repeta pe măsură ce intrăm în timpul încheierii lucrării. Fiecare adevăr pe care El l-a dat pentru aceste zile din urmă trebuie să fie proclamat lumii. Fiecare pilon pe care El l-a stabilit trebuie întărit. Nu putem acum să ne desprindem de temelia pe care Dumnezeu a stabilit-o. Nu putem intra acum în nicio organizație nouă, căci aceasta ar însemna apostazie de la adevăr. – Hristos Biruitorul, p. 367

Moise a prezis: „Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el” (Deuteronomul 18:15). Cine era acest proroc? Scriptura clarifică acest lucru: Moise se referea la Isus Însuși. „În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: «Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune [...]»” (Faptele apostolilor 3:22; vezi și Ioan 6:14).

Isus, ca Hristosul, Mesia, este Cel spre care au arătat toți profeții Vechiului Testament. În Noul Testament, Isus este recunoscut ca împlinirea profețiilor mesianice. În Luca 24:13-35, El Se prezintă ca Acela spre care indicau profețiile mesianice. De fapt, în Ioan 1:1-5, descrierea Cuvântului nu se potrivește niciunei ființe umane sau vreunui simplu profet uman. Cuvântul este identificat drept Creatorul, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Cu alte cuvinte, El a creat tot ceea ce există, adică întregul cosmos, estimat astăzi la aproximativ 93 de miliarde de ani-lumină în diametru.

În fiecare „Dumnezeu a zis” din Geneza 1 Îl auzim pe Domnul Isus vorbind. Cel care a spus: „Să fie lumină!” (Geneza 1:3) este și „lumina oamenilor” (Ioan 1:4), iar prin planul de salvare (Ioan 1:4,5) El a risipit întunericul pământului. Cuvintele profetice ale lui Dumnezeu sunt adevărate și confirmate. Atunci când sunt ascultate, ele sunt „o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19). Profeția va continua să aducă lumină lumii noastre păcătoase până când Domnul Isus, „luceafărul de dimineaţă” și Sursa acelei lumini profetice, Își va instaura împărăția veșnică. Până atunci, prin viața, moartea și învierea Sa, Hristos ne oferă tuturor viața veșnică. Singura întrebare este dacă o vom primi sau nu.

Vindecându-l pe Simon de lepră, Hristos îl salvase de la o moarte lentă. Dar acum, Simon se îndoia că Mântuitorul este profet.

Pentru că îi îngăduise acestei femei să se apropie de El, pentru că nu o îndepărtase indignat cu piciorul, ca pe una ale cărei păcate erau prea mari ca să fie iertate, pentru că El nu arăta că-Și dă seama de decăderea ei, Simon era ispitit să creadă că Hristos nu era profet. Isus nu știa nimic despre femeia aceasta atât de îndrăzneaţă în manifestările ei, gândea el, căci altfel nu i-ar fi îngăduit să-L atingă.

Dar tocmai neștiinţa l-a făcut pe Simon să gândească astfel cu privire la Dumnezeu și la Hristos. El nu și-a dat seama că Fiul lui Dumnezeu trebuie să Se poarte ca Dumnezeu, cu milă, duioșie și îndurare. Cât despre Simon, el nu lua seama la gestul de pocăinţă al Mariei. Faptul că Maria a sărutat picioarele lui Hristos și le-a uns cu nard era exasperant pentru inima lui împietrită. El credea că, dacă ar fi profet, Hristos i-ar recunoaște pe cei care sunt păcătoși și i-ar mustra.

Gândul acesta nu a fost exprimat, dar Mântuitorul i-a răspuns: „Simone, am să-ţi spun ceva. … Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt, cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?” Simon a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: „Drept ai judecat.”

Așa cum a făcut Natan cu David, Hristos a ascuns acuzaţia sub vălul unei parabole. El a lăsat în seama gazdei Sale răspunderea de a-și pronunţa singur sentinţa. Simon o amăgise la păcat pe femeia pe care o dispreţuia acum. El îi făcuse mult rău. Cei doi datornici din parabolă îi reprezentau pe Simon și pe femeie.

Isus nu a vrut să spună că cei doi ar fi trebuit să simtă grade diferite de obligaţie, deoarece fiecare datora o recunoștinţă pe care nu o putea plăti niciodată. Dar Simon se credea mai drept decât Maria, și Isus dorea ca el să vadă cu adevărat cât de mare era vinovăţia lui. El voia să-i arate că păcatul lui era mai mare decât al ei, după cum datoria de cinci sute de lei o întrecea pe aceea de cincizeci de lei.

Simon a început să se vadă acum într-o nouă lumină. A văzut cum era privită Maria de Acela care era mai mult decât un proroc. A văzut că Hristos, cu pătrunzători ochi profetici, citise inima ei plină de iubire și devoţiune. L-a cuprins rușinea și și-a dat seama că se afla înaintea Unuia mai mare ca el.

„Am intrat în casa ta”, a zis Hristos mai departe, „și nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele”, dar, cu lacrimi de pocăinţă, pornite din iubire, Maria Mi-a spălat picioarele și le-a șters cu părul capului ei. „Tu nu Mi-ai dat sărutare, dar ea”, pe care tu o dispreţuiești, „de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.” Hristos a enumerat ocaziile pe care le avusese Simon de a-și arăta iubirea pentru Domnul său și aprecierea faţă de ceea ce făcuse pentru el. Limpede, dar cu o delicată amabilitate, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor că inima Lui este rănită atunci când copiii Săi neglijează să-I arate recunoștinţă prin cuvinte și fapte pornite din iubire. – Hristos, Lumina lumii, p. 566, 567

Noul Testament menționează lucrarea profeților și a apostolilor. Apostolii erau „mesageri” sau „trimiși” ai lui Dumnezeu, așa cum îi definește cuvântul grecesc apostolos. În evanghelii termenul „apostol” se referă la cei 12 ucenici. Restul Noului Testament susține această idee și include alte persoane care nu făceau parte dintre primii ucenicii ai lui Hristos. Pavel se numește „apostol” de 12 ori în epistolele sale. În Romani 1:1,2 el leagă chemarea sa apostolică și conținutul predicării sale de mesajul profeților din Vechiul Testament. Pavel se prezintă ca „apostol al neamurilor” (Romani 11:13), chemat „prin voia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:1).

Spre deosebire de preoți, care aveau această funcție din tată în fiu, Dumnezeu numea profeți și apostoli potrivit voii Sale. Când apostolatul i-a fost pus sub semnul întrebării, Pavel și-a apărat chemarea (1 Corinteni 9:1,2). El considera că apostolatul său se bazează pe lucrarea lui Hristos, temelia bisericii (Efeseni 2:20). Ca destinatari ai revelației lui Dumnezeu, apostolii dețin așadar același nivel de inspirație ca profeții (Efeseni 3:1-5).

În 2 Petru 3:1,2 Petru face referire la profeții care au fost înainte și ale căror cuvinte au fost importante, însă acum apostolii sunt prezentați ca având aceeași autoritate. În aceste versete se face trimitere atât la vremurile Vechiului Testament, cât și la cele ale Noului Testament. Deși profeții pot părea mesagerii lui Dumnezeu din epoca Vechiului Testament, iar apostolii mesagerii Lui din epoca Noului Testament, au existat și persoane care au profetizat sau au exercitat darul profetic fără a fi apostoli. Darul profeției nu a fost limitat la apostoli în vremurile Noului Testament. Și nu toți profeții au fost apostoli (Faptele apostolilor 15:32).

După cum știm din Noul Testament, aproape tot ce au scris apostolii gravitează în jurul Domnului Isus. Într-un fel sau altul, viața, moartea, învierea, lucrarea Sa de Mare-Preot și revenirea Sa au constituit principala lor preocupare.

Prin manifestarea milei și a harului Său bogat, Domnul Isus face experimente asupra inimii omenești. El realizează transformări atât de uimitoare, încât Satana … privește la aceste inimi care stau ca niște fortărețe de neînvins pentru amăgirile și înșelăciunile lui. Pentru Satana, ele sunt un mister de nepătruns. Îngerii lui Dumnezeu … privesc cu uimire și cu bucurie cum oameni căzuți, cândva copii ai mâniei, dezvoltă acum, prin educația primită de la Hristos, caractere asemenea celui divin, devenind fiii și fiicele lui Dumnezeu și participând la lucrările și bucuriile cerului.

Domnul a înzestrat biserica Sa cu binecuvântări și capacități, astfel ca membrii ei să poată constitui pentru lume o imagine a puterii Sale și pentru ca biserica Sa să fie desăvârșită în El, o reprezentare continuă a unei alte lumi, a lumii veșnice și cu legi superioare celor pământești. Biserica Sa trebuie să fie un templu zidit după modelul celui divin. …

Domnul Hristos i-a încredințat bisericii Sale mijloace din belșug, ca să poată primi înapoi o dobândă substanțială de slavă din partea moștenirii Sale răscumpărate. Înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, biserica este depozitara Lui, astfel încât bogăția milei, a iubirii și a harului Său să fie văzută în toate splendoarea ei. În rugăciunea Sa de mijlocire, Domnul Hristos a declarat că iubirea Tatălui față de noi este la fel de mare ca iubirea față de El, unicul Său Fiu, și că noi vom fi pentru totdeauna împreună cu El, ajungând una cu Hristos și cu Tatăl. Această declarație este o minune pentru oștile cerului și constituie marea lor bucurie. Darul Duhului Sfânt, bogat, abundent și deplin, trebuie să fie pentru biserica Sa ca un zid de foc, pe care puterile răului nu îl pot doborî. Domnul Hristos privește spre poporul Său curățit și desăvârșit ca fiind răsplata tuturor suferințelor Sale, a umilinței și a iubirii Sale și reflectarea slavei Sale – Hristos, fiind marele centru din care radiază întreaga strălucire a slavei. – În locurile cerești, p. 282

În decursul veacurilor care au trecut din zilele apostolilor, zidirea templului lui Dumnezeu nu a încetat niciodată. Putem privi înapoi prin secole și putem vedea pietrele vii din care este alcătuit, strălucind asemenea unor faruri luminoase prin întunericul rătăcirii și al superstiției. În toată veșnicia, aceste giuvaere prețioase vor lumina cu o strălucire crescândă, mărturisind despre puterea adevărului lui Dumnezeu. Lumina strălucitoare a acestor pietre șlefuite scoate la iveală puternicul contrast dintre lumină și întuneric, dintre aurul adevărului și zgura rătăcirii.

Pavel și ceilalți apostoli, precum și toți drepții care au trăit de atunci încoace și-au adus la îndeplinire partea lor la zidirea templului. Dar construcția nu este încă terminată. Noi, cei care trăim în acest veac, avem o lucrare de făcut, o parte de îndeplinit. Noi trebuie să aducem la temelie un material care să reziste la proba focului – aur, argint și pietre prețioase, „… care fac podoaba caselor împărătești” (Psalmii 144:12). Celor care clădesc în felul acesta pentru Dumnezeu, Pavel le adresează cuvinte de încurajare și avertizare …: „Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată.” … Creștinul care prezintă Cuvântul vieții cu credincioșie, conducându-i pe bărbați și pe femei pe calea sfințeniei și a păcii, aduce la temelie material care va dăinui, iar în Împărăția lui Dumnezeu el va fi onorat ca un ziditor înțelept. – Asemenea lui Hristos, p. 224

Versetele de mai sus, oricât de utile, nu oferă o imagine cuprinzătoare a ceea ce au făcut profeții din Noul Testament. O mare parte din ce au făcut reflectă ceea ce făcuseră și profeții din Vechiul Testament, asigurând astfel continuitate darului profetic. În 1 Corinteni 12:10 profeția este menționată printre alte daruri spirituale. În metafora trupului lui Hristos (1 Corinteni 12:27,28), profeții sunt menționați după apostoli, care au primit la rândul lor revelații de la Dumnezeu. Potrivit 1 Corinteni 14:3, „cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângâiere”.

Efeseni 4:11-13 prezintă o enumerare similară de daruri spirituale, la fel ca 1 Corinteni 12. Prorocii sunt menționați alături de apostoli, evangheliști, păstori și învățători (Efeseni 4:11). Aceste persoane există „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:12,13). Așa cum se vede aici și în alte locuri, Domnul Isus este centrul mesajului lor.

Cartea Faptele apostolilor vorbește despre doi profeți, Iuda și Sila (niciunul dintre ei autor al vreunei cărți biblice), care „au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte” (Faptele 15:32). Deși, da, uneori trebuie să rostească avertizări, chiar avertizări aspre, profeții rostesc – în funcție de împrejurări – și încurajări, mai ales în vremuri grele, cuvinte care au fost fără îndoială profund apreciate de cei care aveau nevoie să le audă, alături de speranța și de perspectiva pe care acestea le conțineau.

Lucrarea de încurajare este menționată în contextul prorocirii (1 Corinteni 14:31). În vremuri de necaz și persecuție, darul profeției a fost o sursă de încurajare și speranță. În Apocalipsa 22:6, Domnul Isus este prezentat ca „Domnul Dumnezeul duhurilor prorocilor”, ale cărui „cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate”. Desigur, orice provine de la slujitorii lui Dumnezeu, atunci când vorbesc în numele Lui, este de asemenea „vrednic de crezare și adevărat”.

Într-o lume în care putem avea încredere în atât de puține lucruri, putem avea categoric încredere în ceea ce spun profeții Domnului, mai ales în Cuvântul Său, autoritatea noastră supremă.

Talanții cu care a înzestrat Domnul Hristos biserica Sa reprezintă în mod deosebit darurile și binecuvântările date de Duhul Sfânt. „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia credința, prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte cum voiește” (1 Corinteni 12:8-11). Nu toți oamenii primesc aceleași daruri, dar fiecărui slujitor al Domnului îi este făgăduit un dar al Duhului Sfânt.

Înainte de a pleca de la ucenicii Săi, Domnul Hristos „a suflat peste ei și le-a zis: «Luați Duh Sfânt!»” (Ioan 20:22). De asemenea, El le-a spus: „Iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu” (Luca 24:49). Totuși, până după înălțarea Domnului Hristos la cer, darul Duhului Sfânt nu a fost primit în plinătatea Lui. Revărsarea Duhului Sfânt nu a fost primită până când ucenicii nu s-au consacrat pe deplin lucrării Sale, cu credință și rugăciune. După aceea, urmașilor lui Hristos li s-au încredințat bunurile cerului într-o manieră specială. „S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8). „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7). „Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte cum voiește” (1 Corinteni 12:11). În Hristos, darurile sunt deja ale noastre, dar posesia lor reală depinde de primirea Duhului lui Dumnezeu.

Făgăduința primirii Duhului Sfânt nu este apreciată așa cum ar trebui să fie. Împlinirea ei nu se realizează așa cum ar fi fost posibil. Ceea ce face ca lucrarea Evangheliei să fie atât de lipsită de putere este tocmai absența Duhului Sfânt. Lucrătorii pot avea cunoștințe, talente, elocvență și toate aptitudinile naturale sau dobândite, dar, fără prezența Duhului lui Dumnezeu, nicio inimă nu va fi impresionată și niciun păcătos nu va fi câștigat pentru Hristos. Pe de altă parte, dacă lucrătorii sunt în legătură cu Domnul Hristos și dacă dețin darurile Duhului Sfânt, chiar și cel mai neînzestrat și cel mai puțin cunoscător dintre ucenicii Săi va avea o putere care va impresiona inimile. Domnul îi va face să fie mijlocul de manifestare a celei mai înalte influențe din univers. – Parabolele Domnului Hristos, p. 327, 328

În vremurile Vechiului Testament, Dumnezeu a chemat atât bărbați, cât și femei să fie mesagerii Săi. În vremurile Noului Testament, există dovezi clare ale existenței profeteselor. Ana a fost prima numită „prorociță” în Noul Testament. Ea este descrisă ca o persoană care „zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni [...] şi a început să laude pe Dumnezeu şi să vorbească despre Isus” (Luca 2:37,38).

Faptele apostolilor 21:9 afirmă că Filip avea „patru fete fecioare, care proroceau”. Istoricii Noului Testament, precum Eusebiu, au identificat texte mai târzii care menționează unde au locuit cel mai probabil și unde au fost înmormântate. Indiferent de detalii, vedem că erau femei, cel mai probabil tinere, care aveau darul profeției. Nu știm exact ce au prorocit sau care a fost amploarea slujirii lor. Un lucru însă este clar cu privire la aceste tinere cu dar profetic: niciunul dintre cuvintele lor profetice nu a intrat în canonul biblic. Altfel spus, asemenea multor altora, ele au fost profeți necanonici, profeți adevărați, ale căror cuvinte sau scrieri nu au intrat în cărțile Bibliei.

Pe lângă profetese, pastori tineri au lucrat în strânsă colaborare cu apostolii. Apostolii au pregătit lideri tineri pentru slujire. Pavel, de exemplu, i se adresează lui Timotei numindu-l „adevăratul meu copil în credință” (1 Timotei 1:2; vezi și 4:12). Pavel l-a învățat pe Timotei elementele de bază ale slujirii pastorale. Despre chemarea lui spune: „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună” (1 Timotei 1:18).

În Tit 1:4, Pavel îl prezintă pe Tit: „adevăratul meu copil în credinţa noastră, a amândurora”. Pavel i-a încredințat lui Tit sarcina de a numi conducători pentru credincioșii din Creta, o comunitate dificilă. I-a oferit tânărului Tit îndrumare spirituală cu privire la modul de a aborda această responsabilitate importantă, apoi a încheiat: „Spune lucrurile acestea, sfătuieşte şi mustră cu deplină putere. Nimeni să nu te dispreţuiască” (Tit 2:15).

Tineri, vârstnici, bărbați, femei – cu toții avem un rol de îndeplinit în lucrarea lui Dumnezeu. Care este rolul tău și cum ai putea face chiar mai mult decât atât?

Lucrurile spirituale se judecă spiritual. În templu, acum, Însuși Fiul lui Dumnezeu era consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul privea la El ca la oricare alt copil. Dar, cu toate că el n-a văzut și n-a simţit nimic neobișnuit, s-a recunoscut totuși faptul că Dumnezeu Îl dădea lumii pe Fiul Său. Această ocazie n-a trecut fără ca Hristos să fi fost recunoscut. „Și iată că, în Ierusalim, era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă și era cu frica lui Dumnezeu. El aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înștiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului.”

Când a intrat în templu, Simeon a văzut o familie înfăţișându-L preotului pe primul lor născut. După înfăţișare se cunoștea că sunt săraci, dar Simeon a înţeles îndemnurile Duhului Sfânt și a fost profund convins că Pruncul înfăţișat Domnului era Mângâierea lui Israel, Acela pe care dorea din toată inima să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeon arăta ca un om căzut în extaz. Copilul I-a fost înapoiat Mariei, iar el L-a luat în braţe și L-a înfăţișat lui Dumnezeu, în timp ce în sufletul lui a pătruns o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Ridicând spre cer Copilul Mântuitor, Simeon a spus: „Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău Israel.”

Duhul profeţiei era asupra acestui om al lui Dumnezeu și, în timp ce Iosif și Maria stăteau lângă el, mirându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat și i-a zis Mariei: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel și să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi.”

Ana, o prorociţă, de asemenea a intrat și a confirmat mărturia lui Simeon cu privire la Hristos. În timp ce Simeon vorbea, faţa ei se luminase de slava lui Dumnezeu și, din adâncul inimii, își exprima mulţumirea, pentru că i se îngăduise să-L vadă pe Hristos, Domnul. – Hristos, Lumina lumii, p. 55

Pavel a făcut din educarea tinerilor în vederea predicării Evangheliei o parte integrantă a lucrării lui. I-a luat pe tineri cu el în călătoriile misionare și, în felul acesta, ei au câștigat o experiență care, mai târziu, i-a făcut capabili să ocupe poziții de răspundere. După ce s-a despărțit de ei, apostolul Pavel a continuat să păstreze legătura cu activitatea lor, iar scrisorile lui către Timotei și Tit dovedesc cât de profundă era dorința lui ca ei să aibă succes. „Și ce ai auzit de la mine în fața multor martori încredințează la oameni de încredere, care să fie în stare să învețe și pe alții” (2 Timotei 2:2).

Acest aspect al activității apostolului Pavel le oferă pastorilor din zilele noastre o lecție importantă. Pastorii cu experiență îndeplinesc o lucrare nobilă când, în loc de a încerca să poarte ei înșiși toate poverile, îi instruiesc pe cei mai tineri și așază poverile pe umerii lor. Este dorința lui Dumnezeu ca aceia care au câștigat experiență în lucrarea Lui să-i instruiască pe tineri în vederea slujirii.

Lucrătorul mai tânăr nu trebuie să ajungă atât de acaparat de ideile și opiniile celui care răspunde de îndrumarea lui, încât să-și piardă personalitatea. El nu trebuie să-și piardă identitatea, conformându-se părerilor celui care îl instruiește într-o asemenea măsură, încât să nu mai îndrăznească să-și exercite judecata proprie, ci să facă doar ce i se spune, fără să ia în considerare propria înțelegere cu privire la ce este bine sau greșit. El are privilegiul de a învăța singur de la Marele Învățător. Dacă cel care este asociat cu el în lucrare urmează o cale care nu este în armonie cu un „Așa zice Domnul”, să nu discute despre aceasta cu persoane aflate în afara cercului pastoral, ci să meargă la superiorul său din conducere și să-i prezinte situația, exprimându-și părerea fără rețineri. În felul acesta, cel ce învață poate fi o binecuvântare pentru învățătorul lui. El trebuie să-și îndeplinească datoria cu credincioșie. – Slujitorii Evangheliei, p. 102

Domnul Isus nu ar fi putut fi mai clar: „Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Înșelătoriile despre care avertizează El trebuie să fie foarte convingătoare, dacă într-adevăr din ele vor face parte „semne mari și minuni”. Evenimentele supranaturale în sine nu sunt dovada lucrării lui Dumnezeu, oricât de convingătoare ar putea părea. Avem dușmani supranaturali. Așa cum ne-a avertizat Pavel, „noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Iar aceste puteri lucrează prin profeți falși.

De fapt, falșii profeți nu sunt ceva nou. Noul Testament face referire la proroci mincinoși din vremurile Vechiului Testament (Luca 6:26). În Noul Testament, ei sunt asemănați cu „lupi răpitori”, care vin „îmbrăcați în haine de oi” (Matei 7:15), și ni se spune că „îi [vom] cunoaște după roadele lor” (Matei 7:16). Lucrarea lor principală este înșelarea (Matei 7:17-20). Isus Însuși a declarat că „Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi” (Matei 24:11) și, „dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși” (Matei 24:24; vezi și Marcu 13:22; 1 Ioan 4:1).

Trăind prin credință, îmbrăcând „platoșa neprihănirii”, fiind încinși cu „adevărul”, predându-ne Duhului Sfânt prin rugăciune și fiind ancorați în Cuvântul Său – iată căile prin care putem fi protejați de tot ceea ce altfel ne-ar duce pe căi greșite din punct de vedere spiritual și teologic!

Cu cât meditezi mai puțin la Hristos și la dragostea Sa fără egal și cu cât te asemeni mai puțin cu chipul Său, cu atât vei apărea mai bun în ochii tăi și cu atât vei fi mai încrezător și mai mulțumit de tine. O cunoaștere corectă a lui Hristos, având în mod continuu privirea ațintită asupra Autorului și Desăvârșitorului credinței noastre, îți va da o asemenea perspectivă asupra caracterului unui adevărat creștin, încât nu vei putea să nu-ți apreciezi corect viața și caracterul în contrast cu cele ale Marelui Exemplu. …

Pregătirea ta pentru lucrare este un proces de o viață întreagă, o luptă zilnică, laborioasă, corp la corp, cu obiceiuri bine înrădăcinate sau cu înclinații și tendințe ereditare. Această luptă cere un efort constant, serios și atent de a veghea asupra ta și de a manifesta stăpânire de sine, de a-L păstra pe Isus pe primul loc, iar eul să fie pierdut din vedere.

Este necesar să supraveghezi punctele slabe din caracterul tău, să ții sub control tendințele greșite și să-ți întărești și să-ți dezvolți calitățile nobile care nu au fost exercitate în mod corespunzător. Lumea nu va cunoaște niciodată lucrarea care se realizează în taină între sufletul omului și Dumnezeu și nici amărăciunea lăuntrică a spiritului, dezgustul față de sine și eforturile constante de a ține sub control eul, dar mulți din lumea aceasta vor putea să aprecieze rezultatele acestor eforturi. Ei Îl vor vedea pe Hristos descoperit în viața ta de zi cu zi. Vei fi o epistolă vie, cunoscută și citită de toți oamenii, și vei avea un caracter nobil și echilibrat.

„Învățați de la Mine”, a spus Hristos, „căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” El îi va învăța pe aceia care vin la El pentru a dobândi cunoștință. În lumea aceasta sunt o mulțime de învățători falși. Apostolul declară că, în zilele din urmă, oamenii „își vor da învățători după poftele lor” pentru că „îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute”. Cu privire la aceasta, Hristos ne-a avertizat: „Păziți-vă de prorocii mincinoși! Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori. Îi veți cunoaște după roadele lor.” Cei care fac parte din categoria de învățători religioși descrisă aici declară că sunt creștini. Ei au o formă de evlavie și par să lucreze pentru binele sufletelor. … Ei sunt în conflict cu Hristos și cu învățăturile Sale, pentru că nu au spiritul Său blând și smerit. …

Păstorul cel Bun a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut. El Și-a manifestat prin fapte dragostea pentru turma Sa. Toți păstorii care lucrează sub conducerea Marelui Păstor vor avea caracteristicile Sale – ei vor fi blânzi și smeriți cu inima. Credința care este ca a unui copil aduce odihnă sufletului și lucrează din dragoste, fiind întotdeauna preocupată de ceilalți. Dacă Spiritul lui Hristos locuiește în ei, ei vor fi asemenea lui Hristos și vor face lucrările lui Hristos. – Lift Him Up, p. 213

Dumnezeu a chemat profeți în anumite momente și le-a încredințat sarcini importante. Funcția lor principală era să-i facă pe oameni să-L cunoască pe Dumnezeu și să aibă o relație fidelă cu El. La fel a fost și în cazul lui Ellen White. Lucrarea ei a avut două funcții majore: să-i conducă pe oameni la Domnul Isus și să-i îndrepte către Cuvântul Său, Biblia. Ea a avut toată viața o pasiune pentru Domnul Isus, precum și dorința să le împărtășească altora dragostea lui Dumnezeu. Faimoasa ei serie în cinci volume „Conflictul veacurilor” începe și se încheie cu cuvintele „Dumnezeu este dragoste”. În Calea către Hristos, poate cea mai cunoscută carte a ei, Ellen White a scris: „Creşterea noastră în har, bucuria noastră, capacitatea de a fi folositori – toate depind de legătura noastră cu Domnul Hristos. Comuniunea noastră cu El, rămânerea noastră în Hristos, zi de zi, oră de oră, constituie singura noastră modalitate de a creşte în har” (p. 69). În anii 1890, când lucra la Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, a scris în jurnal: „Atunci când scriu despre viața lui Hristos, sunt profund impresionată. Uit să respir așa cum ar trebui. Nu pot îndura intensitatea sentimentului care mă cuprinde când mă gândesc la ceea ce a suferit Hristos în lumea noastră” (Manuscrisul 70, 1897).

Biblia a fost al doilea punct central al lucrării lui Ellen White. Ea își vedea scrierile ca pe o „lumină mai mică” ce îi conduce pe oameni la „lumina mai mare”, Biblia (Solii alese, vol. 3, p. 29). I-a încurajat întotdeauna pe oameni să meargă la Scriptură, unde Dumnezeu Își descoperă caracterul iubitor și planul de mântuire: „Îţi recomand, dragă cititorule, Cuvântul lui Dumnezeu ca regulă de credință și practică” (Ibidem, p. 30). „Domnul dorește să vă studiați Bibliile. El nu a dat nicio lumină suplimentară care să ia locul Cuvântului Său. [...] Dacă este consumat și digerat, [Cuvântul Său] este ca sângele dătător de viață pentru suflet. Atunci faptele bune vor fi văzute ca lumină strălucind în întuneric” (Scrisoarea 130, 1901). Ellen White a mai crezut că toți aceia care pretind haina profetică a lui Hristos trebuie să-i învețe pe alții „ceea ce îi învăța Hristos pe alții. Se cuprind aici cele spuse de El nu numai în persoană, ci şi prin toţi profeţii şi învăţătorii Vechiului Testament. Învăţătura omenească este exclusă” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 826). Ellen White L-a plasat pe Domnul Isus și Scriptura în centrul experienței ei creștine. Vinerea viitoare vom explora viziunea ei asupra revelației și inspirației.

Resurse suplimentare (în limba engleză), la https://whiteestate.org/absg/4.

Studiu zilnic: 
Psalmii 65
Psalmii 66
Psalmii 67
Psalmii 68
Psalmii 69
Psalmii 70
Psalmii 71

Ellen G. White, Educație, cap. 7 (de la „Elisei, credincios…” până la final)

Tragedia veacurilor, cap. „Scripturile, apărarea noastră”, p. 593–602; Îndrumarea copilului, „Biblia în cămin”, p. 507, 508.

| Privire generală

Tema studiului din această săptămână urmează natural celei de săptămâna trecută, abordând natura profeților din Noul Testament, care au slujit ca mesageri împuterniciți de Duhul și au îndrumat, încurajat și învățat biserica primară. Rolul acestor profeți a fost să proclame mesajul lui Dumnezeu, uneori revelând evenimente viitoare, dar mai ales întărindu-i pe credincioși și chemându-i la credincioșie. Spre deosebire de profeții Vechiului Testament, a căror autoritate era fundamentală pentru relația de legământ a poporului Israel cu Dumnezeu, profeții Noului Testament au slujit în cadrul comunității bisericii, completând învățătura apostolică și arătând spre Hristos ca revelația supremă a voii lui Dumnezeu. Ellen White L-a promovat la rândul ei pe Hristos ca Mesia, la fel cum au făcut-o profeții Noului Testament.

| Comentariu

1. Isus a fost cel mai mare Profet.

Isus Hristos este profetul suprem, întrecându-i pe toți cei de dinaintea Lui. Spre deosebire de profeții Vechiului Testament, care au rostit Cuvântul lui Dumnezeu, Isus era Cuvântul făcut trup (Ioan 1:14). El nu doar a proclamat adevărul divin, ci l-a întruchipat. Domnul Isus Și-a recunoscut rolul profetic, spunând: „Nicăieri nu este preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa Lui” (Matei 13:57), subliniind respingerea Sa în ciuda autorității pe care o avea.

Și Ioan Botezătorul a avut un rol profetic unic. Recunoscut ca profet (Matei 11:9), el a acționat și a vorbit asemenea profeților Vechiului Testament, chemând oamenii la pocăință și pregătind calea pentru Mesia (Isaia 40:3; Matei 3:3). Însă Ioan a fost diferit. El a fost puntea dintre vechiul și noul legământ, ultimul profet al erei vechi și vestitorul erei noi. El s-a aflat „la răscrucea veacurilor” și „în pragul epocii împlinirii” (Christiopher Rowland, „Prophets, Prophecy”, în Dictionary of Jesus and the Gospels, ed. Joel B. Green et al., 2013, p. 707).

Ioan a fost singurul care L-a identificat pe Hristos drept „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1:29). La rândul Lui, Domnul Isus l-a lăudat pe Ioan, spunând că este cel mai mare dintre cei născuți din femei (Matei 11:11), dar a și adăugat că cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el, arătând puterea transformatoare a noului legământ (Ioan 3:30).

2. Apostolii și profeții Noului Testament au avut aceeași autoritate cu profeții Vechiului Testament.

Noul Testament confirmă continuarea darului profetic, echivalând autoritatea apostolilor și a profeților din Noul Testament cu cea a corespondenților lor din Vechiul Testament. În Efeseni 3:5 Pavel scrie că taina lui Hristos „a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul”. În mod similar, Efeseni 2:20 spune că biserica este zidită „pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. După cum explică Daniel B. Wallace, aceste formulări indică aceeași categorie de profeți care, împreună cu apostolii, au format temelia bisericii (Daniel B. Wallace, Greek Grammar Beyond the Basics: An Exegetical Syntax of the New Testament, 1996, p. 286).

Cercetătorii dezbat dacă darul profetic a continuat dincolo de epoca apostolică. Cesaționiștii cred că acesta a apus odată cu finalizarea canonului biblic, în timp ce continuaționiștii – inclusiv mulți carismatici și penticostali – susțin că darurile profetice continuă și astăzi. Adventiștii de ziua a șaptea adoptă o poziție de mijloc, afirmând că darul profetic continuă, dar rămâne subordonat Scripturii, care este autoritatea supremă. Prin urmare, ei sunt precauți în ceea ce privește continuarea tuturor darurilor în modul în care le definesc grupurile carismatice.

3. În Noul Testament, darul profeției a funcționat ca îndemn și încurajare, arătând spre Hristos.

Venirea lui Hristos a transformat natura profeției. În timp ce profeții din Vechiul Testament priveau înainte spre Mesia, profeții din Noul Testament și-au concentrat mesajul pe viața, moartea, învierea și revenirea Domnului Isus. Apocalipsa 19:10 declară că „mărturia lui Isus este duhul prorociei”, făcând din Hristos centrul oricărei activități profetice.

După cum observă Rino Fisichella, profeții Noului Testament vorbeau în numele Domnului Isus, făcând cuvintele Lui să fie vii și actuale pentru biserică (vezi „Prophecy”, în Dictionary of Fundamental Theology, ed. René Latourelle, Rino Fisichella, 1994, p. 794). Rolul lor era să îndemne, să încurajeze și să edifice comunitatea, așa cum explică Pavel în 1 Corinteni 14:3 – „Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere.”

Ekkehardt Mueller subliniază că profeții Noului Testament s-au concentrat „asupra lui Isus, asupra vieții, cuvintelor și faptelor Sale, chiar mai mult decât se concentraseră profeții Vechiului Testament asupra lui Mesia” („The Prophetic Voice in the New Testament: An Overview”, în The Gift of Prophecy in Scripture and History, ed. Alberto R. Timm, Dwain Esmond, 2015, p. 55, 56). Misiunea lor era să facă mesajul lui Hristos relevant, îndemnând biserica să rămână credincioasă și plină de speranță în așteptarea revenirii Sale.

4. Darul profetic s-a manifestat atât în rândul femeilor, cât și al bărbaților.

Noul Testament subliniază că darul profetic a fost dat atât bărbaților, cât și femeilor. În Faptele apostolilor 2:17,18, Petru, citând din Ioel 2:28,29, declară: „Feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci [...] chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu.” Această revărsare a Duhului atât peste bărbați, cât și peste femei s-a împlinit vizibil în biserica primară.

Femei precum Ana (Luca 2:36-38) și cele patru fiice ale lui Filip (Faptele apostolilor 21:9) au fost recunoscute ca profetese, având un rol important în vestirea mesajului lui Dumnezeu. Includerea lor evidențiază modul imparțial în care Duhul Sfânt distribuie darurile, împuternicind atât bărbații, cât și femeile să slujească drept mesageri ai adevărului lui Dumnezeu.

5. Noul Testament avertizează în legătură cu profeții falși.

Pe lângă atestarea profețiilor autentice, Noul Testament exprimă avertizări puternice în legătură cu profeții falși. În Matei 7:15 Domnul Isus avertizează: „Păziţi-vă de proroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori.” Profeții falși reprezentau o amenințare reală pentru biserica primară, ducându-i pe credincioși în rătăcire prin învățături înșelătoare.

În 1 Ioan 4:1 creștinii sunt îndemnați: „Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi.” Profeția adevărată este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, arată spre Hristos și zidește biserica, în timp ce falșii profeți promovează învățături care dezbină și interese personale. Credincioșii sunt chemați să aibă discernământ, pentru a se asigura că toate mesajele profetice sunt în acord cu Scriptura și Îl au în centru pe Hristos.

6. Darul profetic al lui Ellen White a funcționat similar celui al profeților Noului Testament: s-a concentrat asupra lui Hristos.

În contextul studiului de vineri ar fi util pentru grupă un rezumat al modului în care Ellen White și-a axat scrierile pe Hristos și pe cruce, din primii ani până la final. Acest rezumat va reitera modul în care ea a funcționat ca un profet postbiblic, în sensul Noului Testament, înălțându-L pe Hristos. Încă din 1851 ea a subliniat importanța faptului de a medita „la vrednicia lui Isus, la dragostea, meritele şi marea Sa îndurare” (Ellen G. White, Scrieri timpurii, p. 73). Câțiva ani mai târziu, în 1857, i-a îndemnat pe tineri: „Dacă Domnul Hristos va fi în noi nădejdea slavei, vom descoperi la El un asemenea farmec inegalabil încât sufletul ne va fi încântat” (Mărturii pentru biserică, vol. 1, p. 162).

În 1869, preocuparea ei timpurie pentru Hristos a culminat cu The Sufferings of Christ (Suferințele lui Hristos), o broșură publicată separat și apoi inclusă în Mărturii pentru biserică volumul 2, paginile 200 la 215. În cel mai mișcător și elocvent limbaj de care era în stare, Ellen White a prezentat viața, suferințele și moartea lui Hristos ca ispășire pentru păcatele noastre. Dorința ei era ca noi „să ne formăm o imagine cuprinzătoare și mai profundă” asupra a ceea ce a făcut Domnul Hristos pentru noi și ca sufletele noastre să fie „înflăcărate, înnobilate și încântate de tema dragostei Tatălui și a Fiului față de om” (Mărturii pentru biserică, vol. 2, p. 215).

După sesiunea Conferinței Generale de la Minneapolis din 1888, Ellen White a fost întrebată ce părere are despre mesajele despre mântuire care fuseseră prezentate. Ea a răspuns: „Sunt mesajele pe care eu le-am prezentat în ultimii 45 de ani – farmecul fără egal al lui Hristos” (Sermons and Talks, vol. 1, p. 116). Acest „farmec fără egal” se găsește în acțiunile răscumpărătoare ale lui Hristos, în natura Sa divină și în persoana Sa. Zeci de declarații despre meritele Domnului Hristos și despre salvarea prin El se găsesc în scrierile lui Ellen White din acești 40 de ani și până la sfârșitul vieții ei (vezi, de exemplu, Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, p. 156-162).

Pentru studiu aprofundat (în limba engleză): Peter M. van Bemmelen, „«The Matchless Charms of Christ»: Theological Significance of This Phrase in Ellen White’s Writings”, în Daniel Heinz et al., Christ, Salvation, and the Eschaton: Essays in Honor of Hans K. LaRondelle, 2009, p. 231-240).

| Aplicație

Următoarele întrebări aplicative sunt desprinse din comentariul de mai sus și au ca obiectiv să îmbogățească discuțiile din cadrul grupei. Alege din aceste întrebări și din cele din studiu pe acelea care vor angaja grupa la o analiză profundă!

1.    Domnul Isus a fost mai mult decât un profet. El a fost Cuvântul întrupat (Ioan 1:14). Cum ne influențează acest adevăr biblic înțelegerea privind autoritatea Lui astăzi?

2.    Ioan Botezătorul L-a recunoscut pe Isus drept „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1:29). Ce impact are recunoașterea identității lui Hristos asupra modului în care ne trăim și ne împărtășim credința?

3.    Efeseni 2:20 spune că biserica este zidită pe temelia apostolilor și a profeților, Hristos fiind piatra din capul unghiului. Cum ar trebui ca această idee să influențeze modul în care privim Noul Testament și autoritatea lui?

4.    Diferite grupuri creștine dezbat dacă darul profetic continuă și astăzi. Cum ați descrie poziția adventistă?

5.    Pavel afirmă că profeția este menită să zidească, să sfătuiască și să mângâie (1 Corinteni 14:3). Cum putem aplica acest principiu în comunitățile noastre bisericești și în interacțiunile zilnice?

6.    Femei precum Ana (Luca 2:36-38) și cele patru fiice ale lui Filip (Faptele apostolilor 21:9) au fost recunoscute ca profetese. Cum putem sprijini și încuraja atât bărbații, cât și femeile să-și folosească darurile spirituale astăzi?

7.    Domnul Isus a avertizat că vor veni proroci mincinoși în haine de oi (Matei 7:15). Care sunt exemplele moderne de învățături care par biblice, dar îi duc pe oameni în rătăcire?

8.   Ellen White a subliniat „farmecul fără egal al lui Hristos”. Ce înseamnă această expresie? Cu alte cuvinte, care este „farmecul fără egal al lui Hristos”? Cum vi s-a aprofundat credința mai mult datorită acestui farmec?

9.    Ellen White ne-a încurajat să ne formăm o imagine cuprinzătoare și mai profundă asupra ispășirii lui Hristos. Cum putem înțelege mai bine și aprecia mai mult ceea ce a făcut Hristos pentru noi?

10. Rolul profetic al lui Ellen White s-a concentrat întotdeauna pe înălțarea Domnului Isus. Care sunt asemănările și deosebirile între modul în care a pus ea accentul pe Hristos și modul în care privim și folosim noi scrierile ei astăzi?