Autoritatea și relevanța profetică

La 9 noiembrie 1989 declarația televizată a lui Günter Schabowski a pus în mișcare căderea Zidului Berlinului. Ca purtător de cuvânt al autorităților est-germane, Schabowski s-a exprimat greșit și, în loc să anunțe că germanii din Est ar putea avea voie să viziteze Europa de Vest după un proces lung și dificil de obținere a vizelor necesare, el a spus pur și simplu că germanilor din Est li se va permite să viziteze Europa de Vest. Când un reporter a întrebat când va intra în vigoare schimbarea de politică, Schabowski a răspuns: „Din câte știu, aceasta intră în vigoare... imediat, fără întârziere.” În câteva minute, oamenii s-au îndreptat în masă spre punctele de trecere a frontierei, cerând să li se permită accesul, așa cum anunțase guvernul.

Unora li s-a delegat autoritatea de a vorbi în numele unei companii sau chiar al unei țări. Dar ce se poate spune despre cei care vorbesc în numele lui Dumnezeu? În această săptămână vom vedea ce autoritate dețin profeții biblici și ce autoritate, dacă există, dețin profeții care nu au scris o carte a Bibliei, precum profetul Natan, Ioan Botezătorul și, da, chiar Ellen G. White.

5 – 12 decembrie: Săptămâna de Rugăciune

În misiunea încredințată ucenicilor Săi, Hristos nu numai că a schiţat lucrarea pe care trebuiau să o facă, ci le-a dat și o solie. El le-a spus să-i învețe pe oameni „să păzească tot ce v-am poruncit.” Ucenicii trebuiau să vestească ce îi învăţase Hristos. Se cuprinde aici nu numai ce spusese El personal, ci și ce spusese prin toţi profeţii și învăţătorii Vechiului Testament. Învăţătura omenească este exclusă. Nu este loc pentru tradiţie, pentru teoriile și concluziile omului sau pentru legislaţia bisericească. În misiunea aceasta încredințată lor nu sunt cuprinse legile rânduite de autoritatea ecleziastică. Slujitorii lui Hristos nu trebuie să predea nimic din toate acestea. „Legea și profeţii”, împreună cu tot ce ne e raportat din cuvintele și faptele Lui alcătuiesc comoara încredinţată ucenicilor pentru a fi dată lumii. Numele lui Hristos este deviza lor, semnul lor distinctiv, legătura lor de unire, autoritatea care hotărăște felul lor de purtare și izvorul izbânzii lor. Împărăţia Lui nu va recunoaște nimic din ceea ce nu poartă inscripţia Lui.

Evanghelia nu trebuie să fie vestită ca o teorie lipsită de viaţă, ci ca o putere vie, care schimbă viaţa. Dumnezeu dorește ca aceia care primesc harul Său să fie martori ai puterii Lui. El îi primește cu plăcere chiar pe aceia a căror purtare L-a supărat mai mult; dacă se pocăiesc, El le dă Duhul Său cel Sfânt, îi pune în locurile de încredere cele mai însemnate și-i trimite în tabăra celor necredincioși, pentru a vesti mila Lui nemărginită. El ar vrea ca slujitorii Săi să dea mărturie despre faptul că, prin harul Său, oamenii pot avea un caracter asemenea cu al lui Hristos și se pot bucura de asigurarea marii Lui iubiri. Ar vrea ca noi să dăm mărturie despre faptul că El nu poate să fie mulţumit până când neamul omenesc nu este recâștigat și repus în sfintele drepturi de fii și fiice ale Lui.

În Hristos se vede duioșia păstorului, iubirea părintelui și mila nemărginită a unui Mântuitor plin de îndurare. El prezintă binecuvântările Sale în cuvintele cele mai îmbietoare. El nu e mulţumit numai să înșire binecuvântările Sale, ci le prezintă în modul cel mai atrăgător, pentru a trezi dorinţa de a le avea. Tot în felul acesta trebuie să prezinte și servii Lui bogăţiile slavei Darului nemărginit de mare. Iubirea minunată a lui Hristos va înduioșa și va supune inimile acolo unde simpla înșirare a doctrinei nu va izbuti nimic. … Hristos stă pentru a I se reproduce chipul în fiecare creștin. Dumnezeu a predestinat pe oricine „să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:29). În fiecare trebuie să se manifeste faţă de lume iubirea cea îndelung răbdătoare a lui Hristos, sfinţenia, blândeţea, îndurarea și adevărul. – Lift Him Up, p. 220

Înainte de a oferi cuiva permisiunea de a vorbi în numele tău, nu te-ai asigura că alegi o persoană de încredere? Ar fi important ca acea persoană să îți cunoască poziția și să o exprime cu fidelitate.

Moise își petrecuse primii 40 de ani din viață beneficiind de cea mai bună educație pe care o putea oferi Egiptul, însă aceasta nu l-a pregătit să devină mesagerul lui Dumnezeu. A trebuit să petreacă următorii 40 de ani în pustiu, ca cioban, departe de distragerile lumii. În multe privințe a trebuit să se dezvețe de mare parte din ceea ce învățase ca prinț. Înainte de a putea coopera la eliberarea poporului Israel, Moise trebuia să ajungă să Îl cunoască pe Dumnezeul în numele căruia urma să vorbească.

Moise a fost chemat să joace rolul lui Dumnezeu, iar Aaron să îndeplinească rolul de purtător de cuvânt al lui Moise (Exodul 4:16; vezi și 7:1). Așa cum a făcut cu Moise și Aaron, Dumnezeu îi ajută pe profeții Săi să găsească cea mai potrivită modalitate de a transmite mesajul încredințat de El.

Moise știa că dăduse greș în trecut. Își amintea ultima confruntare cu israeliții, când autoritatea sa fusese pusă sub semnul întrebării (Exodul 2:14). Dumnezeu a înțeles teama lui Moise și a avut răbdare cu el. Chiar și după ce toate scuzele fuseseră înlăturate, Moise s-a împotrivit chemării. Temerile lui se transformaseră în necredință. Prin reticența sa, Moise punea la îndoială capacitatea lui Dumnezeu de a-l folosi. Atunci Dumnezeu a dat o poruncă fermă, fără echivoc, pentru a-l pune în mișcare pe profetul ezitant (Exodul 3:14-17).

Isus a fost Lumina lumii. El a venit de la Dumnezeu cu un mesaj de speranță și mântuire pentru copiii căzuți ai lui Adam. El a promis că va reface chipul lui Dumnezeu în oameni și că va răscumpăra tot ce se pierduse prin păcat, dacă ei Îl primeau ca Mântuitor personal. El le-a prezentat ființelor umane adevărul, fără niciun fir de eroare amestecat în el. Când a învățat, cuvintele Sale au venit cu autoritate, pentru că El spunea adevărul pe care îl cunoștea.

Învățătura muritorilor este complet diferită de învățătura lui Hristos. Există o tendință constantă din partea oamenilor de a-și prezenta propriile teorii și opinii ca fiind lucruri demne de atenție, chiar și atunci când acestea nu au nicio bază în adevăr. Sunt foarte tenace în ideile lor eronate și părerile lor nefondate. Ei se vor ține ferm de tradițiile omenești și le vor apăra la fel de energic ca și cum ar fi adevărul adevărat. Isus a declarat că oricine este din adevăr ascultă glasul Său.

Cât de multă putere ar însoți predicarea Cuvântului astăzi dacă pastorii s-ar concentra mai puțin asupra teoriilor și argumentelor omenești și mult mai mult asupra învățăturilor lui Hristos și asupra evlaviei practice! Cel care a stat în sfatul lui Dumnezeu, care a locuit în prezența Lui, cunoștea bine originea și elementele adevărului și înțelegea relația și importanța acestuia pentru omenire. El a prezentat lumii planul mântuirii și a dezvăluit adevărul de cel mai înalt ordin, chiar cuvintele vieții veșnice.

Patriarhii, profeții și apostolii au vorbit așa cum au fost inspirați de Duhul Sfânt și au declarat clar că nu vorbeau prin propria putere, nici în numele lor. Ei doreau să nu li se atribuie niciun merit și nimeni să nu-i considere inițiatorii a ceva cu care să se poată lăuda. Erau geloși pentru onoarea lui Dumnezeu, căruia Îi aparține toată lauda. Au declarat că priceperea lor și mesajele pe care le aduceau le-au fost date ca delegați ai puterii lui Dumnezeu. Dumnezeu era Cel care le dăduse acreditarea și capacitatea de a face acea lucrare. …

Hristos este Autorul întregului adevăr. Fiecare concepție strălucită, fiecare gând înțelept, fiecare capacitate și talent al ființelor umane este darul lui Hristos. El nu a împrumutat idei noi de la oameni, deoarece El a creat totul. – To Be Like Jesus, p. 224

Porunca divină care i-a fost dată l-a găsit pe Moise lipsit de încredere în sine, greoi la vorbire și timid. El era copleșit de sentimentul nevredniciei sale de a fi portavocea lui Dumnezeu pentru Israel. Dar, odată ce a acceptat această lucrare, el a pășit în ea cu toată inima, punându-și toată încrederea în Domnul. … Dumnezeu a binecuvântat această dispoziție a sa de a asculta imediat și el a devenit elocvent în vorbire, încrezător, stăpân pe sine și în totul pregătit pentru a săvârși cele mai mari lucrări care au fost date vreodată omului să le săvârșească. Acesta este un exemplu de ceea ce face Dumnezeu pentru întărirea caracterului acelora care se încred cu totul în El și care se predau fără rezervă poruncii Sale.

Un om care acceptă răspunderile pe care Dumnezeu le așază asupra lui și, cu tot sufletul său, caută să se califice pentru a purta cum se cuvine aceste responsabilități va crește în putere și eficiență. Oricât de umilă ar fi poziția sa și oricât de mărginită ar fi iscusința sa, cel care va căuta să-și împlinească lucrarea cu credincioșie, încrezându-se în puterea divină, va atinge adevărata măreție. – Conflict and Courage, p. 87

În timp ce Isus îi învăța pe oameni, preoții au venit la El și au cerut să afle cine I-a dat autoritatea de a face această lucrare. Domnul Isus nu absolvise nicio școală locală și nici nu primise instruire în școlile rabinilor. În loc să le răspundă direct, Domnul Isus i-a îndrumat spre răspuns prin întrebarea despre autoritatea incontestabilă a lui Ioan Botezătorul. Refuzând să răspundă, ei au respins nu doar puterea lui Dumnezeu ce încununase lucrarea lui Ioan, ci și autoritatea lui Isus, care, asemenea lui Ioan, fusese trimis de Dumnezeu.

Toată autoritatea Îi aparține Domnului Isus în calitate de Creator (Ioan 1:3) și de Salvator al omenirii (Romani 3:24). El este Cuvântul lui Dumnezeu. Autoritatea divină dovedită de Domnul Isus în timpul vieții și lucrării Sale pământene nu putea fi imitată sau autogenerată de nimeni. Învățătura Lui îi uimea pe ascultători, pentru că El îi învăța ca Unul care avea autoritate (Matei 7:29).

Toate evangheliile consemnează autoritatea profetică supranaturală a Domnului Isus. El a iertat păcate (Marcu 2:10,11), a scos demoni (Marcu 3:15) și știa ce gândesc oamenii (Ioan 2:24,25). El a înviat morți și a oferit viață veșnică (Ioan 10:28). În timp ce Se afla pe pământ ca Răscumpărător al nostru, Isus a exercitat autoritatea care I-a fost dată de Dumnezeu Tatăl (Ioan 17:2) și a depins întotdeauna de Tatăl și a cooperat cu El (Ioan 5:19), făcând adesea trimitere la Scripturi, despre care spunea că mărturisesc despre El. Domnul Isus deținea de asemenea autoritate deplină și a putut delega această autoritate ucenicilor Săi (Marcu 6:7). În calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu, mărturia Lui a ajuns și la profeți, prin care El a vorbit (Apocalipsa 19:10).

În cărturari, farisei și conducători, Isus nu a găsit vase potrivite pentru vinul Său cel nou. A fost obligat să se întoarcă de la ei și să se îndrepte către oameni umili, ale căror inimi nu erau pline de invidie, lăcomie și îndreptățire de sine. Pescarii umili au ascultat chemarea Învățătorului divin, în timp ce cărturarii și fariseii au refuzat să se convertească.

Ucenicii pe care i-a chemat Isus erau needucați și erau departe de a fi desăvârșiți în caracter atunci când Isus i-a unit cu Sine, dar erau dispuși să învețe de la cel mai mare Învățător pe care L-a cunoscut vreodată lumea. Ei erau cu adevărat oameni convertiți și au devenit burdufurile noi în care Isus putea turna vinul cel nou al Împărăției Sale. Dar, deși au fost convertiți la Hristos, totuși, din cauza înțelegerii lor pământești limitate, urmare a învățăturii pe care o primiseră de la iudei, nu au fost capabili să înțeleagă pe deplin natura spirituală a adevărului pe care El îl putea împărtăși. Ca să poată primi învățătura Sa, era nevoie ca urmașii Săi să aibă inimi curate și sfinte, pentru că numai sfințenia i-ar fi făcut potriviți să devină supuși ai Împărăției Sale cerești.

Semănătorul divin a împrăștiat boabe de semințe prețioase, pe care nu le putem vedea până când un lucrător iscusit, sub călăuzirea Duhului Sfânt, nu le adună și ni le prezintă ca pe un sistem complet al adevărului, care descoperă adâncimile iubirii divine. De-a lungul veacurilor, Isus, Autorul adevărului, le-a prezentat evreilor, prin profeți și oameni, adevăr după adevăr, încă din stâlpul de nor și foc. Dar adevărul pe care îl dăduse se amestecase cu eroarea și era necesar să se separe de erezie și rău. Trebuia să fie pus din nou în cadrul Evangheliei, ca să poată străluci în strălucirea sa originală și să lumineze întunericul moral al lumii. Oriunde găsea o bijuterie a adevărului care se pierduse din încadrarea ei sau fusese pătată de eroare, El o repunea la loc și imprima pe ea semnătura lui Iehova. El S-a dovedit a fi Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu.

Problemele obișnuite ale timpului și pământului absorbiseră mintea oamenilor din vremea lui Hristos, așa cum intenționase Satana. Păcatul alungase din inimă iubirea de Dumnezeu și, în loc de aceasta, în inimă se găsea iubirea de lume, iubirea pentru îngăduința păcătoasă a patimilor rele. Numai Hristos putea să rezolve despărțirea dintre cer și pământ. Omului devenise orbit, pentru că nu a ținut cont de lumea spirituală și veșnică. … În persoana și în lucrarea Domnului Hristos, este revelată sfințenia lui Dumnezeu, pentru că Hristos a venit să-L descopere pe Tatăl. – Lift Him Up, p. 259

Biblia este produsul revelației profetice inspirate de Dumnezeu. Ea răspunde la marile întrebări ale vieții și este remarcabilul mijloc prin care Dumnezeu Se descoperă omenirii. Din Scriptură aflăm sensul existenței umane, caracterul și voia lui Dumnezeu și planul Său pentru viața noastră. Biblia este standardul suprem al adevărului, autoritatea care trebuie să ne orienteze alegerile în viață. Este temelia concepției creștine despre lume și baza întregului adevăr revelat. Este regula de credință și de practică a creștinului.

Putem fie să acceptăm, fie să respingem Cuvântul lui Dumnezeu și nu e nevoie să ajungem, ca regele Ioiachim (vezi Ieremia 36:22-27), la extrema de a ne arde Bibliile în semn de respingere. Ignorarea Cuvântului în timp ce pretindem credință în el poate fi la fel de problematică. Atunci când descoperim și acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu putem, ca regele Iosia, să fim transformați și să-i conducem și pe alții la Dumnezeu (vezi 2 Regi 22:10-13).

Astăzi oamenii abordează Scriptura ca să îi găsească greșeli sau să o ridiculizeze. Unii o consideră în dezacord cu moravurile contemporane (de obicei chiar este, și așa ar trebui să fie). Mulți o iau în râs deoarece contrazice tendințele „științifice” sau culturale. În creștinism, Biblia este adesea folosită doar pentru a susține o anumită poziție teologică, în loc să fie un mijloc de creștere spirituală personală și de reformă. Alții o interpretează în așa fel încât îi neagă orice autoritate istorică sau practică asupra vieții lor zilnice. Una dintre cele mai simple și probabil cele mai frecvente modalități de a respinge autoritatea Bibliei este să o ignorăm și să nu ne facem timp să o citim și apoi să o aplicăm în viața noastră.

În vremurile antice, materialele de scris erau rare și costisitoare. În plus, mulți oameni nu știau să citească, astfel încât Cuvântul lui Dumnezeu rostit prin profeții Săi era esențial. Prin puterea Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu, fie rostit, fie scris, poate pătrunde în inimă pentru a demasca păcatul și a aduce reformă și restaurare. Cuvântul ne cheamă la pocăință și la ascultare (Faptele apostolilor 5:29; vezi și Evrei 4:12). Din acest motiv îl resping mulți dintre cei de la care se așteaptă mai mult. Nu le place autoritatea pe care o revendică asupra vieții lor.

Cei care sunt puși în poziții de încredere trebuie să aibă autoritatea de a acționa, dar nu trebuie niciodată să folosească această autoritate ca pe o putere de a refuza să-i ajute pe cei nevoiași și neajutorați. Ea nu trebuie niciodată exercitată pentru a descuraja sau a deprima un suflet care se luptă. Cei cărora le-au fost încredințate poziții de influență să-și amintească întotdeauna că Dumnezeu dorește ca ei să împlinească gândul lui Hristos. …

Adevărata evlavie se măsoară prin lucrarea făcută. Doar mărturisirea nu este nimic, poziția nu este nimic, numai un caracter asemenea caracterului Domnului Hristos este dovada pe care trebuie să o aducem că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume. Cei care pretind a fi creștini, dar nu fac ce ar face Hristos dacă ar fi în locul lor, păgubesc mult cauza lui Dumnezeu. Ei Îl prezintă greșit pe Mântuitorul și se prezintă pe ei înșiși sub o înfățișare falsă.

Adevăratul ucenic, în a cărui inimă locuiește Hristos, arată lumii dragostea lui Hristos pentru omenire. El este mâna de ajutor a lui Dumnezeu. Strălucirea sănătății spirituale îi electrizează întreaga ființă pe măsură ce primește de la Mântuitorul har pentru a le da și altora. …

Religia curată și neîntinată nu este un sentiment, ci ea înseamnă fapte de iubire și milă. Această religie este necesară pentru sănătate și fericire. Ea pătrunde în templul sufletului care este întinat și, cu un bici, îl alungă pe intrus – păcatul. Luând în stăpânire tronul inimii, consacră totul prin prezența sa, luminând inima cu razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Ea deschide ferestrele sufletului spre cer, lăsând să intre lumina soarelui iubirii lui Dumnezeu. Odată cu ea vin seninătatea și calmul. Puterea fizică, mentală și morală crește, deoarece atmosfera cerului umple sufletul ca o putere vie și activă. …

Când nu-L descoperă pe Hristos prin viața lor, ce valoare au creștinii? Nu sunt ei ca o sare fără gust, care „nu mai este bună la nimic”? Dar când descoperă în viața lor proprietățile mântuitoare ale adevărului, sufletele sărmane, împovărate de păcat nu sunt lăsate să piară în stricăciune. Lucrările lui Dumnezeu sunt văzute, pentru că principiile vii ale dreptății nu pot fi ascunse. Evanghelia pusă în practică este ca sarea care aduce toată savoarea ei. Ea este plină de putere în salvarea sufletelor. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 25

Te îndemn să îți îndepărtezi privirea de la tine însuți și să privești la Hristos și să trăiești. Pune-ți încrederea în Cel care îi iubește pe oameni. Tu trebuie să depinzi în întregime de Hristos. El poate să îi mântuiască în mod desăvârșit pe toți cei care vin la El. Crede, crede că Hristos îți va ierta toate fărădelegile și toate păcatele! Smerește-te ca un copilaș și Hristos te va primi, te va binecuvânta și te va întări. Nu te gândi la necredință și nu vorbi despre ea, ci crede-L pe Dumnezeu pe cuvânt și lasă-te în mâinile Lui, pentru a fi învățat și călăuzit de El. …

Mângâie-ți inima, … crede că Domnul vrea să fii mântuit și că ești copilul Lui! Nu crede că mintea ta trebuie să fie într-o anumită stare, că trebuie să simți ceva special, altfel nu ești primit de Dumnezeu. Credința ta nu trebuie să se bazeze pe sentimente, ci pe făgăduințele lui Dumnezeu. Mergi înainte prin credință într-un „așa zice Domnul”! Încredințează cazul tău în mâna Domnului și crede în Cuvântul Lui! Crede, oh, crede în Cuvântul Domnului și mergi prin credință, nu prin vedere! Consacră-te din nou lui Dumnezeu! Fii credincios unui „așa zice Domnul” și rămâi neclintit în libertatea dată de Hristos, care te face liber. – The Upward Look, p. 337

Osea 12:13 arată clar că „printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt şi printr-un proroc a fost păzit Israel”. Ocrotirea și îndrumarea poporului lui Dumnezeu au fost o parte formativă și esențială a activității profeților biblici. În Judecătorii 4:4-8; 2 Cronici 20:14-17; Exodul 12:1-3 și Deuteronomul 1:9-16 putem vedea că profeții au fost cruciali pentru dezvăluirea strategiei divine de conducere a poporului Său. În vremuri de război și de criză, profeții au fost mijlocul prin care Dumnezeu a oferit îndrumare, încurajare și speranță poporului Său și conducătorilor lui, așa cum a făcut prin Iahaziel și Debora. Profeții au oferit în același timp îndrumare cu privire la sărbători și închinare (Exodul 12:1-3). În alte momente Dumnezeu a vorbit prin profeți despre guvernarea națiunii. Pe scurt, niciun aspect al vieții israeliților nu era în afara îndrumării lui Dumnezeu prin mesagerii Săi aleși.

Imaginează-ți că înființezi o organizație fără un manual operațional și fără un lider vizibil! Cu siguranță o astfel de organizație va întâmpina provocări serioase. Într-un sens, în această situație se afla biserica creștină primară. Domnul Isus Se înălțase și nu mai era cu ucenicii Săi. Ei aveau o însărcinare clară din partea Lui: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia” (Marcu 16:15). Deși cei 12 apostoli fuseseră aleși, nu exista o structură organizațională clară care să-i ajute să înceapă.

Biserica primară s-a confruntat cu multe dificultăți, precum organizarea, structura pentru misiune și nevoia de a identifica și condamna erezia și imoralitatea din mijlocul ei. Într-un sens foarte real, darul profetic ce acționa în biserica timpurie a jucat un rol esențial în conservarea și protejarea ei (Faptele apostolilor 13:1,2). De fapt este și greu să ne imaginăm cum ar fi putut biserica primară să pornească la drum fără ajutorul darului profetic în vederea organizării și promovării misiunii ei.

„Principiul pentru care ucenicii au stat atât de neînfricați când, ca răspuns la porunca de a nu mai vorbi nicidecum în Numele lui Isus, au declarat: «Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu», este același pe care cei ce au răspuns chemării Evangheliei s-au luptat să-l țină sus în zilele Reformei. În 1529, când principii germani s-au adunat în Dieta din Speier, li s-a prezentat decretul împăratului, prin care se restrângea libertatea religioasă și prin care se interzicea orice răspândire a învățăturilor Reformei. Se părea că nădejdea lumii era aproape să fie spulberată. Oare aveau să accepte principii decretul? Oare lumina Evangheliei avea să fie oprită de la mulțimile care erau încă în întuneric? Erau în joc mari și importante probleme ale lumii. Cei care primiseră credința reformată s-au adunat laolaltă și hotărârea lor unanimă a fost: «Respingem acest decret. În materie de conștiință majoritatea nu are nicio putere.»” (Merle D’Aubigné, Istoria Reformei, cartea 13, cap. 5)

Principiul acesta trebuie să-l ținem și noi cu tărie în zilele noastre. Stindardul adevărului și al libertății religioase, ținut sus de întemeietorii bisericii Evangheliei și de către martorii lui Dumnezeu în decursul secolelor care s-au scurs de atunci încoace, a fost așezat în mâinile noastre în această ultimă bătălie. Răspunderea pentru acest mare dar stă asupra acelora pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu o cunoaștere a Cuvântului Său. Noi trebuie să primim acest cuvânt ca pe o autoritate supremă. Noi trebuie să recunoaștem autoritatea omenească ca pe o orânduire stabilită de Dumnezeu și să învățăm că ascultarea de ea, în cadrul sferei ei legale, este o datorie sacră. Dar, când cerințele ei vin în conflict cu cerințele lui Dumnezeu, atunci trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie recunoscut mai presus de toate legiuirile omenești. Un „așa zice Domnul” nu trebuie dat la o parte pentru un „așa zice biserica” sau un „așa zice statul”. Cununa lui Hristos trebuie să fie înălțată mai presus de diademele potentaților pământului.

Nu ni se cere să sfidăm autoritățile. Cuvintele noastre, fie rostite, fie scrise, ar trebui să fie cumpănite cu grijă, ca nu cumva să se spună despre noi că am fi zis ceva ce ne-ar înfățișa ca pe unii care am fi împotriva legii și ordinii. Noi nu trebuie să spunem sau să facem ceva care ne-ar închide în mod nenecesar calea. Noi trebuie să mergem înainte în Numele lui Hristos, apărând adevărurile care ne-au fost încredințate. Dacă oamenii ne opresc să facem această lucrare, atunci le putem spune, așa cum au spus și apostolii: „Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu, căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut și am auzit.” – Faptele apostolilor, p. 68, 69

Au fost mulți profeți, precum Natan, Gad, Ahia și Ieedo, care erau recunoscuți ca profeți, dar cărțile lor nu au fost incluse în Biblie.

Deși nu știm de ce Dumnezeu a permis ca unele mesaje profetice să fie incluse în Biblie, iar altele să fie lăsate pe dinafară, știm că profeții necanonici care nu au fost incluși în Scriptură au fost la fel de inspirați de Dumnezeu. Biblia învață că darurile spirituale, inclusiv darul profeției, vor continua până la sfârșitul timpului. Biblia prezice că vor exista profeți postbiblici necanonici „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei” (Efeseni 4:12,13), și că ei vor exista „înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată” (Ioel 2:31).

După ce David a comis adulter și crimă, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Natan să îl confrunte (2 Samuel 12:7-14). Deși Natan nu a scris o carte biblică, David nu i-a pus la îndoială autoritatea, iar aceasta pentru că autoritatea scrierilor profetice se bazează pe inspirația lor, nu pe includerea sau neincluderea lor în canonul biblic. Totuși toți profeții necanonici autentici, în special profeții de după perioada biblică – și mai ales o profetesă modernă precum Ellen White –, s-au considerat supuși autorității biblice. Mesajele lor trebuiau testate prin Biblie și nu înlocuiesc Biblia ca sursă de credință și doctrină.

Pentru că s-au despărțit din nou de Dumnezeu prin idolatrie, israeliții au fost asupriți grav de acești dușmani. Proprietățile și chiar viețile oamenilor erau continuu în pericol. Prin urmare, satele și locuințele singuratice erau pustiite, iar oamenii se adunau în orașele înconjurate de ziduri. Drumurile principale erau libere, dar oamenii mergeau din loc în loc pe cărări ascunse. În locurile de scoatere a apei, mulți erau jefuiți și chiar uciși, iar pentru a le spori suferința, israeliții nu aveau arme. La patruzeci de mii de oameni, nu se găsea nici sabie, nici suliță. …

Debora a sărbătorit triumful lui Israel într-un cântec sublim și plin de înflăcărare. Ea I-a atribuit lui Dumnezeu toată gloria eliberării lor și i-a îndemnat pe oameni să-L laude pentru lucrările Sale minunate. – Ye Shall Receive Power, p. 259

Putem învăța lecții valoroase din experiența profetului Elisei. Elisei a fost ales de Domnul ca slujitor al lui Ilie și, prin încercări și teste, s-a dovedit credincios chemării sale. El a fost dispus să fie și să facă orice i-a poruncit Domnul. Nu a căutat să evite nici cea mai umilă slujire, ci a fost la fel de credincios în îndeplinirea îndatoririlor mai mici ca și a responsabilităților mari. El a fost întotdeauna dispus să slujească în orice poziție pe care Domnul i-o încredința, oricât de dezagreabilă ar fi fost pentru înclinațiile sale naturale. Și, la fiecare pas, a învățat lecții de umilință și slujire. …

„După ce au trecut, Ilie i-a zis lui Elisei: «Cere ce vrei să-ți fac înainte să fiu răpit de la tine!» Elisei a răspuns: «Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău.»” El nu a cerut onoare pământească, un loc înalt printre oamenii mari ai pământului. El dorea cu ardoare o măsură bogată din Duhul dat celui pe care Dumnezeu urma să-l onoreze luându-l la cer. El știa că nimic altceva decât o dublă măsură din Duhul care se odihnise asupra lui Ilie nu-l putea face potrivit să umple locul pe care îl ocupase Ilie, deoarece Ilie avea experiența și înțelepciunea vârstei, care nu pot fi împărtășite tinerilor în niciun fel. …

Când Domnul, în providenţa Sa, consideră că este potrivit să-i scoată din lucrarea Sa pe aceia cărora le-a dat înţelepciune, El îi va ajuta și îi va întări pe urmașii lor, dacă ei Îl vor căuta pentru ajutor și vor umbla pe căile Lui. Ei pot să fie chiar mai înţelepţi decât predecesorii lor, căci au avantajul experienţei acelora și pot căpăta înţelepciune din greșelile lor. – Ye Shall Receive Power, p. 265.

Profeții ne vorbesc cu autoritate și cu relevanță pentru că Dumnezeu i-a ales ca mesageri ai Săi. Există profeți canonici (cei ale căror scrieri au devenit parte a Bibliei), profeți necanonici (cei care nu au scris o carte inclusă în Biblie) și profeți postbiblici necanonici (acei profeți care apar după perioada Noului Testament). Toți au fost la fel de inspirați, iar mesajele lor purtau amprenta autorității divine. Ellen White face parte din categoria profeților postbiblici necanonici. Adventiștii nu consideră că scrierile ei sunt o adăugire la Biblie și nici că ar fi egale cu ea, dar sunt relevante și vorbesc cu autoritate, lucru afirmat chiar de Ellen White: „În aceste scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le vestesc, eu vă prezint ce mi-a arătat Domnul. Niciun articol scris de mine în publicaţii nu exprimă doar idei personale. Ele exprimă ce mi-a descoperit Dumnezeu în viziune – razele preţioase de lumină care strălucesc venind de la tronul Său” (Solii alese, vol. 1, p. 29).

În armonie cu Biblia, Ellen White subliniază realitatea păcatului și nevoia noastră de Domnul Isus, singura speranță pentru viața veșnică, oferită prin har tuturor celor care o revendică prin credință – o altă temă importantă din mesajele ei. În aceste mesaje (sau, mai bine spus, în mesajele lui Dumnezeu transmise prin ea) vedem lupta dintre bine și rău, de la căderea lui Lucifer din cer și până la sfârșitul timpului, când păcatul și răul, împreună cu Satana și îngerii lui căzuți, vor fi spulberați. Scrierile lui Ellen White ne ajută să înțelegem principiile biblice în contextul timpului sfârșitului. Ea vorbește, de exemplu, despre pericolul unirii bisericii cu statul și despre importanța libertății religioase; avertizează cu privire la decăderea morală; înalță legea lui Dumnezeu și importanța ei și, deși înțelegerea noastră despre „semnul fiarei” nu se bazează pe scrierile ei, cuvintele ei ne oferă perspective valoroase asupra evenimentelor finale.

Ellen White pune accentul pe aspectul practic al trăirii creștine. Mesajele ei despre spiritualitate, sănătate, educație, relații de familie, creșterea copiilor, viață morală și altele i-au ajutat pe mulți să-și schimbe stilul de viață și astfel să trăiască mai bine pe mai multe planuri. Scrierile lui Ellen White nu se află în Biblie, dar Dumnezeu a folosit-o pentru a-i îndruma pe credincioșii care trăiesc în ultimele zile ale istoriei pământului. Scrierile ei continuă să vorbească cu autoritate și relevanță profetică.

Resurse suplimentare (în limba engleză), la https://whiteestate.org/absg/10.

Studiu zilnic:
Psalmii 107
Psalmii 108
Psalmii 109
Psalmii 110
Psalmii 111
Psalmii 112
Psalmii 113;
Ellen G. White, Educație, cap. 16

| Privire generală

Autoritatea profetică în Scriptură are la bază revelația directă a lui Dumnezeu, profeții biblici fiind mesagerii prin care El Își comunica voia. Evrei 4:12 afirmă puterea și caracterul definitiv al Scripturii: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri”, pătrunzând până în inimă și judecând gândurile și intențiile. Acest verset subliniază natura unică și puternică a canonului biblic, ce constituie revelația absolută a lui Dumnezeu și îndrumă toate generațiile în ceea ce privește credința și doctrina.

Rolul profetic al lui Ellen White trebuie înțeles în lumina acestei autorități finale. Ca scrieri postcanonice, lucrările ei nu se adaugă la Scriptură și nici nu o înlocuiesc, ci ajută la înălțarea și aplicarea principiilor ei. Asemenea altor profeți necanonici din istorie, rolul ei este de a îndemna, a încuraja și a ghida biserica, îndreptând întotdeauna atenția spre autoritatea supremă a Bibliei. Acest studiu foarte important îi va ajuta pe membrii grupei să se clarifice în privința relației corecte dintre scrierile lui Ellen White și autoritatea finală a Scripturii.

| Comentariu

1. Canonul biblic este colecția de cărți (de la Geneza la Apocalipsa) inspirate de Dumnezeu și prin urmare autoritare și normative pentru credința creștină.

Canonul biblic cuprinde 66 de cărți, având cel puțin 40 de autori și fiind scrise de-a lungul a aproximativ 1.500 de ani. Termenul „canon” provine din cuvântul ebraic qaneh și din cuvântul grecesc kanon, care înseamnă „prăjină de măsurat”. În timp, termenul a ajuns să însemne o regulă sau un standard, fiind aplicat în cele din urmă Scripturilor creștine ca etalon pentru toate celelalte scrieri religioase. Canonul Scripturii se referă la colecția de cărți, de la Geneza la Apocalipsa, care sunt inspirate de Dumnezeu și au caracter autoritar și normativ pentru credința și practica creștină. Creștinii consideră că acest canon biblic este complet și închis, ceea ce înseamnă că nu pot fi adăugate alte scrieri. Prin urmare, Biblia este revelația completă și finală a voii lui Dumnezeu pentru omenire și autoritatea supremă pentru credința și învățătura creștină (2 Timotei 3:16,17).

2. Profeții din Biblie se împart în două categorii: canonici și necanonici.

Autorii cărților canonice din Biblie, inspirați de Dumnezeu, sunt cunoscuți drept profeți canonici sau profeți care au scris. Dar Scriptura menționează și profeți care nu au contribuit la canonul biblic. Printre acești profeți necanonici se numără Maria, Debora, Hulda, Ilie, Elisei și Noe, din Vechiul Testament, și Ioan Botezătorul, Agab, Sila, Ana și cele patru fiice ale lui Filip, din Noul Testament. Deși mesajele lor erau la fel de inspirate (2 Regi 17:13; Faptele apostolilor 9:10; 21:11), scrierile lor nu au fost incluse în canonul biblic.

Profeții canonici și cei necanonici sunt cel mai bine înțeleși din perspectiva sferei autorității lor și a funcției pe care au avut-o. Sfera sau aria autorității lor se referă la întinderea limitată a autorității unui profet necanonic. Mesajele lor erau adresate unor persoane precise sau unor perioade precise. De exemplu, lucrarea lui Natan s-a concentrat asupra regilor David și Solomon, vorbindu-le în momente-cheie ale domniei lor (2 Samuel 12; 2 Samuel 7; 1 Regi 1). În schimb, scrierile canonice au fost destinate tuturor generațiilor și au autoritate asupra tuturor credincioșilor din întreaga istorie.

Funcția se referă la rolul profeților necanonici în raport cu Scriptura. Mesajele lor nu introduceau învățături doctrinare noi, ci aplicau, clarificau sau accentuau adevărurile deja existente în Scriptură. Un exemplu clar este Hulda, pe care Iosia a consultat-o în locul profetului contemporan Ieremia (ale cărui scrieri au devenit parte a canonului). Profeția Huldei a fost alcătuită din două mesaje: un avertisment că poporul Israel va suferi blestemele din Deuteronomul 28, din cauza idolatriei (2 Cronici 34:24,25), și o promisiune că Iosia va avea parte de o înmormântare pașnică datorită pocăinței sale (2 Cronici 34:26-28). Deși erau noi pentru Iosia, revelațiile ei nu făceau decât să întărească mesajul deja existent al cărții legii (2 Cronici 34:14), confirmând pedeapsa pentru neascultare și binecuvântările pentru pocăință.

Spre deosebire de contribuțiile profeților necanonici, scrierile canonice nu au limite în privința sferei autorității sau a funcției. Ele slujesc drept revelația infailibilă a lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16). Apocalipsa 22:18,19 avertizează în legătură cu adăugarea sau scoaterea de elemente din Cuvântul lui Dumnezeu, confirmând caracterul definitiv al canonului. Astfel, canonul biblic închis rămâne testul suprem al adevărului (Isaia 8:20), iar toate scrierile religioase – inspirate sau nu – sunt evaluate după acest standard divin.

3. Ellen White a reprezentat o manifestare postcanonică a darului profetic și prin urmare este subordonată Bibliei.

Un dar profetic postcanonic autentic nu contestă și nu diminuează autoritatea canonului biblic. Dimpotrivă, el se supune canonului pentru testare și evaluare, fiind întotdeauna în armonie cu acesta. Asemenea profeților necanonici din Scriptură, el nu introduce vreo doctrină nouă, ci doar întărește revelația deja existentă.

Teologul adventist Frank Holbrook a explicat relația dintre darul profetic postcanonic și Scriptură: „Începând cu Moise (sec. XV î.H.), revelațiile lui Dumnezeu au început să fie consemnate; de-a lungul secolelor și alți profeți au consemnat mesajele care le-au fost încredințate, după cum a considerat Dumnezeu de cuviință, pentru a aprofunda înțelegerea poporului Său. În cele din urmă, Dumnezeu a ales să ofere revelația Sa supremă prin Fiul Său. Isus Hristos i-a oferit omenirii cea mai mare revelație a lui Dumnezeu pe care oamenii o puteau primi (Ioan 1:18). Noul Testament este mărturia și interpretarea inspirată a apostolilor în ceea ce Îl privește pe Isus Hristos și învățăturile Sale. Viața și revelația Lui sunt inimitabile; mărturia lor despre El este irepetabilă. Deoarece viața lui Hristos pe pământ și interpretarea apostolică a acesteia constituie revelația supremă a lui Dumnezeu, nicio manifestare a darului profetic (ca unul dintre darurile spirituale) apărută după [Noul Testament] nu poate fi egală cu această revelație supremă, nu o poate înlocui și nici nu i se poate adăuga. Dimpotrivă, toate pretențiile cuiva că are darul profetic trebuie testate prin Scripturi (1 Tesaloniceni 5:19-21; 1 Ioan 4:1-3; Matei 7:15-20)” (Frank Holbrook, „The Biblical Basis for a Modern Prophet”, disponibil la https://www.adventistbiblicalresearch.org/materials/the-biblical-basis-for-a-modern-prophet/).

Adventiștii de ziua a șaptea înțeleg rolul profetic al lui Ellen White în exact acest cadru. Ca profet postcanonic, ea nu a modificat și nici nu a contestat canonul închis, ci l-a susținut ca autoritate supremă. Ca în cazul profeților necanonici de dinaintea ei, inspirația lui Ellen White era de aceeași natură cu cea a autorilor biblici, însă autoritatea ei era subordonată Scripturii. Ea a căutat să promoveze, să clarifice și să aplice adevărul biblic, îndrumându-i întotdeauna pe credincioși înapoi la Cuvântul lui Dumnezeu ca standard suprem.

La fel ca în cazul profeților necanonici menționați mai sus, lucrarea profetică a lui Ellen White a avut o sferă limitată. Se adresa în primul rând adventiștilor de ziua a șaptea, nu întregii comunități creștine. J.N. Andrews a subliniat că darul ei nu era o probă a caracterului creștin pentru cei din afara mișcării adventiste, ci avea autoritate în dreptul celor care i-au recunoscut lumina. Totuși unele dintre scrierile lui Ellen White, precum Calea către Hristos și Tragedia veacurilor, au avut un impact mai larg, oferind perspective teologice aplicabile și dincolo de adventismul de ziua a șaptea. Ea s-a concentrat pe pregătirea bisericii pentru misiunea încredințată și pentru a doua venire a lui Hristos, ceea ce face ca lucrarea lui Ellen White să fie specifică unei anumite perioade.

Darul profetic al lui Ellen White a fost limitat și din punctul de vedere al funcției. Rolul ei de profet postcanonic înseamnă că scrierile ei, deși inspirate, nu au aceeași autoritate canonică precum Scriptura. Lucrarea ei profetică este definită de poziția ei cronologică, deoarece a funcționat după închiderea canonului. Prin urmare, rolul ei nu a fost acela de a adăuga doctrine noi, ci de a-i îndrepta pe credincioși înapoi la Biblie, de a înălța învățăturile acesteia și de a-i aplica principiile. Misiunea lui Ellen White a avut rolul de a călăuzi, a avertiza și a întări biserica, menținând principiul sola Scriptura – Biblia ca autoritate supremă de credință și practică (pentru clarificări suplimentare privind natura „funcțională” a darului profetic postbiblic și Ellen White, vezi [în limba engleză] John C. Peckham, God With Us, p. 609-614).

Următoarea declarație surprinde cel mai bine atitudinea și poziționarea teologică a lui Ellen White față de Biblie: „Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi consumat ca hrană pentru suflet, dacă ar fi tratat cu respect şi cu preţuire, nu ar mai fi nevoie de multele şi repetatele mărturii care sunt prezentate. Declaraţiile simple ale Scripturii ar fi primite şi puse în practică. Principiile ei vii sunt ca frunzele pomului vieţii care aduc vindecarea neamurilor. Cuvântul viului Dumnezeu nu este doar scris, ci şi vorbit. Biblia este glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte atât de sigur de parcă l-am putea auzi cu urechile noastre. Dacă am fi conştienţi de acest lucru, cu ce respect sfânt am deschide Cuvântul lui Dumnezeu şi cu câtă seriozitate i-am cerceta preceptele! Citirea şi contemplarea Scripturilor ar fi privite ca o audienţă la Cel Veşnic” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 6, p. 393).

Pentru studiu aprofundat: Vezi Jud Lake, Ellen White trece proba focului. Identificarea greșelilor la criticii ei, capitolele 7 și 8 (p. 183-243) – „Autoritatea (I): Poziția pionierilor” și „Autoritatea (II): Două autorități” – pentru mai multe informații despre poziționarea pionierilor privind autoritatea finală a Scripturii și despre relația dintre scrierile lui Ellen White și canonul biblic în privința sferei și funcției lor.

| Aplicație

Următoarele întrebări aplicative sunt desprinse din comentariul de mai sus și au ca obiectiv să îmbogățească discuțiile din cadrul grupei. Alege din aceste întrebări și din cele din studiu pe acelea care vor angaja grupa la o analiză profundă!

1. Cum putem folosi ideea de canon biblic închis pentru a evalua pretențiile profetice moderne ale unor persoane, atât din interiorul, cât și din afara Bisericii Adventiste?

2. Cum ne putem asigura că deciziile și convingerile noastre sunt în armonie cu canonul biblic, nu cu preferințele culturale sau personale?

3. Ce pași practici putem face pentru a ne aprofunda încrederea în autoritatea și inspirația Bibliei?

4. Cum ne putem asigura că practica și credințele noastre sunt ferm înrădăcinate în Biblie, apreciind în același timp îndrumarea liderilor spirituali sau a vocii profetice postcanonice?

5. Dacă profeții necanonici au clarificat și au întărit adevărurile biblice fără a adăuga doctrine noi, cum ar trebui să îi ghideze acest principiu pe învățătorii și pe liderii spirituali de astăzi?

6. Cum ar trebui să răspundem când cineva pretinde că a primit o „revelație nouă” de la Dumnezeu? Ce principii biblice ar trebui să folosim pentru a evalua astfel de afirmații?

7. Ce înseamnă ca un dar profetic modern să fie „subordonat Scripturii”? Cum se aplică acest principiu la evaluarea afirmațiilor contemporane despre revelația divină?

8. Dacă scrierile lui Ellen White au avut rolul de a evidenția, a clarifica și a aplica adevărul biblic, cum ar trebui folosite scrierile ei în raport cu Biblia? Ați întâlnit vreodată situații în care oamenii au pus scrierile ei deasupra Bibliei?

9. Cum putem prezenta în mod adecvat scrierile ei celor din afara comunității adventiste de ziua a șaptea, păstrând Scriptura ca fundament principal?

10. Care sunt câteva frecvente interpretări greșite ale scrierilor lui Ellen White și cum ne putem asigura că interpretarea noastră are un fundament biblic?

11. Cum putem pune pe primul loc studierea directă a Bibliei în raport cu devoționalele, comentariile și chiar scrierile lui Ellen White, folosindu-ne în același timp și de acestea?