Creatorul vorbește

Tehnologia ne permite multora să ne vedem prietenii și rudele aflate departe. Deși acesta este un lucru bun, totuși este mult mai bine când îi întâlnim în persoană. Se întâmplă ceva special când ne adunăm, ne îmbrățișăm și vorbim față în față.

Săptămâna aceasta ne vom reaminti că oamenii au fost creați pentru o relație directă cu Creatorul lor. Păcatul însă a distrus această legătură strânsă. Pentru a o restabili, Dumnezeu a găsit modalități prin care să ne vorbească. Cea mai cunoscută este prin purtători de cuvânt aleși cu grijă, adică prin profeți, care ne fac cunoscute mesajele Sale. Acești profeți au adesea scrieri în Biblie, dar nu întotdeauna.

Planul suprem al lui Dumnezeu este să restaureze imaginea Sa în noi, pe care păcatul a distrus-o. În aceasta constă planul de salvare: restaurare, o restaurare care va fi deplină atunci când Dumnezeu va crea „ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). Până atunci, Dumnezeu continuă să ne vorbească și continuă să-Și folosească profeții pentru a face acest lucru.

3 octombrie: Sabat de consacrare pentru misiune

În Cuvântul lui Dumnezeu privim puterea care a pus temeliile pământului și care a întins cerurile. Numai aici putem găsi o istorie a rasei noastre neîntinată de prejudecățile și de mândria omenească. Aici sunt consemnate luptele, înfrângerile și victoriile celor mai mari oameni pe care i-a cunoscut vreodată această lume. Aici ne sunt dezvăluite marile probleme ale datoriei și destinului. Perdeaua care separă lumea vizibilă de cea nevăzută este ridicată și privim conflictul dintre forțele opuse ale binelui și răului, de la prima apariție a păcatului până la triumful final al dreptății și adevărului; și totul este o revelație a caracterului lui Dumnezeu. În contemplarea reverențioasă a adevărurilor prezentate în Cuvântul Său, mintea... este adusă în comuniune cu gândirea infinită. Un astfel de studiu nu numai că va rafina și înnobila caracterul, ci va extinde și revigora puterile mentale.

Învățătura Bibliei are o influență crucială asupra prosperității omului în toate aspectele acestei vieți. Ea dezvăluie principiile care stau la baza prosperității unei națiuni – principii de care depinde bunăstarea societății și care reprezintă protecția familiei – principii fără de care niciun om nu poate deveni folositor, fericit și vrednic de cinste în această viață și fără de care nu poate spera să obțină viața viitoare, veșnică. Nu există nicio poziție în viață, nicio etapă a experienței umane pentru care învățătura Bibliei să nu fie o pregătire esențială. Studiat și ascultat, Cuvântul lui Dumnezeu ar da lumii oameni cu un intelect mai puternic și mai activ decât cea mai fidelă aplicare a tuturor subiectelor susținute de filozofia umană. Ar da oameni puternici și cu un caracter solid, cu o percepție ascuțită și o judecată sănătoasă, oameni care ar fi o onoare pentru Dumnezeu și o binecuvântare pentru lume.

De asemenea, prin studiul științelor, putem să obținem o cunoaștere a Creatorului. Adevărata știință nu este decât o interpretare a lucrurilor scrise de mâna lui Dumnezeu în lumea materială. Știința aduce din cercetările ei doar dovezi noi ale înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu. Înțelese corect, atât cartea naturii, cât și Cuvântul scris ne ajută să-L cunoaștem pe Dumnezeu, prin faptul că ne învață despre legile înțelepte și binefăcătoare prin care El lucrează. … Chipul Divinității, manifestat în paginile revelației, se vede în munții înalți, în văile roditoare, în oceanul larg și adânc. Lucrurile naturii îi vorbesc omului despre dragostea Creatorului său. – Asemenea lui Isus, p. 115

Dumnezeu a creat o lume frumoasă și în ea i-a așezat pe Adam și pe Eva, actul culminant al creației. Oamenii se deosebeau de toate ființele de pe pământ prin faptul că au fost creați „după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27) – lucru spus doar despre ei, nu și despre păsări, de exemplu, sau despre animale marine. Astfel ei trebuiau să-și atingă potențialul maxim din toate punctele de vedere, să experimenteze dragostea în toate formele ei și să umble în comuniune cu Dumnezeu Însuși.

Citim în Geneza 2:18-23 și faptul că Dumnezeu a creat-o pe Eva pentru Adam deoarece, așa cum a spus Dumnezeu, „nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). Așadar, chiar de la început, oamenii au fost creați ca ființe sociale. Sociologii de astăzi arată că interacțiunea umană are numeroase beneficii pentru bunăstarea noastră fizică și mintală, în timp ce singurătatea ucide. Deci este de înțeles de ce, după crearea Evei, Adam a exclamat: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din om” (Geneza 2:23). Structura familială formată dintr-un bărbat și o femeie uniți prin căsătorie este prima instituție socială pe care Dumnezeu a creat-o pentru oameni, pentru ca aceștia să aibă parte de o relație și o comuniune deplină. Nu este de mirare că unul dintre obiectivele principale ale lui Satana a fost întotdeauna să distrugă dinamica fundamentală a familiei originale.

Adam și Eva se bucurau de o comuniune față în față cu Dumnezeu. Ca ființe inteligente, ei erau capabili să se întâlnească cu Dumnezeu și să asculte indicațiile Sale. Ca administratori ai minunatei grădini a lui Dumnezeu, progresau în cunoaștere și în abilități pe măsură ce îngrijeau flora și fauna. În fiecare zi petreceau și un timp special cu Dumnezeu „în răcoarea zilei” (Geneza 3:8). În mod deosebit ziua de Sabat – o parte esențială a actului creator al lui Dumnezeu – trebuia să fie un timp dedicat special comuniunii dintre Dumnezeu și copiii Săi (Geneza 2:2,3; Exodul 20:8-11). În acea zi primii noștri părinți aveau parte într-un mod special de dragostea și de grija lui Dumnezeu pentru ei.

În desăvârșirea lor de la început, toate lucrurile create erau o expresie a gândirii lui Dumnezeu. Pentru Adam și Eva în căminul lor din Eden, natura era plină de cunoștința lui Dumnezeu, având din abundență învățătură divină. Înțelepciunea vorbea ochilor și era primită în inimă, căci ei comunicau cu Dumnezeu prin lucrările creațiunii Sale. … Pământul era acum vătămat și mânjit de păcat, și totuși, chiar și în starea aceasta stricată, a rămas mult din ceea ce este frumos. …

 Frumusețile naturii folosesc o limbă care ne vorbește fără încetare. Inima deschisă poate fi impresionată de dragostea și slava lui Dumnezeu, așa cum se văd în lucrările mâinilor Sale. Urechea atentă poate auzi și înțelege ce ne spune Dumnezeu prin natură. Există o lecție în raza de soare și în diferitele lucruri din natură pe care Dumnezeu le-a pus înaintea ochilor noștri. Câmpurile verzi, copacii înalți, mugurii și florile, norul care trece, ploaia care cade, pârâul care susură, soarele, luna și stelele de pe cer – toate ne invită să fim atenți și să luăm seama. – The Faith I Live By, p. 25

Lucrările lui Dumnezeu mărturisesc despre dragostea și puterea Lui. El a chemat lumea la existență, cu tot ce cuprinde ea. Dumnezeu este un iubitor de frumos. În lumea pe care a creat-o pentru noi, El nu ne-a pus la dispoziție doar ceea ce ar fi necesar pentru confortul nostru, ci a umplut cerurile și pământul de frumusețe. …

Aceeași energie creativă, care a adus lumea la existență, este încă în exercițiu în susținerea universului și continuarea activității în natură. Mâna lui Dumnezeu conduce planetele și mersul lor ordonat prin univers. Nu prin putere proprie își continuă, an de an, pământul mișcarea în jurul soarelui și-și procură ceea ce ne dăruiește. Cuvântul lui Dumnezeu controlează elementele naturii. El acoperă cerul cu nori și pregătește ploaie pentru pământ. El face văile roditoare și face „să răsară iarba pe munți” (Psalmii 147:8). Prin puterea Lui, vegetația înflorește, frunzele înverzesc și florile îmbobocesc.

Întreaga lume a naturii este destinată să fie un interpret al lucrărilor lui Dumnezeu. Pentru Adam și Eva, în căminul lor din Eden, natura era plină de cunoașterea lui Dumnezeu și de învățăminte divine. Urechile lor atente erau familiarizate cu glasul înțelepciunii. Înțelepciunea vorbea ochiului și era primită în inimă, pentru că ei comunicau cu Dumnezeu în mijlocul creațiunii Lui. De îndată ce sfânta pereche a călcat Legea Celui Preaînalt, strălucirea de la fața lui Dumnezeu s-a depărtat de pe chipul naturii. Acum, natura este degradată de păcat. Dar lecțiile date de Dumnezeu prin ea încă nu s-au șters; chiar și acum, dacă este corect cercetată și interpretată, natura vorbește despre Creatorul ei. – Sfaturi pentru părinți, profesori și elevi, p. 185, 186

Pentru că este dragoste (1 Ioan 4:8), Dumnezeu nu avea să creeze oameni-roboți. Iubirea presupune libertatea de alegere. Pentru a putea iubi, Adam și Eva trebuiau să fie creați cu liber-arbitru. Altfel le-ar fi fost imposibil să ofere dragoste, dragoste adevărată. Ei aveau deci libertatea de a asculta sau nu de Creatorul lor. Realitatea acestei alegeri libere a fost ilustrată prin porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului (vezi Geneza 2:15-17). De ce să fie avertizați să nu mănânce acel fruct, dacă nu ar fi avut libertatea de a-l mânca sau nu?

„Primii noștri părinți, deși creați sfinți, nu erau în afara posibilității de a face răul. Dumnezeu i-a făcut agenți morali liberi, capabili să aprecieze înțelepciunea și bunătatea caracterului Său, precum și dreptatea cerințelor Sale, și, în deplină libertate și cunoștință de cauză, să asculte sau să nu asculte de El. [...] Fără libertatea de a alege, ascultarea [...] nu avea să fie voluntară, ci forțată” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 48, 49).

După conversația epică dintre șarpe (Satana) și Eva, primii noștri părinți au fost ispitiți să mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului, lucru care le fusese interzis. Satana a folosit puterea cuvintelor, a emoțiilor și a ispitelor plăcute pentru a o convinge pe Eva, care apoi l-a convins pe Adam să acționeze împotriva poruncii divine. Eva a observat că pomul era „bun de mâncat”, „plăcut de privit” și „de dorit ca să deschidă cuiva mintea” (Geneza 3:6). Promisiunea lui Satana că aveau să fie „ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3:5) a părut irezistibilă.

În realitate, Satana a spus minciuni și le-a ascuns consecințele neascultării. Imediat după neascultare li s-au „deschis” ochii și au văzut că erau „goi”. Haina de lumină a lui Dumnezeu (Psalmii 104:1,2), care reflecta „chipul” divin, dispăruse. Nu mai erau acoperiți de ceea ce le oferise Dumnezeu. Nu e de mirare că Adam și Eva s-au ascuns de Creatorul lor (ca și cum cineva chiar s-ar putea ascunde de Dumnezeu). Au încercat să se ascundă pentru că păcatul ne face să ne simțim vinovați și, în vinovăția noastră, vrem să fugim de prezența lui Dumnezeu.

La început, omul a fost înzestrat cu puteri nobile şi cu o minte bine echilibrată. Ca fiinţă, el era desăvârşit şi în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar, prin neascultare, puterile sale au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Prin păcat, el a ajuns atât de slab, încât îi era imposibil, în propria putere, să reziste puterii răului. El a devenit rob al lui Satana şi ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod special. Scopul ispititorului a fost să zădărnicească planul divin de a crea oameni şi să umple pământul cu vaiet şi pustiire ca apoi, arătând spre toate aceste rele, să le prezinte ca fiind rezultatul faptului că Dumnezeu l-a creat pe om.

În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comuniune cu Acela „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:3). Dar, după ce a păcătuit, el n-a mai putut găsi deloc bucurie în sfinţenie şi, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu şi, deci, nu găseşte nicio bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea o va ocoli, se va retrage din compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneşte acolo unde fiecare inimă răspunde inimii iubirii infinite n-ar trezi niciun ecou în sufletul său. Gândurile, interesele şi motivele sale ar fi străine de cele ce determină acţiunile fiinţelor fără păcat care locuiesc acolo. El ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. – Calea către Hristos, p. 17

Dumnezeu ne invită să venim la El cu povara vinovăției noastre și cu necazurile inimii noastre. Păcatul ne umple de frică de Dumnezeu. Când am păcătuit, încercăm să ne ascundem de El. Dar, oricare ar fi păcatul nostru, Dumnezeu ne îndeamnă să venim la El prin Isus Hristos. Numai aducându-ne păcatele înaintea lui Dumnezeu putem fi eliberați de ele. Cain, sub mustrarea lui Dumnezeu, și-a recunoscut vina pentru uciderea lui Abel, dar a fugit de Dumnezeu, ca și cum ar fi putut astfel scăpa de păcatul său. Dacă ar fi alergat la Dumnezeu cu povara vinovăției sale, ar fi fost iertat. Fiul risipitor, dându-și seama de vina și ticăloșia sa, a spus: „Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15:18). Și-a mărturisit păcatul și a fost primit înapoi în inima tatălui său.

Dacă vrem ca rugăciunea înălțată să fie după voia lui Dumnezeu, există o lucrare de făcut trebuie să ne mărturisim păcatele unii altora. Dacă am păcătuit împotriva aproapelui meu prin cuvânt sau faptă, ar trebui să îi mărturisesc lui. Dacă mi-a greșit, ar trebui să îmi mărturisească el mie. Pe cât posibil, cel care a greșit trebuie să îndrepte lucrurile. Apoi, cu căință, trebuie să mărturisească păcatul înaintea lui Dumnezeu, a cărui lege a fost încălcată. Păcătuind împotriva fratelui nostru, păcătuim împotriva lui Dumnezeu și trebuie să cerem iertare de la El. Oricare ar fi păcatul, dacă ne pocăim și credem în sângele ispășitor al Domnului Hristos, vom fi iertați. … Avem o singură cale de a ne apropia de Dumnezeu. Rugăciunile noastre pot ajunge la El printr-un singur nume – acela al Domnului Isus, Apărătorul nostru. – That I May Know Him, p. 260

Putem vedea din Geneza 3:9,10 că Dumnezeu a luat inițiativa de a-Și căuta copiii căzuți. Întrebarea „Unde ești?” era retorică, deoarece Dumnezeu știa ce făcuseră Adam și Eva și unde se aflau. Totuși păcatul a întrerupt comunicarea obișnuită dintre El și primul cuplu uman. Grija imediată a lui Dumnezeu a fost să restaureze comunicarea cu copiii Săi, să îi întâlnească și să le dea speranță. De fapt verbul ebraic qara’, „a chema”, din Geneza 3:9, exprimă adesea apelul lui Dumnezeu la restabilirea comunicării cu poporul Său.

Faptul că Dumnezeu i-a căutat pe Adam și pe Eva dezvăluie iubirea Sa necondiționată pentru copiii Săi. Dumnezeu nu renunță niciodată la noi (vezi Luca 15). El face eforturi mari pentru a restabili părtășia cu noi, chiar și atunci când ne ascundem. Înainte de răstignirea Sa, când Petru L-a renegat de trei ori, Hristos „S-a întors și S-a uitat” la el (Luca 22:61). Chiar și fără cuvinte, El „i-a vorbit” lui Petru și a căutat să comunice cu prietenul Său rătăcit.

Observă în Geneza 3:11-13 cum păcatul a schimbat brusc relația dintre Adam și Eva! În loc să-și mărturisească păcatul personal, ei au început să dea vina pe alții. Adam a dat vina pe Eva și, indirect, pe Dumnezeu pentru că i-a dat-o pe Eva. „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”, a spus el (Geneza 3:12). Eva, la rândul ei, a dat vina pe șarpe pentru neascultarea ei. „Șarpele m-a amăgit și am mâncat” (Geneza 3:13), a fost scuza ei. Niciunul dintre ei, când a fost confruntat prima dată cu păcatul personal, nu și-a asumat propria vină. Cât de puține lucruri s-au schimbat în 6.000 de ani!

Realitatea este că păcatul i-a afectat pe toți oamenii. Pavel ne descrie bine condiția, în Romani 7:15-24, afirmând că vrem să facem ce este bine, dar ne trezim că facem invers: „Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc” (Romani 7:15). Cine nu subscrie la aceste cuvinte? Pavel spune ceva profund. Toți suntem oameni căzuți care continuă să facă lucruri pe care știu că nu ar trebui să le facă. Cine nu a trăit această realitate? Singura noastră speranță, spune Pavel, este eliberarea „prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 7:25). De aceea Dumnezeu continuă să ne caute, pentru a ne conduce la Domnul Isus, singurul care ne poate modela după chipul Său și ne poate salva de devastarea cauzată de păcat

Isus a privit către cei deznădăjduiți și cu inimile împovărate, către aceia ale căror speranțe se năruiseră și care căutau să-și stingă dorința fierbinte a sufletului cu bucurii pământești și i-a îndemnat pe toți să găsească odihnă în El.

Cu vădită sensibilitate, El le-a spus oamenilor împovărați: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:29).

Prin aceste cuvinte, Isus S-a adresat fiecărei făpturi omenești. Toți oamenii sunt obosiți și împovărați, fie că o știu, fie că nu. Toți sunt aplecați sub poveri pe care numai Hristos le poate îndepărta. Cea mai grea povară pe care o ducem este aceea a păcatului. Dacă am fi lăsați să o purtăm, ne-ar strivi. Dar Acela care este fără păcat S-a așezat în locul nostru. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6).

Domnul Hristos a purtat povara vinovăției noastre. El va lua greutatea de pe umerii noștri osteniți. Ne va da odihnă. El va purta și povara grijii și a întristării. Ne cheamă să punem asupra Lui toate grijile noastre, căci El ne poartă în inima Sa.

Fratele mai mare al neamului omenesc Se află înaintea tronului veș­nic și privește asupra fiecărui suflet care își întoarce fața către El, ca Mântuitor. Știe din experiență care sunt slăbiciunile firii omenești, care sunt lipsurile unei ființe umane și în ce constă tăria ispitelor cu care se confruntă, căci El a fost „ispitit în toate lucrurile”, la fel ca orice om, „dar fără păcat” (Evrei 4:15). El veghează asupra ta, copile temător. Ești ispitit? El te va ajuta. Ești slab? El te va întări. Ești neștiutor? El te va lumina. Ești rănit? El te va alina. Domnul „socotește numărul stelelor”, „tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile” (Psalmii 147:4,3).

Oricare ar fi neliniștile și încercările tale, deschide-ți sufletul înaintea Domnului. Vei primi putere pentru a rezista. Va fi deschisă pentru tine o cale de a ieși din dificultăți și necaz. Cu cât ești mai slab și mai neajutorat, cu atât mai puternic vei deveni prin puterea Sa. Cu cât sunt mai grele poverile, cu atât este mai binecuvântată eliberarea când le pui asupra Purtătorului de poveri. Circumstanțele îi pot separa pe prieteni, apele mereu agitate ale mării celei întinse pot năvăli între ei. Însă nicio situație sau distanță nu ne poate despărți de Mântuitorul. Oriunde ne-am afla, El este la dreapta noastră pentru a ne sprijini, pentru a ne susține și a ne ridica moralul. Dragostea lui Hristos pentru cei răscumpărați ai Săi este mai mare decât iubirea unei mame pentru copilul ei. Este privilegiul nostru să ne odihnim în iubirea Sa, să spunem: „Voi avea încredere în El, căci El Și-a dat viața pentru mine.” Iubirea omenească se poate schimba, însă cea divină nu cunoaște schimbare. Când strigăm la El după ajutor, mâna Sa este întinsă pentru a mântui. – Lift Him Up, p. 97

Așa cum adevărul divin este revelat în Sfânta Scriptură, tot așa este reflectat, ca dintr-o oglindă, în natură și, prin lucrurile create de El, ajungem să-L cunoaștem pe Creator. Astfel, cartea naturii devine o mare carte de studiu, pe care instructorii înțelepți o pot folosi, în legătură cu Scripturile, pentru a călăuzi oile pierdute înapoi, la turma lui Dumnezeu. Pe măsură ce lucrările lui Dumnezeu sunt studiate, Duhul Sfânt insuflă convingere în minte. Nu este convingerea pe care o produce rațio­namentul logic, dar, dacă mintea nu a devenit prea întunecată pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, ochiul prea slab pentru a-L vedea, urechea prea obosită pentru a-I auzi vocea, va fi prins un sens mai profund, iar adevărurile sublime, spirituale ale Cuvântului scris vor fi întipărite în inimă.

Cea mai eficientă metodă de a-i învăța pe păgânii care nu-L cunosc pe Dumnezeu este prin lucrările Sale. În acest fel, mult mai ușor decât prin orice altă metodă, ei pot fi făcuți să înțeleagă deosebirea dintre idolii lor, care sunt lucrările mâinilor lor, și adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. – To Be Like Jesus, p. 249

O consecință majoră a păcatului lui Adam și al Evei a fost separarea de Dumnezeu. Au fost alungați din grădină și nu mai puteau vorbi direct cu Dumnezeu. Profetul Isaia avea să explice: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui” (59:2). Deși Adam și Eva încă erau copiii lui Dumnezeu, rezultatul păcatului nu putea fi evitat, iar ei au trebuit să părăsească Edenul. Nimic nu avea să mai fie la fel după neascultarea lor.

Păcatul a schimbat în întregime viața umană în moduri inimaginabile pentru noi, pentru că nu cunoaștem decât o lume a păcatului. Din cauza acestuia, pământul a fost „blestemat” și trebuia să producă „spini și pălămidă”. Oamenii aveau să simtă durere și să își asigure hrana prin „sudoarea feței”, iar în cele din urmă să moară și să se întoarcă în țărână. Dintre toate lucrurile care amintesc de păcat, moartea rămâne cel mai puternic lucru. În același timp, tot din cauza păcatului, am pierdut comunicarea față în față cu Dumnezeu. Totuși lui Adam și Evei li s-a promis o soluție la ravagiile păcatului. Deși nu mai aveau să-L vadă pe Dumnezeu și să-I vorbească în mod direct, primii noștri părinți au părăsit Edenul cu speranță pentru prezent și pentru viitor. Dumnezeu a luat inițiativa și le-a explicat planul Său de salvare. Textul din Geneza 3:15, care conține „prima făgăduință a Evangheliei”, transmite multă speranță pentru ei (și pentru noi), în ciuda a tot ce se întâmplase. Răscumpărătorul promis urma să asigure ostilitatea prezentă față de păcat și speranța pentru salvarea viitoare a omenirii. Faptul că Dumnezeu le-a oferit haine înainte ca Adam și Eva să iasă din grădină a fost un act care simboliza răscumpărarea lor viitoare. Prin moartea și învierea viitoare a Domnului Isus, comuniunea cu Dumnezeu urma să fie restaurată (Ioan 14:1-3). Așadar, chiar acolo, în Eden, imediat după intrarea păcatului, omenirii i-au fost date speranța și promisiunea că problema păcatului avea să fie rezolvată. Imediat ce a apărut păcatul, a apărut și perspectiva unui Mântuitor.

În nevinovăția sa, Adam se bucurase de comuniunea deschisă cu Creatorul său, dar păcatul a adus despărțirea între Dumnezeu și om și numai jertfa ispășitoare a lui Hristos, numai ea putea întinde o punte peste abis, făcând posibilă coborârea binecuvântării sau a mântuirii din ceruri, pe pământ. Omul nu mai putea să aibă o legătură directă cu Creatorul său, dar Dumnezeu avea să comunice cu el prin Hristos și prin îngeri.

În acest fel i-au fost descoperite lui Adam evenimentele importante din istoria mântuirii, din momentul în care a fost pronunțată sentința divină în Eden și până la potop, și mai departe, la prima venire a Fiului lui Dumnezeu. I-a fost arătat că, în timp ce sacrificiul lui Hristos avea să fie suficient de valoros pentru salvarea întregii omeniri, mulți aveau să aleagă mai degrabă o viață de păcat decât una de pocăință și de ascultare. Nelegiuirile aveau să crească în succesiunea generațiilor, și blestemul păcatului avea să apese din ce în ce mai greu asupra neamului omenesc, asupra animalelor și asupra pământului. Zilele omului aveau să fie scurtate, din cauza blestemului păcatului; el avea să se deterioreze în ce privește statura, în ce privește puterea de rezistență și în puterea morală și intelectuală, până când lumea avea să fie plină de tot felul de necazuri și de mizerie. Prin satisfacerea apetitului și a pasiunilor, oamenii urmau să ajungă incapabili să mai aprecieze marile adevăruri ale planului de mântuire. Cu toate acestea, Hristos, credincios scopului pentru care a părăsit cerul, avea să continue să Se intereseze de oameni, invitându-i să-și ascundă slăbiciunile și deficiențele lor în El; avea să Se îngrijească de nevoile tuturor acelora care, prin credință, aveau să vină la El. Și totdeauna aveau să existe unii, puțini la număr, care să păstreze cunoașterea de Dumnezeu și să rămână nemânjiți, neclintiți în mijlocul nelegiuirii care abundă în jurul lor.

Jertfele și sacrificiile au fost poruncite de Dumnezeu ca să fie pentru om o continuă amintire și o recunoaștere plină de pocăință a păcatului său, cum și o mărturisire a credinței sale în Răscumpărătorul făgăduit. Ele aveau rolul de a imprima în neamul omenesc căzut adevărul solemn că păcatul a fost acela care a adus moartea. Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele mai dureroase. Mâna sa a trebuit să se ridice și să ia viața pe care numai Dumnezeu o putea da. A fost pentru prima dată când el a fost martor al morții și a fost conștient de faptul că, dacă ar fi fost ascultător de Dumnezeu, nu ar fi existat moartea omului sau a animalelor. În timp ce înjunghia victima nevinovată, el tremura la gândul că păcatul său era cauza vărsării sângelui nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. … Și a fost uimit de bunătatea infinită care a făcut posibilă o astfel de răscumpărare, pentru a-l salva pe cel vinovat. O stea a speranței a luminat întunericul și viitorul teribil, eliberându-l de gândul că era cu totul părăsit. …

 Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu și a Fiului față de răzvrătirea lui Satana. – Lift Him Up, p. 324

În ciuda păcatului, Dumnezeu a găsit multe modalități de comunicare cu ființele umane căzute. Un mod prin care Dumnezeu ni Se descoperă este prin creație. Natura este o revelație puternică a faptelor Sale minunate. Oamenii de știință sunt uimiți de minunile universului nostru și de complexitatea chiar și a celei mai „simple” forme de viață. Totuși natura prezintă și consecințele căderii în păcat, moartea fiecărei ființe vii fiind cel mai puternic exemplu.

Un alt mod prin care Dumnezeu i-a vorbit omenirii este prin profeți – persoane pe care El le-a ales purtătoarele Sale de cuvânt. De pildă, Dumnezeu le-a vorbit lui Noe, lui Avraam, lui Moise și lui Daniel, descoperindu-Și voia pentru poporul Său. În esență, mesajele profetice de la Dumnezeu sunt o reamintire a faptului că El nu Și-a uitat copiii și că încă este cu ei. În timp ce unii profeți au consemnat în scris ceea ce a ajuns până la noi ca Scriptură, alții nu au scris niciodată vreo carte a Bibliei.

Totuși multe dintre cuvintele profeților au fost transmise prin Scriptură (2 Timotei 3:16,17). Biblia este o revelație a lui Dumnezeu Însuși. Din cuvintele Sale aflăm cine este El, vedem dragostea Sa neobosită și descoperim îndrumarea Sa privind modul în care trebuie să trăim. Mai mult, tot prin Biblie înțelegem cine suntem noi, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Acolo găsim scopul lui Dumnezeu pentru viața noastră.

Însă cel mai eficient mod prin care ne-a vorbit Dumnezeu este prin Isus Hristos, care, desigur, ne este descoperit tot în Biblie. Așa cum Dumnezeu i-a căutat pe Adam și pe Eva în grădina Eden, Domnul Hristos a venit „să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, a declarat Isus Hristos (Ioan 14:9). Prin viața, moartea și învierea Sa, Hristos a împlinit promisiunea făcută lui Adam și Evei în Eden. El a venit și a murit în locul nostru pentru ca noi să avem viață veșnică prin El. După înălțarea Domnului Isus la cer, Duhul Sfânt a continuat să ne îndrume „în tot adevărul” și să ne vorbească despre „lucrurile viitoare” (Ioan 16:13).

Numai dacă Îl cunoaștem Dumnezeu aici ne putem pregăti să-L întâmpinăm la venirea Sa. … În învățăturile Sale și în lucrările Sale mărețe, Hristos este o descoperire perfectă a lui Dumnezeu. El declară acest lucru prin evanghelistul inspirat. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”, spune El; „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Aceste cuvinte arată importanța studierii caracterului lui Hristos. Numai cunoscându-L pe Hristos Îl putem cunoaște pe Dumnezeu.

Ca reprezentant al nostru, Hristos se află pe cel mai înalt loc posibil. Când a venit în lume ca mesager al lui Dumnezeu, El a luat în mâna Sa mântuirea lui Dumnezeu. Toată omenirea i-a fost încredințată Lui, căci în El este plinătatea Dumnezeirii. … Atât de minunat L-a revelat Hristos pe Tatăl, încât trimișii fariseilor care ar fi trebuit să pună mâna pe El au fost cuceriți de prezența Sa. … Când au văzut lumina caldă a slavei lui Dumnezeu care Îi învăluia persoana și au auzit cuvintele pline de har care ieșeau de pe buzele lui Isus, au ajuns să Îl iubească. Și, când... au fost întrebați de farisei: „De ce nu L-ați adus?”, ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta” (Ioan 7:45,46).

Privind la Hristos, vom fi schimbați după chipul Său și făcuți potriviți să-L întâmpinăm la venirea Sa. Acum este timpul să ne pregătim pentru venirea Domnului nostru. Nu putem fi făcuți într-o clipă gata să-L întâmpinăm. Pregătirea pentru acea scenă solemnă înseamnă așteptare vigilentă combinată cu o lucrare plină de zel. Unirea acestor două ne face desăvârșiți în Hristos. Activitatea și devoțiunea trebuie să se îmbine așa cum se îmbinau umanul și divinul în Hristos. În felul acesta Îl glorifică pe Dumnezeu copiii Săi. În mijlocul scenelor aglomerate ale vieții, vocile lor se vor auzi rostind cuvinte de încurajare, speranță și credință. Voința și sentimentele lor vor fi consacrate lui Hristos. Astfel, ei se pregătesc să-L întâmpine pe Domnul lor, și, când El va veni, vor spune cu bucurie: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam; acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” – In Heavenly Places, p. 250

În toate timpurile, solii aleşi ai lui Dumnezeu au fost batjocoriţi şi persecutaţi. Totuşi, prin suferinţa lor, cunoaşterea de Dumnezeu a fost răspândită pretutindeni. Fiecare ucenic al lui Hristos să intre în rânduri şi să ducă mai departe această lucrare, ştiind că vrăjmaşii ei nu pot face nimic împotriva adevărului, ci pentru adevăr. Dumnezeu vrea ca adevărul să fie adus în prim-plan şi să ajungă subiect de cercetare şi discuţie chiar prin dispreţul aruncat asupra lui. Mintea oamenilor trebuie pusă în mişcare. Orice controversă, orice ocară, orice efort de a restrânge libertatea de conştiinţă constituie mijlocul lui Dumnezeu de trezire a minţii care, altminteri, ar dormi.

Cât de adesea s-a văzut aceasta în istoria vieţii solilor lui Dumnezeu! Când nobilul şi elocventul Ştefan a fost omorât cu pietre la instigarea Sinedriului, n-a fost nicio pierdere pentru cauza Evangheliei. Lumina din ceruri care i-a strălucit pe chip și mila dumnezeiască transmisă prin rugăciunea din clipa morţii au fost ca o săgeată ascuţită a convingerii pentru bigotul membru al Sinedriului care se afla în apropiere, iar Saul, fariseul prigonitor, a devenit un vas ales ca să poarte numele lui Hristos înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel. Şi, la multă vreme după aceea, bătrânul Pavel scria din închisoarea din Roma: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă…, nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele… Oricum, fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit.” Prin întemniţarea lui Pavel, Evanghelia a fost vestită până departe şi au fost câştigate pentru Hristos suflete chiar din palatul cezarilor. Prin eforturile lui Satana de a o nimici, sămânţa care nu putrezeşte a Cuvântului lui Dumnezeu, „care este viu şi care rămâne în veac”, este semănată în inimile oamenilor; prin defăimarea şi prigonirea copii­lor Săi, Numele lui Hristos este mărit şi sufletele sunt mântuite. – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 261

Comunicarea lui Dumnezeu nu s-a limitat la timpurile biblice. Dumnezeu le vorbește continuu ființelor umane, iar cuvintele Sale vor lua forme moderne până la revenirea lui Hristos. Ellen Gould Harmon (White) și sora ei geamănă, Elizabeth, s-au născut la 26 noiembrie 1827, în Gorham, Maine, SUA. Erau cele mai mici dintre cei opt copii ai lui Eunice și Robert Harmon. După câțiva ani, familia s-a mutat în Portland, Maine, unde Robert Harmon spera să-și extindă afacerea de confecționare de pălării. La nouă ani, Ellen a suferit un accident care a afectat-o fizic, emoțional și social. O colegă furioasă i-a aruncat o piatră în față, lăsând-o mai multe săptămâni într-o stare de semiconștiență. Ellen n-a mai mers la școală și a avut probleme de sănătate pe tot parcursul vieții. Rănile faciale au complexat-o, limitându-i interacțiunile sociale.

În acest context de incertitudine, tânăra Ellen Harmon a început să se gândească la destinul ei spiritual. Îi era frică de Dumnezeu și se simțea nevrednică de cer. Aceste temeri s-au intensificat când familia ei a acceptat doctrina millerită despre a doua venire a lui Isus în curând. Chiar și după botezul prin scufundare în Biserica Metodistă, în 1842, Ellen nu se simțea demnă de iubirea lui Dumnezeu. Credea că este „pierdută pentru totdeauna” (Schițe din viața mea, p. 29; vezi și p. 20-31). Măcinată de aceste gânduri sumbre, tânăra Ellen a avut două vise care au început să-i schimbe percepția despre Dumnezeu. Însă abia după ce l-a întâlnit pe Levi Stockman, un predicator metodist, a înțeles și a simțit dragostea și harul lui Dumnezeu. „De acum, credința pusese stăpânire pe inima mea”, a scris ea mai târziu. „Simțeam o iubire nespus de mare față de Dumnezeu și aveam din partea Duhului Sfânt dovada că păcatele îmi erau iertate. Ideile mele despre Dumnezeu s-au schimbat. Acum Îl înțelegeam ca pe un părinte duios și bun și nu ca pe un tiran care îi obligă pe oameni la o ascultare oarbă. Inima îmi tresălta într-o iubire profundă și arzătoare față de El” (Schițe din viața mea, p. 39).

În același timp, Ellen Harmon [White] a înțeles și doctrina privind starea morților și a ajuns treptat să înțeleagă că nu există iad care arde veșnic. Noua ei înțelegere despre Dumnezeu și iubirea Sa i-a schimbat complet atitudinea. Așa cum vom învăța în fiecare vineri în săptămânile care urmează, Ellen White s-a îndrăgostit profund de Domnul Isus și I-a slujit pentru tot restul vieții ei.

Studiu zilnic: 

Psalmul 44
     Psalmul 45

Psalmul 46

Psalmul 47

Psalmul 48

Psalmul 49

Psalmul 50

Asemenea lui Hristos, „Cei cu inima curată Îl reflectă pe Hristos”, 30 decembrie, p. 378.

| Privire generală

În Geneza 2:4-25 vedem cum Adam și Eva se bucurau de o părtășie strânsă cu Dumnezeu, umblând și vorbind cu El față în față. Dar căderea tragică în păcat a întrerupt această comuniune, iar primii părinți ai omenirii au pierdut linia directă de comunicare cu Creatorul. Cu toate acestea Dumnezeu nu a renunțat să îi caute pe oameni. În schimb El a stabilit noi modalități de a comunica, mijlocindu-Și prezența prin profeți, prin Cuvântul scris și în cele din urmă prin Fiul Său, Isus Hristos. Acest prim studiu susține că, deși modul în care Dumnezeu a comunicat s-a schimbat după cădere, dorința Sa de a vorbi cu omenirea nu a încetat niciodată. Astăzi Dumnezeu continuă să comunice prin Scripturi, unde profeții și apostolii dau o mărturie unitară despre Hristos. Ca manifestare contemporană a acestei comunicări divine, Ellen G. White trimite de asemenea la Hristos, confirmând mărturia biblică.

| Comentariu

1. Adam și Eva se bucurau de o părtășie desăvârșită unul cu altul și de o comuniune strânsă, față în față, cu Dumnezeu în grădina Eden.

Adam și Eva au fost creați într-o lume perfectă, care depășește cele mai îndrăznețe închipuiri. Grădina Eden era locul sacru al prezenței lui Dumnezeu pe pământ. Deoarece este inerent relațional, Dumnezeul trinitar a creat ființele umane după chipul Său, pentru a reflecta această natură relațională. Cel mai mare dar al Său pentru omenirea necăzută a fost capacitatea de a intra în comuniune personală cu El. Astfel Adam și Eva se bucurau de o părtășie directă, față în față cu Dumnezeu în acest cadru perfect.

2. Păcatul a perturbat situația perfectă din Eden, iar oamenii au pierdut comuniunea față în față cu Dumnezeu.

În momentul în care au mâncat din fructul oprit, Adam și Eva, până atunci fără păcat, au trăit un nou sentiment de conștientizare de sine: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi.” În consecință, „au cusut laolaltă frunze de smochin și și-au făcut șorțuri din ele” (Geneza 3:7). Comuniunea strânsă, perfectă, directă cu Dumnezeu a fost distrusă. Când a „auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei”, o experiență pe care o întâmpinaseră mai înainte cu bucurie, perechea speriată s-a „ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (Geneza 3:8).

Richard Davidson afirmă: „Când vine în grădină după ce Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu inițiază o întâlnire care reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât un «proces juridic», un «act de judecată din partea lui Dumnezeu». El începe procedura juridică prin interogarea «acuzaților», iar răspunsurile defensive și acuzatoare date de Adam și de Eva (Geneza 3:9-14) indică ruptura din relațiile interumane (soț-soție) și din relațiile divino-umane, produsă ca urmare a păcatului. După interogatoriu și stabilirea vinovăției, Dumnezeu rostește sentința, sub forma blestemelor (asupra șarpelui și asupra pământului, v. 14, 17) și sub forma judecăților (pentru bărbat și pentru femeie, v. 16-19)” (Flame of Yahweh: Sexuality in the Old Testament, 2007, p. 58, 59).

Din nefericire, Adam și Eva au fost alungați din grădină, iar Dumnezeu „a pus niște heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieții” (Geneza 3:24). „Heruvimii care păzesc Edenul reprezintă mai mult decât niște gărzi înarmate. Ei semnalează începutul retragerii prezenței lui Dumnezeu în ceruri și al unei prezențe mijlocite pe pământ, prin simboluri și mesageri/îngeri” (Dru Johnson, The Universal Story: Genesis 1-11, în Craig G. Bartholomew et al. [ed.], Transformative Word, 2018, p. 52).

3. Imediat ce păcatul a intrat în lume, Dumnezeu a luat inițiativa de a reface relația cu omenirea pierdută.

Adam și Eva erau devastați. Lumea lor se schimbase într-o clipă în rău. În timp ce Îl asculta pe Dumnezeu rostind blesteme și judecăți, perechea vinovată a auzit și o promisiune plină de speranță. Chiar în miezul acestor judecăți a apărut Evanghelia harului. O Sămânță promisă avea să vină, să învingă șarpele și să realizeze salvarea ființelor umane. Versetul 15 este centrul literar al capitolului 3 din Geneza și este considerat prima vestire a Evangheliei.

Imediat după căderea lui Adam și a Evei în păcat, Dumnezeu a anunțat că toate revelațiile divine viitoare aveau să se concentreze asupra persoanei și misiunii Răscumpărătorului care urma să vină. Restul Scripturii rezultă din această promisiune. „Această uimitoare proclamare a hotărârii lui Dumnezeu de a trimite Sămânța și de a-l învinge pe șarpe (Satana) pentru a asigura răscumpărarea omenirii este temelia și cheia pentru recunoașterea vocii profetice în Vechiul Testament” (Jiří Moskala, „The Prophetic Voice in the Old Testament: An Overview”, în Alberto R. Timm și Dwain N. Esmond [ed.], The Gift of Prophecy in Scripture and History, 2015, p. 11).

Este interesant cum cuvântul folosit pentru „a chemat” în Geneza 3:9 este același folosit când Dumnezeu i-a chemat pe profeți la lucrarea lor (Isaia 51:2). Deși este utilizat aici în contextul judecății, apare și conotația de legătură și de relație.

4. După cădere, comunicând în diferite moduri și în cele din urmă prin persoana lui Isus Hristos, Dumnezeu a deschis liniile de comunicare cu omenirea păcătoasă.

Nefiind capabile să-L mai vadă pe Dumnezeu cu ochii muritori sau să-I audă glasul în mod direct, ființele umane au primit comunicările divine prin intermediari umani. Evrei 1:1 spune că Dumnezeu „a vorbit [...] părinților noștri prin proroci”. Timp de secole, Dumnezeu a comunicat cu poporul Său prin purtători de cuvânt precum Noe, Enoh, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, Samuel, David și profeții canonici. El le-a dat acestor persoane revelații „în multe rânduri și în multe chipuri”, cum ar fi prin teofanii, vise și viziuni, vorbire divină și îngeri. De asemenea El a vorbit prin Urim și Tumim, prin minuni și prin semne. Acestea sunt modurile în care Dumnezeu a vorbit în trecut în perioada Vechiului Testament.

Dar „la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:2). Cuvintele Vechiului Testament au în continuare autoritatea de Cuvânt al lui Dumnezeu, dar ele trebuie citite în lumina împlinirii lor în Isus Hristos. El este revelația supremă și definitivă a lui Dumnezeu. „Cea veche a venit în mod fragmentar, episodic – puțin aici, puțin acolo – și prin urmare era incompletă, parțială și imperfectă. Dar cea nouă vine într-un singur discurs culminant al lui Dumnezeu Tatăl, într-un singur moment, într-o singură persoană: Fiul Său. În Isus este cuprinsă și depășită toată revelația lui Dumnezeu din Vechiul Testament” (William G. Johnsson, „Hebrews”, în Ángel M. Rodriguez [ed.], Andrews Bible Commentary, 2022, p. 1824, 1825).

5. Experiența convertirii ei a pregătit-o pe Ellen White să fie o manifestare contemporană și centrată pe Hristos a darului profetic.

După vremurile biblice, darul profetic nu va adăuga nimic la Noul Testament, ci va întări atestarea lui cu privire la Hristos. Istoria convertirii tinerei Ellen Harmon [White] a pus bazele unei iubiri și pasiuni pentru Isus Hristos care aveau să dureze toată viața. Ea Îl vedea pe Tatăl ceresc ca pe un Dumnezeu al iubirii, care dorea să-i salveze pe oameni prin lucrarea răscumpărătoare a Fiului Său. Această perspectivă avea să devină ideea centrală a slujirii ei profetice și tema ei preferată: dragostea părintească a lui Dumnezeu.

Iată una dintre cele mai mișcătoare afirmații ale ei: „Toată dragostea părintească ce a trecut din generaţie în generaţie prin intermediul inimilor umane, toate izvoarele de duioşie şi de afecţiune care au apărut în sufletele oamenilor nu sunt decât ca nişte pârâiaşe subțiri față de oceanul nemărginit atunci când sunt comparate cu iubirea infinită şi inepuizabilă a lui Dumnezeu. Limba nu poate să o exprime; pana nu poate să o descrie. Poţi să meditezi asupra ei în fiecare zi a vieţii tale; poţi să cercetezi Scripturile sincer şi stăruitor pentru a o înţelege; poţi să faci apel la toată puterea şi capacitatea dată de Dumnezeu, în efortul tău de a înţelege dragostea şi compasiunea Tatălui ceresc, însă tot rămâne, dincolo de acestea, o infinitate. Și dacă vei studia veacuri întregi această dragoste, tot nu vei putea înţelege niciodată pe deplin lungimea şi lărgimea, adâncimea şi înălţimea iubirii lui Dumnezeu manifestate prin faptul că L-a dat pe Fiul Său să moară pentru lume. Nici veşnicia nu va putea să o facă pe deplin cunoscută. Totuşi, studiind Biblia şi meditând la viaţa lui Hristos şi la planul de mântuire, aceste măreţe teme se vor deschide tot mai mult în fața înţelegerii noastre” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 5, p. 740).

| Aplicație

Următoarele întrebări aplicative sunt desprinse din comentariul de mai sus și au ca obiectiv să îmbogățească discuțiile din cadrul grupei. Alege din aceste întrebări și din cele din studiu pe acelea care vor angaja grupa la o analiză profundă!

1.   Înainte de păcat, Adam și Eva vorbeau cu Dumnezeu „fără nicio perdea despărțitoare între ei” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 50). Cum vă imaginați că era să ai părtășie față în față cu Cel Atotputernic în grădina Eden, „fără nicio perdea despărțitoare”?

2.  Cuvântul ebraic pentru „a cunoaște” înseamnă cunoaștere relațională și empirică, pe lângă cunoașterea și înțelegerea intelectuală. În lumina acestei definiții, cum au „cunoscut” Adam și Eva că erau „goi” (Geneza 3:7)?

3.  Cum a schimbat păcatul comunicarea dintre Dumnezeu și ființele umane?

4.  Ce înseamnă pentru noi astăzi să trăim în prezența lui Dumnezeu, chiar dacă nu-L mai vedem față în față?

5.  Cum putem cultiva zilnic o relație personală mai profundă cu Dumnezeu, așa cum au avut cândva Adam și Eva în Eden?

6.  Ce înseamnă că toată Scriptura se trage, sau provine, din prima promisiune a Evangheliei din Geneza 3:15? Cum vedem această temă repetată în Biblie?

7.   În Evrei 1:1,2 ni spune că în vechime Dumnezeu a vorbit prin profeți, dar la sfârșitul acelor zile ne-a vorbit prin Fiul Său. Cum ne oferă viața și învățăturile Domnului Isus cea mai clară imagine a lui Dumnezeu?

8.  În ce moduri mai comunică Dumnezeu cu noi astăzi? Cum putem deveni mai atenți la glasul Său?

9.  Tema preferată a lui Ellen White a fost dragostea părintească a lui Dumnezeu. Ne schimbă perspectiva asupra vieții și credinței noastre faptul că reflectăm la iubirea lui Dumnezeu? Cum?