Manifestarea profetică în momente decisive

De la cădere încoace, ființele umane au fost înclinate să aleagă plăcerile temporare ale păcatului, în locul vieții veșnice în Domnul Isus. Dumnezeu cunoaște acest adevăr trist și, în ciuda lui, ne iubește și acționează pentru salvarea noastră. De aceea, în momente cruciale din istorie, Dumnezeu a acționat în moduri remarcabile, prin funcția profetică, în favoarea poporului Său. Totuși, atunci când eforturile Sale au fost respinse în mod repetat, El a avertizat cu privire la judecată. Prin profeții Săi, Domnul Își comunică întotdeauna acțiunile înainte de a le realiza (Amos 3:7). Dacă oamenii se pocăiesc, El este grabnic să ierte.

Dumnezeu continuă să comunice cu noi în același mod și astăzi. Prin urmare este rezonabil ca Dumnezeu să i se adreseze poporului Său în ultimele zile ale istoriei pământului, așa cum i-a vorbit în secolele trecute. Studiul din această săptămână va analiza momentele decisive din istoria mântuirii, când Dumnezeu a folosit profeți pentru a-Și face cunoscută voia poporului Său și lumii mai largi. De asemenea vom explora rolul slujirii inspirate a lui Ellen White în momente esențiale din dezvoltarea mișcării adventiste.

5 – 12 decembrie: Săptămâna de Rugăciune

12 decembrie: Dar pentru Săptămâna de Rugăciune (colectă)

Evenimentele legate de încheierea timpului de har și de lucrarea de pregătire pentru timpul strâmtorării sunt prezentate lămurit. Dar mulțimile nu înțeleg aceste adevăruri importante mai mult decât dacă nu ar fi fost dezvăluite vreodată. Satana veghează să șteargă orice impresie care i-ar putea face pe oameni înțelepți spre mântuire, iar timpul încercării îi va găsi nepregătiți.

Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul istoriei acestei lumi, ar trebui să studiem în mod special profețiile referitoare la zilele din urmă. Ultima carte a scripturilor Noului Testament este plină de adevăruri pe care trebuie să le înțelegem.

Mesajele solemne din Apocalipsa, în ordinea în care au fost date, trebuie să ocupe primul loc în mintea celor care sunt poporul lui Dumnezeu. … Timpul preţios trece cu grăbire şi există pericolul ca mulţi să fie jefuiţi de timpul pe care ar fi trebuit să-l acorde proclamării mesajelor trimise de Dumnezeu unei lumi căzute. Satana este mulţumit să vadă că mintea care ar trebui să fie angajată în studierea adevărurilor care au de-a face cu realităţile veşnice este distrasă de la aceasta.

Mărturia lui Hristos, o mărturie cu caracterul cel mai solemn, trebuie să fie dusă lumii. Pretutindeni, în cartea Apocalipsa, sunt cele mai preţioase şi mai înălţătoare făgăduinţe şi, de asemenea, avertizări de cea mai solemnă şi mai înfricoşătoare importanţă. Dar aceia care susţin că au cunoştinţa adevărului citesc oare mărturia dată de Hristos lui Ioan? Aici nu este vorba de presupuneri făcute la întâmplare sau de vreo înșelătorie ştiinţifică. Aici sunt adevăruri care privesc binele nostru prezent şi viitor. Ce este pleava faţă de grâu?

Numai cei care au studiat cu sârguință Scripturile și au primit dragostea de adevăr vor fi ocrotiți de marea înșelătorie ce ia lumea în stăpânire. Prin mărturia dată de Biblie, aceștia îl vor depista pe amăgitorul deghizat. Timpul de încercare va veni peste toți. Prin cernerea adusă de ispită se vor descoperi creștinii adevărați. Sunt copiii lui Dumnezeu atât de solid întemeiați pe Cuvântul Său, încât să nu cedeze în fața dovezii date de simțurile lor? Se vor prinde ei de Biblie și numai de Biblie într-o astfel de criză? – Maranatha, p. 160

Dumnezeu trăiește și domnește. Slava Lui nu este limitată la un templu făcut de mâini omenești. El nu a închis cerul pentru poporul Său. La fel ca în vremea iudeilor, tot așa și acum Dumnezeu Își dezvăluie tainele Sale slujitorilor Săi prorocii.

Chipul arătat lui Nebucadnețar în viziunile de noapte reprezintă împărățiile lumii. Metalele din care era făcut chipul, simbolizând diferitele împărății, au devenit din ce în ce mai puțin pure și valoroase. Capul chipului era de aur, pieptul și brațele de argint, pântecele și coapsele de aramă, [fluierele picioarelor, de fier], iar picioarele și degetele de la picioare din fier amestecat cu lut. Astfel, împărățiile reprezentate de picioare și-au pierdut valoarea. … Dacă ar fi păstrat mereu frica de Domnul înaintea lor, li s-ar fi dat înțelepciune și putere care le-ar fi legat și le-ar fi ținut puternice. – Hristos Biruitorul, p. 327

Dumnezeu dorește să salveze omenirea. Chiar și după cădere, El a căutat o relație cu Adam și cu Eva, iar pentru o vreme „au început oamenii să cheme Numele Domnului” (Geneza 4:26). Cu timpul, numărul celor care umblau cu Dumnezeu a scăzut. Cei care au continuat să-L urmeze au mărturisit despre bunătatea Lui, au condamnat păcatele celor din jur și i-au avertizat cu privire la consecințele faptelor lor. Însă pe vremea lui Noe locuitorii pământului ajunseseră atât de răi încât Dumnezeu a ales să-i distrugă (Geneza 6:5-7). Noe, „acest propovăduitor al neprihănirii” (2 Petru 2:5), fără îndoială i-a avertizat pe toți cei dispuși să asculte despre distrugerea care urma să vină. Dumnezeu i-a dat lui Noe și instrucțiuni pentru a construi o corabie (arcă) pentru salvarea tuturor celor care aveau să asculte avertismentele lui și să se pocăiască.

Potopul a fost un moment de cotitură în istoria omenirii, iar consemnarea lui apare repetat, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, ca exemplu de adâncime a depravării omului și de măreție uimitoare a harului lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu se manifestă atât în judecata Sa asupra unei creații păcătoase, cât și în eliberarea celor care au acceptat salvarea.

„În mijlocul decăderii răspândite, Metusala, Noe și mulți alții s-au străduit să păstreze vie cunoașterea adevăratului Dumnezeu și să oprească valul de decădere morală. Cu 120 de ani înainte de potop, Domnul i-a făcut cunoscut lui Noe, printr-un înger, planul Său și l-a îndrumat să construiască o corabie. În timp ce lucra la corabie, Noe trebuia să vestească faptul că Dumnezeu avea să aducă o revărsare de ape pe pământ ca să-i distrugă pe cei nelegiuiți. Aceia însă care aveau să creadă mesajul și să se pregătească pentru acest eveniment, prin pocăință și schimbarea vieții, aveau să găsească iertare și să fie salvați” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 92).

Pe lângă faptul că i-a spus lui Noe despre potop și i-a salvat pe cei din corabie, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Noe și cu întreaga lume creată, promițând că nu va mai distruge niciodată pământul prin apă (Geneza 9:8-17). Fiecare curcubeu conține promisiunea și speranța răscumpărării.

Cu o ocazie, Iosafat l-a vizitat pe regele lui Israel la Samaria. Oaspetelui regal de la Ierusalim i s-a arătat o cinste deosebită și, înainte de încheierea vizitei, a fost convins să se unească cu regele lui Israel pentru a lupta împotriva sirienilor. Ahab nădăjduia că, unindu-și forţele cu acelea ale lui Iuda, putea câștiga Ramotul, una dintre vechile cetăţi de scăpare care, susţinea el, le aparţinea de drept israeliţilor.

Cu toate că Iosafat, într-un moment de slăbiciune, a făgăduit în mod pripit să se unească cu regele lui Israel în războiul împotriva sirienilor, totuși judecata lui mai bună l-a făcut să caute voia lui Dumnezeu cu privire la acest angajament. „Apoi, Iosafat a zis împăratului lui Israel: «Întreabă acum, te rog, Cuvântul Domnului». Împăratul lui Israel a strâns pe proroci, în număr de patru sute, și le-a zis: «Să ne ducem la luptă împotriva Ramotului din Galaad sau să-mi văd de treabă?» Şi ei au răspuns: «Suie-te și Dumnezeu îl va da în mâinile împăratului»” (2 Cronici 18:4,5).

Nemulţumit, Iosafat a căutat să cunoască într-un mod mai sigur voia lui Dumnezeu. „Dar Iosafat a zis: «Nu mai este aici niciun proroc al Domnului prin care să-L putem întreba?»” (vers. 60). „Mai este un om prin care am putea să întrebăm pe Domnul”, a răspuns Ahab, „dar îl urăsc, căci nu-mi prorocește nimic bun, nu prorocește decât rău – este Mica, fiul lui Imla” (1 Împăraţi 22:8). Iosafat a fost hotărât în cererea lui ca să fie chemat omul lui Dumnezeu și, după ce acesta s-a arătat înaintea lor și a fost somat de Ahab să jure că nu va spune „decât adevărul în Numele Domnului”, Mica a răspuns: „Văd tot Israelul risipit pe munţi ca niște oi care n-au păstor. Şi Domnul zice: «Oamenii aceia n-au stăpân; să se întoarcă fiecare acasă în pace»” (vers. 16,17).

Cuvintele prorocului ar fi trebuit să fie îndestulătoare pentru a le arăta regilor că planul lor nu era aprobat de Cer, dar niciunul dintre regi n-a fost dispus să ia seama la avertizare. Ahab își stabilise drumul și era hotărât să-l urmeze. Iosafat își dăduse cuvântul de onoare: „Vom merge la luptă … cu tine” (2 Cronici 18:3) și, după ce făcuse o așa făgăduinţă, n-a vrut să-și retragă forţele. „Împăratul lui Israel și Iosafat, împăratul lui Iuda, s-au suit la Ramotul din Galaad” (1 Împăraţi 22:29).

În timpul luptei care a urmat, Ahab a fost atins de o săgeată și, la apusul soarelui, a murit: „La apusul soarelui s-a strigat în toată tabăra: «Să plece fiecare în cetatea lui și să plece fiecare în ţara lui»” (vers. 36). Astfel s-a împlinit cuvântul prorocului. – Profeți și regi, p. 195, 196

După ce i-a eliberat pe israeliți din sclavia Egiptului, Dumnezeu le-a dat țara Canaan. El a promis că îi va binecuvânta din belșug dacă vor urma legile și poruncile Sale. De asemenea i-a avertizat că încălcarea legământului cu El va duce la suferință și la distrugere (Deuteronomul 27 – 30). După moartea lui Iosua, israeliții au încetat să mai păzească legământul. Atunci au fost asupriți de popoarele învecinate și au apelat la Dumnezeu. Drept răspuns, „Domnul a ridicat judecători ca să-i izbăvească din mâna celor ce-i prădau” (Judecătorii 2:16). El a trimis și profeți pentru a-i încuraja pe israeliți să-și reînnoiască legământul cu Dumnezeu și pentru a-i întări împotriva asupritorilor lor.

Debora a jucat un rol profetic esențial în transmiterea mesajului lui Dumnezeu către Israel și comandantul Barac în timp ce acesta își mobiliza trupele. Debora a fost cea care i-a dat lui Barac semnalul de a începe lupta, spunând: „Scoală-te, căci iată ziua când dă Domnul pe Sisera în mâinile tale. Într-adevăr, Domnul merge înaintea ta” (Judecătorii 4:14). Ca judecătoare în Israel, Debora a avut un rol-cheie. Conducerea ei și credința în promisiunea lui Dumnezeu privind victoria i-au întărit pe israeliți în lupta cu dușmanii. Priceperea lui Barac ca lider de război și disponibilitatea lui, deși ezitantă, de a conduce armata lui Israel au fost și ele importante, dar nu au stat la baza victoriei.

Acesta este poate cel mai important mesaj din istoria profetesei Debora și a soldatului Barac. În mijlocul sărbătoririi unei victorii impresionante, cei mai puternici oameni din Israel – o judecătoare și un comandant victorios – au condus poporul să-L slăvească pe Dumnezeu. Aceasta este natura adevăratei conduceri spirituale.

Lucrarea profetică a Deborei stă mărturie în privința devotamentului lui Dumnezeu în vremuri de necaz și de oprimare. Când Dumnezeu i-a dat mesajul pentru Barac, ea nu a pus la îndoială posibilitatea strângerii unui număr suficient de soldați și nici nu a susținut că israeliții erau prea slabi pentru a câștiga. În schimb, ea a transmis mesajul cu convingere și l-a încurajat pe Barac să-și lase deoparte îndoielile și să se încreadă în Providență.

Timp de douăzeci de ani, israeliții au gemut sub jugul asupritorului, apoi s-au întors de la idolatria lor și, cu umilință și pocăință, au strigat către Domnul pentru eliberare. Nu au strigat în zadar. În Israel trăia o femeie renumită pentru evlavia ei și Domnul a ales să-Și elibereze poporul prin ea. Numele ei era Debora. Era cunoscută ca profetesă și, în absența judecătorilor obișnuiți, poporul apelase la sfatul ei și îi ceruse să facă dreptate.

Domnul i-a făcut cunoscut Deborei planul Său de a-i distruge pe dușmanii lui Israel și i-a cerut să trimită după un om pe nume Barac... și să-i aducă la cunoștință instrucțiunile pe care le primise. Prin urmare, ea a trimis după Barac și l-a îndrumat să adune zece mii de bărbați din semințiile lui Neftali și Zabulon și să pornească război împotriva armatelor regelui Iabin.

Barac știa că evreii erau împrăștiați și descurajați și că nu aveau arme, dar cunoștea și puterea și priceperea dușmanilor lor. Deși fusese desemnat de Însuși Domnul, ales să elibereze Israelul și primise asigurarea că Dumnezeu va merge cu el și îi va supune pe vrăjmașii lor, totuși era timid și neîncrezător. A primit mesajul Deborei ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, dar nu avea încredere în Israel și se temea că poporul nu va asculta de chemarea lui. A refuzat să se angajeze într-o acțiune atât de nesigură, dacă Debora nu îl însoțea ca să-i susțină eforturile prin influența și sfatul ei. …

Barac conducea acum o armată de zece mii de oameni și a pornit spre muntele Tabor, așa cum îi poruncise Domnul. Sisera a adunat imediat o forță imensă și bine înarmată, sperând să-i înconjoare pe evrei și să-i facă o pradă ușoară. Israeliții... priveau cu groază la imensele armate răspândite în câmpia din fața lor, înarmate cu toate cele necesare pentru luptă. … Cuțite mari, ca niște coase, erau prinse de osiile carelor de luptă, astfel încât, atunci când treceau printre rândurile inamicului, carele să-i taie și să-i culce la pământ ca pe spicele de grâu sub seceră.

Israeliții se așezaseră într-o poziție întărită în munți, ca să aștepte o ocazie potrivită pentru un atac. Încurajat de asigurarea Deborei că venise chiar ziua victoriei, Barac și-a condus armata în câmpia deschisă și a atacat cu îndrăzneală inamicul. Dumnezeul oștirilor a luptat pentru Israel și nici priceperea în luptă, nici superioritatea numerică și a armelor nu le-au putut sta împotrivă israeliților. Oștile lui Sisera au fost cuprinse de panică. … Numai Dumnezeu a putut să-i înfrângă pe dușmani, iar victoria Îi putea fi atribuită numai Lui. – Asemenea lui Hristos, p. 329

Odată cu cererea poporului Israel de a avea rege (1 Samuel 8) și cu tranziția crucială la monarhie, perioada judecătorilor s-a încheiat. Însă această schimbare a adus o nevoie și mai mare de profeți, care să sfătuiască, să corecteze și să mustre pe rege, pe conducătorii națiunii și pe popor. În timpul domniei lui Ahab, Dumnezeu l-a trimis pe Ilie cu un mesaj de judecată: nu va fi ploaie, pentru că Israel a „părăsit poruncile Domnului și [s-a] dus după baali” (1 Regi 18:18). În loc să se pocăiască, Ahab a încercat să-l vâneze și să-l ucidă pe Ilie, dar Dumnezeu l-a ocrotit (1 Regi 18:10-12). Când, în al treilea an de foamete, Ilie s-a apropiat în cele din urmă de el, Ahab l-a învinuit pentru lipsa ploii (1 Regi 18:17). Ilie a chemat apoi tot Israelul la o confruntare finală între Dumnezeu și profeții lui Baal (1 Regi 18:19).

Actul divin al căderii focului din cer, împreună cu mesajul profetic al lui Ilie, a avut un impact dramatic asupra celor din poporul lui Dumnezeu și i-a condus la pocăință. Așa cum israeliții au fost reticenți la predarea pe deplin lui Dumnezeu, și noi trăim în culturi care nu-L recunosc pe Dumnezeu drept Creator și Răscumpărător. În loc să slujim ca martori ai lui Dumnezeu pentru a-i îndemna pe alții să-I fie credincioși, adesea ne eschivăm de la chemarea noastră, urmând propriile dorințe, așa cum a făcut poporul Israel.

Dumnezeu avertizează că urmarea propriilor dorințe duce la eșec, la durere și în cele din urmă la moarte. Dar, dacă vei urma glasul Său, atunci „Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă” (Isaia 58:11).

Dumnezeu ar fi fost cu Ahab dacă el ar fi umblat după sfatul cerului. Dar Ahab nu a făcut așa. S-a căsătorit cu o femeie dedată idolatriei. Izabela avea mai multă putere asupra lui decât Dumnezeu. Ea l-a condus pe Ahab la idolatrie și, împreună cu el, pe popor. Dumnezeu l-a trimis pe Ilie cu mesaje de avertizare pentru Israel, dar nici regele, nici poporul nu au vrut să ia seama la cuvintele lui. L-au considerat un mesager al răului. În cele din urmă, Dumnezeu a trimis o secetă asupra țării.

A înțeles și a recunoscut poporul cauza acestei pedepse și și-a smerit inimile înaintea Lui? Nu. Izabela a spus că profeții lui Iehova au adus această nenorocire asupra lor. Ea a spus că tot Israelul suferea din cauza mustrărilor lor și că nu va fi liniște, nici prosperitate în țară până când acești profeți nu vor fi omorâți. Astfel, s-a stârnit un sentiment de mânie împotriva bărbaților pe care Dumnezeu îi trimisese să îndemne poporul să se pocăiască. Mulți oameni sfinți au murit pentru mărturia lor. Ilie a scăpat printr-o minune a puterii divine, pentru a le vesti regelui și reginei avertismentele și amenințările lui Dumnezeu.

„Du-te și înfățișează-te înaintea lui Ahab”, i-a spus Dumnezeu lui Ilie. Când regele și profetul s-au întâlnit, Ahab a zis: „Tu ești acela care nenorocești pe Israel?”... Dar Ilie a răspuns: „Nu eu nenorocesc pe Israel, ci tu și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit poruncile Domnului și v-ați dus după baali.”

El i-a spus lui Ahab să-i adune pe profeții lui Baal și atunci a avut loc o manifestare minunată a puterii lui Dumnezeu. Toată ziua, profeții falși l-au chemat pe Baal, dar nu au primit niciun răspuns. Când Ilie a apelat la Dumnezeul cerurilor, răspunsul a fost dat imediat. Profeții lui Baal se rugaseră nebunește și incoerent. Ilie s-a rugat simplu și cu ardoare, cerându-I lui Dumnezeu să-Și arate superioritatea față de Baal, pentru ca Israel să se întoarcă la El. Pe când rugăciunea lui se înălța spre cer, a venit răspunsul. A coborât foc din cer și a mistuit jertfa și apa cu care aceasta fusese îmbibată.

Văzând această manifestare uimitoare a puterii, Israel a strigat: „Domnul este adevăratul Dumnezeul.” În timp ce inimile israeliților erau atinse și înmuiate de minunea la care fuseseră martori, Ilie a folosit acest moment potrivit și i-a ucis pe profeții falși.

Oricât de îndrăzneți, de plini de succes și de curajoși ar putea fi copiii lui Dumnezeu în îndeplinirea unei lucrări speciale, dacă nu vor privi constant la Dumnezeu și dacă nu vor continua să creadă în lucrarea pe care El le-a dat-o, își vor pierde curajul. După ce Dumnezeu le-a dat o descoperire minunată a puterii Sale, întărindu-i să facă lucrarea Sa, vor apărea situații în care credința lor va fi pusă la probă și ei nu vor rezista dacă nu se încred cu totul în Domnul.

Așa a fost și cu Ilie. Cu ajutorul lui Dumnezeu, el îi biruise pe profeții lui Baal. Dar a fost dezamăgit de rezultatele manifestării puterii lui Dumnezeu. Când a fost amenințat de regina cea rea, el și-a pierdut curajul și credința. L-a pierdut din vedere pe Cel sub ocrotirea Căruia se afla și, fără să fi fost trimis, a fugit ca să-și salveze viața. Era foarte deprimat, pentru că sperase mult de la minunea care fusese făcută înaintea poporului. – Hristos Biruitorul,pp. 162, 163

„Domnul Dumnezeul părinţilor lor a dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său” (2 Cronici 36:15).

După Ilie, Dumnezeu a trimis numeroși profeți pentru a-I mângâia, a-I avertiza și a-I instrui poporul, dar regatele Israel și Iuda au ajuns într-o asemenea decădere încât Dumnezeu le-a comparat cu Sodoma și Gomora (Isaia 1:9,10). Poporul lui Dumnezeu devenise mândru, lacom și idolatru. Își asuprea lucrătorii, văduvele, orfanii și pe străinii care veneau pentru ajutor. (Vezi Isaia 58 pentru reacția lui Dumnezeu la eșecurile lui Israel.) În cele din urmă, judecata lui Dumnezeu i-a dus pe cei din poporul Israel în captivitatea asiriană (2 Regi 17:1-6) și i-a exilat pe cei din Iuda în Babilon (2 Regi 24; 25).

Deși i-a pedepsit, Dumnezeu nu i-a lăsat singuri în exil. Le-a trimis în continuare profeți, precum Ezechiel și Daniel, ca să le dea speranță pentru viitor.

De-a lungul istoriei lor, regatele Israel și Iuda au suferit consecințele păcatului. Întorcându-I spatele lui Dumnezeu, au părăsit siguranța ocrotirii Sale și au atras judecata Lui. Dumnezeu nu tolerează asuprirea și idolatria, dar nici nu i-a trimis în exil de la primul păcat. Dumnezeu a lucrat cu poporul Său, implorându-l prin profeții Săi să se pocăiască și să se întoarcă la El. Poporul a refuzat să asculte. De fapt, este uimitor cât de mult a căutat Domnul să-Și întoarcă poporul de la păcatele lui. Timp de secole, prin profet după profet, trimițând avertisment după avertisment, Dumnezeu a căutat să ajungă la cei din poporul Său. Isus Însuși a exprimat cel mai bine acest lucru: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut” (Matei 23:37).

Totuși, chiar și în exil, Dumnezeu nu Și-a lăsat niciodată poporul fără speranță. În ciuda eșecurilor umane repetate, Dumnezeu a promis: „Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov care se vor întoarce de la păcatele lor” (Isaia 59:20).

Pocăința este unul dintre primele roade ale harului mântuitor. Marele nostru Învățător, în lecțiile Sale pentru omul rătăcit și căzut, prezintă puterea dătătoare de viață a harului Său, declarând că, prin acest har, oamenii pot trăi o viață nouă, de sfințenie și puritate. Cel care trăiește această viață împlinește principiile Împărăției cerurilor. Învățat de Dumnezeu, el îi călăuzește și pe alții pe cărări drepte. El nu îi va călăuzi pe cei neștiutori pe cărări ale incertitudinii. Lucrarea Duhului Sfânt în viața sa arată că el este părtaș naturii divine. Fiecare suflet care este astfel transformat de Duhul lui Hristos primește o cantitate atât de mare de har, încât, privind faptele sale bune, lumea necredincioasă recunoaște că el este controlat și susținut de puterea divină și este condusă să-L slăvească pe Dumnezeu. …

Citiți și studiați capitolul treizeci și patru din Ezechiel. În el ni se dă o încurajare extrem de prețioasă. „Voi veni în ajutorul oilor Mele și nu vor mai fi de pradă”, declară Domnul. „... Voi încheia cu ele un legământ de pace...” Cea mai uimitoare trăsătură a acestui legământ de pace este bogăția extraordinară a îndurării iertătoare arătată păcătosului, dacă acesta se pocăiește și se întoarce de la păcatul său. Duhul Sfânt descrie Evanghelia ca fiind mântuire prin îndurările pline de bunătate ale Dumnezeului nostru. „Le voi ierta nelegiuirile”, declară Domnul despre cei care se pocăiesc, „și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor” (Evrei 8:12). Se abate Dumnezeu de la dreptate prin faptul că arată îndurare față de păcătos? Nu, Dumnezeu nu-Și poate dezonora Legea permițând ca ea să fie încălcată fără ca vinovații să fie pedepsiți. Sub noul legământ, condiția vieții este ascultarea perfectă. Dacă păcătosul se pocăiește și își mărturisește păcatele, va găsi iertare. Prin jertfa adusă de Hristos pentru el, iertarea îi este asigurată. Domnul Hristos a împlinit cerințele Legii pentru fiecare păcătos care se pocăiește și crede în El. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 138

„Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:26).

Adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu nu sunt simple sentimente, ci rostirile Celui Preaînalt. Oricine face din aceste adevăruri o parte a vieții sale devine o făptură nouă. Nu îi sunt date puteri mentale noi, ci este îndepărtat întunericul care, prin ignoranță și păcat, a întunecat priceperea.

Cuvintele: „Vă voi da o inimă nouă” înseamnă: „Vă voi da o înțelegere nouă”. Această schimbare a inimii este întotdeauna însoțită de o înțelegere clară a datoriei creștine, de o înțelegere a adevărului. Claritatea viziunii noastre asupra adevărului va fi proporțională cu înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Acela care va studia Scriptura cu o mare atenție și cu rugăciune va dobândi o înțelegere clară și o judecată sănătoasă, pentru că, întorcându-se către Dumnezeu, va atinge un grad superior de inteligență. – Hristos Biruitorul, p. 351

Primii creștini trăiau într-o stare de așteptare a revenirii promise de Domnul Isus. Apostolul Ioan Îl văzuse pe Hristos înălțându-Se la nori și auzise îngerul explicând că avea să Se întoarcă în același fel (Faptele apostolilor 1:10,11). Acum biserica primară se confrunta cu necunoscutul. Da, Isus a spus că Se va întoarce. Dar când?

În timp ce era exilat pe insula Patmos, Ioan a scris despre promisiunea celei de-a doua veniri a Domnului Isus: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns” (Apocalipsa 1:7). Ioan a primit în același timp o descoperire amplă a evenimentelor care aveau să marcheze sfârșitul timpului. Pe lângă încurajări și mustrări pentru cele șapte biserici (Apocalipsa 2; 3), revelațiile au inclus viziuni despre judecată (Apocalipsa 14:6-12), despre sfârșitul lumii (Apocalipsa 20), despre a doua venire a lui Hristos (Apocalipsa 14:14-16) și despre crearea din nou a lumii (Apocalipsa 21; 22).

Ioan s-a identificat drept „părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos” (Apocalipsa 1:9). El știa ce înseamnă să suferi, nu doar în agonia așteptării, ci și din cauza persecuției care venea odată cu proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu și cu mărturia despre Isus Hristos.

În întreaga carte Apocalipsa Ioan spune că a fost invitat să vadă și să scrie ce a văzut. În ultimul capitol el a scris: „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea” (Apocalipsa 22:8). Ioan a fost un martor profetic pentru evenimentele din zilele finale, însărcinat să împărtășească bisericilor din vremea lui ceea ce i se arătase în viziune (Apocalipsa 22:16). El amintește de Ioan Botezătorul, care a vestit prima venire a lui Isus Hristos (Ioan 1:6-8) într-un moment vital din istoria pământului.

Și noi suntem chemați să dăm mărturie, așa cum a făcut Ioan. De asemenea, trebuie să ținem mărturia lui Isus (Apocalipsa 19:10) – mărturia pe care El a dat-o despre Sine prin profeți. Poate că nu vom primi viziuni așa cum a primit Ioan, dar putem aștepta cu răbdare revenirea lui Hristos, dând mărturie despre lucrarea Sa în viața noastră și fiind în așteptarea semnelor eliberării noastre.

Îngerul puternic care i-a vorbit lui Ioan nu era altcineva decât Isus Hristos. Faptul că stătea cu piciorul drept pe mare și cu stângul pe uscat, arată partea Lui în scenele finale ale marii lupte cu Satana. Această poziție reprezintă puterea absolută și autoritatea Sa asupra întregului pământ. Lupta a devenit mai aprigă și mai înverșunată de la un secol la altul și va continua să crească în intensitate până la scenele finale, când lucrarea iscusită a puterilor întunericului își va atinge apogeul. …

După ce cele șapte tunete și-au făcut auzite glasurile, Ioan, ca și Daniel, primește o instrucțiune cu privire la cărticică: „Pecetluiește ce au spus cele șapte tunete.”... Ioan vede cărticica desigilată. … Deci profețiile lui Daniel își au locul lor în prima, a doua și a treia solie îngerească care urmează să fie date lumii. Desigilarea cărții celei mici era mesajul referitor la timp.

Cărțile Daniel și Apocalipsa sunt una. Una este o profeție, cealaltă o descoperire; prima o carte pecetluită, cealaltă o carte deschisă. … Lumina specială dată lui Ioan, exprimată prin cele șapte tunete, era o descifrare a evenimentelor care aveau să se întâmple sub prima și a doua solie îngerească. … Acestea urmau să fie proclamate, dar nicio altă lumină nu trebuia să fie revelată înainte ca aceste mesaje să-și fi făcut lucrarea lor specifică. …

Acest timp, pe care Îngerul îl anunță cu un jurământ solemn, nu este sfârșitul istoriei acestei lumi, nici al timpului de probă, ci sfârșitul timpului profetic care va preceda venirea Domnului nostru. Aceasta înseamnă că oamenii nu vor mai avea o altă solie care să precizeze un timp definit. După această perioadă, care se întinde din 1842 până în 1844, nu se mai poate stabili cu certitudine vreun timp profetic. Cea mai lungă perioadă calculată se întinde până în toamna anului 1844.

Poziția Îngerului, cu un picior pe mare și celălalt pe uscat, semnifică întinderea largă a proclamării mesajului. El va traversa apele cele întinse și va fi proclamat în alte țări, chiar în lumea întreagă. Înțelegerea adevărului și primirea cu bucurie a mesajului, sunt reprezentate prin faptul că acea cărticică trebuia mâncată. Adevărul cu privire la timpul venirii Domnului nostru a fost un mesaj prețios pentru sufletele noastre. – Hristos Biruitorul, p. 344

Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestei lumi, trebuie să studiem mai ales profețiile cu privire la zilele din urmă. Ultima carte a Noului Testament este plină de adevăruri pe care trebuie să le înțelegem. Satana a orbit mintea multora, așa încât s-au mulțumit să găsească orice scuză posibilă pentru a nu studia Apocalipsa. În această carte, Domnul Hristos i-a relatat slujitorului Său Ioan evenimentele care vor avea loc în zilele din urmă, spunându-i: „Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea.”

„Și viața veșnică este aceasta”, zicea Domnul Hristos, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” De ce nu înțelegem valoarea acestei cunoașteri? De ce aceste adevăruri pline de slavă nu umplu de strălucire inima noastră, pătrunzând întreaga noastră ființă și constituind subiectul vorbirii noastre? …

De-a lungul veșniciei, vom înțelege că, dacă am fi primit toată lumina care ar fi putut fi dobândită pe pământ, am fi ajuns să înțelegem cu mult mai mult. Subiectele cu privire la mântuire vor ocupa inima, mintea și vorbirea celor mântuiți, de-a lungul veacurilor nesfârșite. Ei vor înțelege acele adevăruri pe care Domnul Hristos a dorit foarte mult să li le descopere ucenicilor Săi, dar pe care ei nu le-au putut pricepe datorită lipsei lor de credință. Mereu și mereu vor apărea noi dimensiuni ale înțelegerii desăvârșirii și slavei Domnului Hristos. Pe parcursul veșniciei, Gospodarul credincios va scoate neîncetat din vistieria Sa lucruri vechi și lucruri noi. – Lift Him Up, p. 378

Dumnezeu a comunicat întotdeauna cu oamenii prin profeții Săi, mai ales în momentele hotărâtoare ale istoriei. Așadar este rezonabilă așteptarea ca Dumnezeu să îi vorbească poporului Său și la sfârșitul timpului.

Când milleriții au trăit Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844, Dumnezeu a chemat-o pe Ellen Harmon [White] la lucrarea profetică și i-a dat un mesaj pentru credincioșii dezamăgiți. Prima ei viziune a fost menită să-i încurajeze. Un alt moment critic a fost debutul publicațiilor adventiste și organizarea oficială. Prin publicații și prin evanghelizare, acești sabatarieni ajunseseră să numere câteva mii în anii 1860. Ei aveau nevoie să se organizeze pentru a proclama mai eficient soliile celor trei îngeri (Apocalipsa 14:6-12). Deși unii s-au opus ideii de organizare, Dumnezeu a folosit-o pe Ellen White pentru a încuraja acest pas. La 21 mai 1863 a luat ființă în mod oficial Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

În același an Dumnezeu a folosit darul profeției pentru a încuraja reforma sănătății în rândul credincioșilor. Cei mai mulți adventiști nu se bucurau de o stare bună de sănătate și nu trăiau sănătos. Prin cele două viziuni ample despre sănătate primite de Ellen White, în 1863 și în 1865, această direcție a fost schimbată. Adventiștii au devenit promotori ai sănătății și ai unui stil de viață sănătos.

Din anii 1870 până în anii 1890, Ellen White a avut un rol esențial și în dezvoltarea sistemului adventist de educație. Filozofia ei despre educația holistică (academică, practică și spirituală) a fost adoptată treptat. Ea avea să afirme: „Adevărata educaţie înseamnă mai mult decât urmarea unui anumit tip de studii. Înseamnă mai mult decât pregătirea pentru viaţa pe care o trăim acum. Ea are de-a face cu întreaga fiinţă şi cu întreaga potențială existență a omului. Este dezvoltarea armonioasă a puterilor fizice, mintale şi spirituale” (Educație, p. 13).

În anii 1880 Ellen White a jucat un rol major în aducerea unui echilibru în teologia adventistă cu privire la mântuire. A evidențiat caracterul central al harului lui Dumnezeu și al neprihănirii prin credință în cadrul preocupării adventiștilor pentru lege. Între 1901 și 1903 ea a contribuit la reorganizarea structurii confesionale, pentru ca misiunea bisericii față de lume să fie îndeplinită mai eficient. Pe scurt, fără lucrarea lui Ellen White, nu ar exista confesiunea adventistă de ziua a șaptea așa cum o cunoaștem astăzi. Ea a fost mesagerul lui Dumnezeu în momente decisive.

Resurse suplimentare (în limba engleză), la https://whiteestate.org/absg/11.

Studiu zilnic:
Psalmii 114
Psalmii 115
Psalmii 116
Psalmii 117
Psalmii 118
Psalmii 119
Psalmii 120;
Ellen G. White, Educație, cap. 17

Hristos Biruitorul, „Atenție la cei care se opun poruncilor lui Dumnezeu”, 3 iunie, p. 161; „Valoarea sufletului, nu propria reputație”, 14 iunie, p. 172.

| Privire generală

De-a lungul istoriei Dumnezeu a ridicat profeți în momente cruciale pentru a-Și descoperi voia și pentru a-Și îndruma poporul. Amos 3:7 afirmă: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii”, subliniind faptul că revelația divină precedă adesea evenimente importante. Fie că au avertizat în legătură cu o judecată iminentă, fie că au îndemnat la pocăință sau au exprimat încurajare în vremuri de criză, profeții au avut un rol esențial în modelarea parcursului spiritual al poporului lui Dumnezeu. Mesajele lor nu erau rodul propriilor gânduri, ci erau inspirate de Dumnezeu, care Se asigura astfel că planurile Lui erau transmise cu claritate atunci când poporul Său avea cea mai mare nevoie de ele.

Acest studiu analizează modul în care vocile profetice apar în momente decisive ale istoriei și principiile în funcție de care sunt testate. Deși Scriptura rămâne autoritatea finală, Dumnezeu a continuat să ofere călăuzire profetică poporului Său, inclusiv prin Ellen White. Scrierile ei, asemenea celor aparținând profeților din trecut, au apărut într-un moment definitoriu al istoriei, oferind claritate, mustrare și încurajare poporului așteptător al lui Dumnezeu. Înțelegerea rolului manifestării profetice în vremuri critice ne ajută să apreciem modul în care Dumnezeu Își conduce poporul, păstrând Scriptura ca standardul suprem al adevărului.

| Comentariu

1. Dumnezeu a intervenit în momente decisive din istoria mântuirii, prin profeții Săi.

Potopul: Omenirea decăzuse, iar Dumnezeu a decis să judece lumea printr-un potop (Geneza 6:5-7). Noe, un „propovăduitor al neprihănirii” (2 Petru 2:5), i-a avertizat pe oameni în timp ce construia arca (Geneza 6:13-22). În ciuda mesajului său profetic, doar familia lui a luat în seamă chemarea (Geneza 7:1,7). Potopul a distrus toată viața umană, cu excepția celor aflați în arcă (Geneza 7:21-23). Apoi Dumnezeu a făcut un legământ cu Noe, simbolizat prin curcubeu, promițând că nu va mai distruge niciodată pământul prin apă (Geneza 9:8-17).

Judecătorii: În perioada judecătorilor, poporul Israel a căzut în mod repetat în idolatrie și în oprimare (Judecătorii 2:11-19). Debora, atât profetesă, cât și judecătoare în funcție, a condus poporul Israel în timpul unei crize provocate de regele Canaanului, Iabin (Judecătorii 4:4-7). Debora l-a chemat pe Barac să conducă o armată împotriva comandantului lui Iabin, Sisera, și a profețit că o femeie îl va învinge (Judecătorii 4:8,9). Profeția ei s-a împlinit când Iael l-a ucis pe Sisera (Judecătorii 4:17-21). Alături de Debora, alți profeți, precum Samuel (care mai târziu a condus poporul Israel spre monarhie), au avut roluri importante în călăuzirea spirituală a lui Israel (1 Samuel 3:19-21; 8:4-7).

Criza poporului Israel: Sub domnia regelui Ahab și a reginei Izabela, poporul Israel s-a adâncit în închinarea la Baal (1 Regi 16:30-33). Ilie a apărut ca o voce profetică puternică și a vestit o sentință divină: o secetă de trei ani și jumătate (1 Regi 17:1). Pe muntele Carmel, el i-a confruntat pe profeții lui Baal și a cerut să se coboare foc din cer pentru a dovedi supremația lui Iahve (1 Regi 18:19-39). În ciuda acestei victorii, pocăința poporului Israel a fost de scurtă durată, iar Ilie a fugit din calea mâniei Izabelei (1 Regi 19:1-3). Misiunea sa profetică a culminat cu înălțarea lui la cer, dar nu înainte de a-l unge pe Elisei succesor (1 Regi 19:15,16,19-21). Elisei a continuat apoi lupta pentru credincioșia lui Israel (2 Regi 2:9-14).

Perioada de dinainte de exil: Pe măsură ce Israel (regatul din nord) și Iuda (regatul din sud) au continuat în idolatrie și nedreptate, profeții au avertizat cu privire la judecata iminentă (Osea 4:1,2; Amos 5:10-12; Isaia 1:4-7). Isaia a vorbit despre distrugere (Isaia 10:5,6) și despre venirea lui Mesia (Isaia 9:6,7; 53:3-7). Ieremia, cunoscut ca „profetul care plânge”, a implorat Iuda să se pocăiască (Ieremia 7:3-7), dar a profetizat și exilul babilonian (Ieremia 25:11,12) și un legământ nou în viitor (Ieremia 31:31-34). Mica a criticat aspru corupția (Mica 3:9-12), dar a prezis și un conducător mesianic din Betleem (Mica 5:2). Țefania și Habacuc au avertizat cu privire la ridicarea Babilonului (Țefania 1:14-18; Habacuc 1:5,6), în timp ce Naum a prezis căderea Asiriei (Naum 1:7-9; 3:1-7). În ciuda avertismentelor repetate de a se pocăi, Israel a căzut în mâinile Asiriei în anul 722 î.H. (2 Regi 17:6,7), iar Iuda a fost dus în exil în 586 î.H. (2 Regi 25:8-11).

Perioada exilului: În timpul captivității babiloniene, Ezechiel a slujit printre exilați, exprimând atât avertismente (Ezechiel 2:3-7; 3:17-21), cât și viziuni despre restaurare, inclusiv pe cea despre valea oaselor uscate (Ezechiel 37:1-14). Daniel a slujit la curtea Babilonului și a Persiei, interpretând vise care descopereau suveranitatea lui Dumnezeu asupra imperiilor lumii (Daniel 2:27,28; 4:17). Profețiile sale au arătat spre viitorul împărăției mesianice (Daniel 7:13,14). Obadia a profețit împotriva Edomului, condamnându-l pentru că s-a bucurat de căderea lui Iuda (Obadia 10-14). Deși se aflau în exil, evreii și-au păstrat identitatea și au fost susținuți de speranța profetică (Psalmii 137:1-6; Ieremia 29:10-14).

Perioada de după exil: După ce Persia a cucerit Babilonul, împăratul Cirus, în anul 538 î.H., le-a permis evreilor să se întoarcă (Ezra 1:1-4; Isaia 44:28), dar procesul de reconstruire a fost lent (Ezra 4:4,5,24). Hagai a îndemnat poporul lui Dumnezeu să finalizeze templul (Hagai 1:2-8). În același timp, Zaharia a relatat viziuni despre restaurarea viitoare, inclusiv profeția despre un împărat care urma să vină (Zaharia 9:9). Maleahi, ultimul profet al Vechiului Testament, a condamnat apatia spirituală (Maleahi 1:6-10; 3:8,9) și a prezis venirea lui „Ilie”, împlinită în lucrarea lui Ioan Botezătorul (Maleahi 4:5,6; Matei 11:14). Aceste intervenții au pregătit terenul pentru venirea lui Hristos.

Venirea lui Mesia: Ioan Botezătorul i-a pregătit calea lui Hristos prin chemarea oamenilor la pocăință (Matei 3:1-3; Luca 3:3-6) și prin proclamarea Domnului Isus drept Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29,36). Isus Hristos este Profetul suprem (Evrei 1:1-3), împlinind toate profețiile (Matei 5:17; Luca 24:44), făcând cunoscută pe deplin voia lui Dumnezeu (Ioan 14:9,10) și inaugurând noul legământ (Luca 22:20; Evrei 9:15). Moartea și învierea Sa marchează punctul culminant al istoriei mântuirii (Apocalipsa 12:10,11).

Pentru studiu aprofundat (în limba engleză): Vezi Willem VanGemeren, The Progress of Redemption: The Story of Salvation From Creation to the New Jerusalem, 1988.

2. Dumnezeu a folosit-o pe Ellen White pentru a îndruma Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea în momentele ei decisive.

Următoarele perioade importante din istoria adventistă sunt posibile teme de discuție:

Marea Dezamăgire și conferințele despre Sabat: La scurt timp după Marea Dezamăgire din 1844, darul profetic al lui Ellen White i-a asigurat pe milleriții derutați că Dumnezeu nu îi părăsise. În timpul istoricei serii de conferințe despre Sabat, când, între 1848 și 1850, credincioșii s-au adunat pentru a studia Scriptura și a-și consolida doctrinele, darul profetic i-a ajutat să se orienteze în acea experiență (vezi George Knight, A Brief History of Seventh-day Adventists, 1999, p. 38-42).

Războiul Civil American: La începutul marii crize naționale generate de Războiul Civil, Ellen White i-a încurajat pe cititorii adventiști cu gândul că, deși „Dumnezeu pedepsește această națiune pentru înalta crimă a sclaviei”, El totuși „are soarta țării noastre în mâinile Lui”. În consecință, El „nu va îngădui ca victoriile să fie obținute mai repede decât a hotărât El și nici nu va permite mai multe pierderi printre bărbații din Nord decât a găsit El de cuviință, în înțelepciunea Lui, ca pedeapsă pentru păcatele lor” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 1, p. 264,267). Această anticipare a victoriilor și înfrângerilor din război pentru Uniune sugera o victorie finală a Nordului după multă suferință (vezi Jud Lake, A Nation in God’s Hands: Ellen White and the Civil War, 2017).

Minneapolis 1888: În anii 1870 și 1880, Ellen White a identificat existența legalismului în cadrul bisericii și i-a îndemnat pe conducători să privească la Hristos pentru mântuire, nu la ei înșiși. În cadrul sesiunii Conferinței Generale din 1888, susținerea fermă din partea ei a mesajelor lui A.T. Jones și E.J. Waggoner, care Îl aveau în centru pe Hristos, a demarat procesul prin care neprihănirea prin credință a redevenit centrul teologiei adventiste. În aceste moduri și în altele, darul profetic al lui Ellen White a ajutat biserica să treacă prin perioade cruciale de neliniște și de confuzie (vezi George Knight, A User-friendly Guide to the 1888 Message, 1998).

Cărți centrate pe Hristos în anii 1890: În anii de după 1888, Ellen White și-a dedicat mare parte din activitatea editorială temei salvării prin Hristos. În anii 1890, ea a publicat o serie de cărți care se concentrează asupra Domnului Hristos. Începând cu Calea către Hristos (1892), ea a publicat: Cugetări de pe Muntele Fericirilor (1896), Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus (1898) și Parabolele Domnului Hristos (1900). Acest grup de cărți, publicat chiar înainte de trecerea în noul secol, a reprezentat punctul culminant al parcursului lui Ellen White de a-L înălța pe Hristos și a influențat semnificativ biserica în privința hristologiei.

Criza privitoare la Trinitate: La cumpăna dintre secole, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus (1898) a influențat în mod deosebit viziunea Bisericii Adventiste asupra divinității depline a lui Hristos și asupra persoanei Duhului Sfânt. Ellen White a declarat în termeni fără echivoc că Hristos era „Cel existent prin Sine Însuși”, că „în Hristos este viața, originală, neîmprumutată, nederivată” și că Duhul Sfânt este „a treia Persoană a Dumnezeirii” (Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 470, 530, 671). Aceste afirmații au contribuit în cele din urmă la îndepărtarea bisericii de semiarianismul lui Uriah Smith, care declara în același an că Hristos a provenit din Tatăl în veșnicia trecută (vezi Uriah Smith, Looking Unto Jesus, 1898, p. 10; disponibil și la https://egwwritings.org/read?panels=p1317.38&index=0; vezi și Merlin Burt, „The Trinity in Seventh-day Adventist History”, Ministry, februarie 2009, p. 5-8; disponibil și la https://www.ministrymagazine.org/archive/2009/02/the-trinity.html).

Pentru studiu aprofundat: Pentru detalii despre impactul lui Ellen White asupra perioadelor cruciale de clarificare doctrinară, asupra accentului pus pe sănătate, pe educație și pe publicații, vezi Herbert Douglass, Mesagerul Domnului, 2 volume, Editura Viață și Sănătate, 2008 (în limba engleză, vezi Messenger of the Lord, 1998, p. 256-369; disponibil și la https://egwwritings.org/read?panels=p656.2317(656.2320)&index=0).

| Aplicație

Următoarele întrebări aplicative sunt desprinse din comentariul de mai sus și au ca obiectiv să îmbogățească discuțiile din cadrul grupei. Alege din aceste întrebări și din cele din studiu pe acelea care vor angaja grupa la o analiză profundă!

1. Noe a predicat mulți ani, dar numai membrii apropiați ai familiei au intrat în arcă. Ce ne învață acest fapt despre nevoia de credincioșie și perseverență în transmiterea mesajului lui Dumnezeu, indiferent de rezultat?

2. Ilie a înfruntat închinarea la Baal. Ce „idoli” moderni ne amenință credința astăzi și cum îi putem înfrunta?

3. Daniel a rămas credincios în exil. Cum putem rămâne credincioși lui Dumnezeu când suntem înconjurați de valori opuse?

4. Ioan Botezătorul a pregătit calea pentru Hristos. Cum putem contribui astăzi la pregătirea căii pentru ca alții să-L întâlnească pe Domnul Isus?

5. După Dezamăgirea din 1844, Ellen White i-a încurajat pe credincioși. Cum ar trebui să răspundem dezamăgirilor din viața noastră spirituală?

6. În timpul Războiului Civil, Ellen White a pus accent pe suveranitatea lui Dumnezeu. Cum influențează lucrul acesta modul în care privim evenimentele globale de astăzi?

7. Mesajul din 1888 i-a făcut pe adventiști să pună iarăși accentul pe neprihănirea prin credință. Cum ne putem asigura că Hristos și Evanghelia Sa rămân în centrul credinței noastre?

8. Cum au fost influențați membrii adventiști și biserica în ansamblu de cărțile publicate de Ellen White în anii 1890, care Îl au în centru pe Hristos?

9. Ellen White a exprimat clar divinitatea deplină a Domnului Hristos și a Duhului Sfânt. De ce este crucială pentru credința noastră o înțelegere corectă a Dumnezeirii?

10. Darul profetic a călăuzit întotdeauna poporul lui Dumnezeu în vremuri de criză. Cum putem recunoaște și răspunde astăzi călăuzirii lui Dumnezeu?

11. Profeții au trebuit adesea să transmită mesaje dificile. Cum putem prezenta adevărul lui Dumnezeu cu îndrăzneală și compasiune?

12. În ce moduri v-a vorbit Dumnezeu prin Scriptură, prin mentori spirituali sau prin experiențe personale?

13. Cum vă inspiră lecțiile din istoria biblică și din cea adventistă să fiți astăzi martori credincioși pentru Dumnezeu?