Adu-ți aminte și nu uita!

Text de memorat: „Adu-ți aminte și nu uita _____în pustie. Din ziua când ai ieșit din țara Egiptului până la sosirea voastră în locul acesta, ___ împotriva Domnului ați fost!” (Deuteronomul 9:7)

Două expresii se repetă frecvent în Biblie: a-ți aduce aminte și a uita. Ambele se referă la ceva ce are legătură cu omul, ce se petrece în mintea noastră. Ambele sunt verbe și sunt opuse: a-ți aminti înseamnă să nu uiți și a uita înseamnă să nu-ți amintești. Dumnezeu îi spune deseori poporului Său să-și aducă aminte de toate lucrurile pe care le-a făcut pentru el; să-și amintească de harul și de bunătatea Lui față de el. Mare parte din Vechiul Testament constă în apelul profeților către poporul evreu de a nu uita ce făcuse Domnul pentru el. Dar, de asemenea, cel mai important lucru era ca ei să nu uite care era chemarea lor în El și ce fel de oameni trebuiau să fie, ca răspuns la acea chemare. „Dar tot voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară” (Psalmii 77:11). Este vreo diferență pentru noi, astăzi, atât la nivel colectiv, cât și, cu atât mai mult, la nivel personal? Cât de ușor este să uităm ce a făcut Dumnezeu pentru noi! Săptămâna aceasta, așa cum este exprimat în Deuteronomul, vom analiza acest principiu important: de a ne aminti și de a nu uita intervenția lui Dumnezeu în viața noastră.

 

4–11 decembrie – Săptămâna de Rugăciune

 

Comentariu Ellen G. White

Cu mai mult zel [David] a cercetat învățăturile Domnului, așa cum au fost rostite de Hristos din stâlpul de nor și încredințate lui Moise ca să fie repetate cu credincioșie înaintea întregului Israel. El și-a amintit ce a făcut Dumnezeu pentru a-Și pune deoparte un popor care să fie al Său și căruia să-i poată încredința adevărul sacru și vital pentru generațiile viitoare. Dumnezeu a lucrat în modul cel mai minunat pentru a elibera mai mult de un milion de oameni și, gândindu-se la asigurările date și la promisiunile făcute lor, știind că acestea erau valabile pentru toți cei care aveau nevoie de ele la fel de mult ca Israel, David le-a luat pentru sine spunând: „Voi lăuda (în engl.: îmi voi aduce aminte de) lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gândi la toate lucrările Tale și voi lua aminte la toate isprăvile Tale.”

Credința lui s-a prins de Dumnezeu și el a fost întărit și încurajat. Deși recunoștea că lucrările și căile Domnului sunt de nepătruns, el știa că sunt pline de îndurare și bune, pentru că așa era El, așa i Se descoperise lui Moise. ...

Când și-a însușit aceste făgăduințe și privilegii, David s-a hotărât să nu mai ia hotărâri nechibzuite, să nu se mai descurajeze și să-și îngăduie să cadă într-o deznădejde fără margini. Când a contemplat caracterul lui Dumnezeu așa cum este descoperit în învățăturile Sale, în îndelunga Sa răbdare, în măreția Sa neîntrecută și în harul Său, sufletul lui a prins curaj. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 3, p. 1149

În fața noastră se află lucruri mari și trebuie să chemăm poporul din nepăsarea lui spre a fi gata pentru ziua aceea. Nu trebuie să îndepărtăm de la noi încrederea, ci să avem o încredințare puternică, mai tare decât oricând înainte. Până aici, Dumnezeu ne-a ajutat și El ne va ajuta până la sfârșit. Noi trebuie să privim la stâlpii monumentali de aducere-aminte a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi ca să ne mângâie și să ne salveze din mâna nimicitorului. Trebuie să păstrăm proaspete în minte fiecare lacrimă pe care Domnul a șters-o din ochii noștri, fiecare durere pe care ne-a alinat-o, fiecare spaimă îndepărtată, fiecare temere risipită, fiecare dorință împlinită, fiecare îndurare acordată și să ne întărim pentru tot ce ne mai așteaptă, prin amintirea peregrinării noastre. Putem să privim înainte și să vedem numai noi încurcături în lupta care stă să vină sau putem privi înapoi, la trecut, dar și la ce va veni și să spunem: „Până aici, Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7:12). … Încercarea nu va fi mai mare decât puterea care ne va fi dată ca să o suportăm. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 58 (19 febr.)

Ar trebui să păstrăm în galeria de onoare a memoriei noastre ocaziile în care am experimentat binecuvântările lui Dumnezeu prin împlinirea prețioaselor Sale făgăduințe și, fie că suntem săraci sau bogați, învățați sau fără carte, să privim la ele ca la niște dovezi ale iubirii lui Dumnezeu. Fiecare dovadă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, a bunătății și a harului Său ar trebui să fie pusă ca un tablou de preț în galeria nepieritoare a amintirilor noastre. Dumnezeu dorește ca iubirea Sa și făgăduințele Sale să fie scrise pe tablele minții noastre. Să păstrăm prețioasele descoperiri ale lui Dumnezeu ca să nu se șteargă și să nu se estompeze nici măcar o frântură de literă din ele. – Our High Calling, p. 135

Prima dată când apare în Biblie sintagma „adu-ți aminte” este în Geneza 9, când, după potopul universal, Domnul i-a spus lui Noe că avea să pună curcubeul pe cer ca un semn al legământului Său că nu avea să mai distrugă niciodată pământul prin potop.

1. Cum este folosită sintagma „adu-ți aminte” în versetele următoare și ce putem învăța din utilizarea ei despre modul în care ar trebui să ne aducem aminte de ce a făcut Dumnezeu pentru noi? Geneza 9:8-17

Firește, Dumnezeu nu are nevoie de curcubeu pentru a-Și aminti de promisiunea și de legământul Lui. El doar a vorbit într-un limbaj pe care oamenii îl puteau înțelege. Mai curând, curcubeul este pentru noi, oamenii, ca să ne amintim de făgăduința lui Dumnezeu și de legământul Lui de a nu mai distruge iarăși lumea prin ape. Cu alte cuvinte, curcubeul avea rolul de a-i ajuta pe oameni să-și amintească de acest legământ special pe care Dumnezeul îl făcuse; de fiecare dată când avea să apară curcubeul, poporul lui Dumnezeu avea să-și aducă aminte nu doar de judecata lui Dumnezeu asupra lumii, pentru păcatul ei, ci și de dragostea Lui pentru lume și de promisiunea Lui de nu mai trimite vreodată un potop.

Curcubeul pe cer devine chiar și mai important pentru noi, astăzi, când, pe baza continuității legilor naturii, mulți oameni de știință resping din capul locului ideea că a fost vreodată un potop. Ellen G. White a scris că, înainte de potop, mulți oameni au avut aceeași gândire potrivit căreia continuitatea legilor naturii excludea posibilitatea ca un potop să poată avea loc. Ea a scris că înțelepții susțineau că „legile ei sunt așa de trainic stabilite, încât nici chiar Dumnezeu în persoană nu le poate schimba.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 97

Astfel, înainte de potop, oamenii au susținut, pe baza legilor naturii, că așa ceva nu putea să se întâmple; după potop, oamenii au susținut, pe baza legilor naturii, că nu a existat niciodată. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a spus despre potop în Cuvântul Său și a dat lumii un semn, legat nu doar de potop, ci și de promisiunea Lui de a nu mai aduce un altul. Astfel, dacă ne aducem aminte ce înseamnă curcubeul, putem avea asigurarea, scrisă pe cer în aceste frumoase culori, că orice cuvânt al lui Dumnezeu este sigur.

Data viitoare când vei vedea un curcubeu, gândește-te la promisiunile lui Dumnezeu. Cum poți învăța să ai încredere în toate acele promisiuni?

 

Comentariu Ellen G. White

Ce bunăvoință din partea lui Dumnezeu! Ce milă față de omul greșit a fost arătată prin faptul că Marele Dumnezeu a pus curcubeul cel frumos și multicolor în nori, ca pe un semn al legământului făcut cu omul! Curcubeul acesta urma să le dovedească tuturor generațiilor faptul că, din cauza răutății lor mari, Dumnezeu i-a nimicit pe locuitorii pământului printr-un potop. Planul Său a fost ca toți copiii din generațiile următoare să vadă curcubeul în nori și să întrebe care era înțelesul acestui arc plin de slavă ce traversa cerul, iar părinții să le poată explica, relatându-le despre nimicirea lumii vechi prin potop, din cauză că oamenii se dedicaseră nelegiuirilor de tot felul, dar mâinile Celui Preaînalt au întins curcubeul și l-au pus în nori ca pe un semn că nu va mai aduce niciodată un potop peste pământ.

Simbolul acesta din nori are scopul de a le întări oamenilor încrederea în Dumnezeu, pentru că este un semn al milei și al bunătății divine față de om. – Istoria mântuirii, pp. 70–71

Dumnezeu Însuși privește la curcubeul din nori și Își amintește de legământul veșnic încheiat între El și om. Când privim frumusețea curcubeului, ne putem bucura în Domnul, având asigurarea că El Însuși privește la acest semn al legământului Său și, văzându-l, Își amintește de copiii Săi de pe pământ, cărora li l-a dat. Suferințele lor, pericolele și încercările prin care trec nu sunt ascunse de privirea Sa. Noi putem să ne bucurăm în nădejde, deoarece curcubeul legământului lui Dumnezeu este deasupra noastră. El nu îi va uita niciodată pe copiii purtării Sale de grijă. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 159 (31 mai)

În Predica de pe Munte, Domnul Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi lecţii preţioase cu privire la încrederea în Dumnezeu. Aceste lecţii au avut ca scop să-i încurajeze pe copiii lui Dumnezeu de-a lungul tuturor veacurilor şi au ajuns până la noi, astăzi, pline de învăţătură şi de mângâiere. Mântuitorul le-a îndreptat atenţia urmaşilor Săi spre păsările cerului, care ciripesc cântece de laudă, netulburate de nicio grijă, pentru că „ele nici nu seamănă, nici nu seceră”. Cu toate acestea, marele Tată ceresc Se îngrijeşte de nevoile lor. Mântuitorul întreabă: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Matei 6:26) … Nu sunteţi voi, în calitate de închinători inteligenţi şi spirituali, de o valoare mai mare decât păsările cerului? Oare Creatorul nostru, Păstrătorul vieţii noastre, Cel care ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, nu Se va îngriji de toate nevoile noastre, dacă ne vom încrede în El? ...

Dumnezeu doreşte ca toţi fiii şi fiicele Sale să fie fericiţi, plini de pace şi ascultători. Domnul spune: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” „V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 14:27; 15:11). – Calea către Hristos, pp. 123–124

În Deuteronomul 4 am citit despre minunatele îndemnuri pe care Domnul i le-a dat poporului Său prin Moise, cu privire la marile lor privilegii în calitate de popor ales al lui Dumnezeu. El îi eliberase din Egipt, „prin încercări, prin semne, minuni și lupte, cu mână tare și braț întins, și cu minuni înfricoșate, cum a făcut cu voi Domnul Dumnezeul vostru, în Egipt și sub ochii voștri” (Deuteronomul 4:34). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu doar că a intervenit decisiv pentru voi, dar El a făcut-o în moduri care ar trebui să vă ajute să vă amintiți și niciodată să nu uitați lucrurile mari pe care le-a făcut pentru voi.

2. Ce le-a spus Domnul israeliților să-și amintească și de ce era atât de important să țină minte acele lucruri? Deuteronomul 4:32-39

Moise le îndreaptă atenția israeliților înapoi, de-a lungul istoriei, chiar până la Creație și îi întreabă în mod retoric dacă s-a făcut vreodată pentru cineva în toată istoria ceea ce s-a făcut pentru ei. De fapt, el îi îndeamnă să întrebe, adică să cerceteze pentru ei înșiși și să vadă dacă ceva din ce au experimentat ei se mai întâmplase vreodată înainte. Prin faptul că le-a pus câteva întrebări, Moise încerca să-i facă să realizeze ce făcuse Domnul pentru ei și cât de recunoscători și de mulțumitori ar fi trebuit să-I fie pentru acțiunile Lui pline de putere în viețile lor. Un loc central între aceste evenimente îl avea eliberarea din Egipt și apoi, poate chiar mai uluitor, faptul că El le-a vorbit la Sinai, ceea ce a făcut posibil ca ei să audă „cuvintele Lui din mijlocului focului”.

3. Prin urmare, ce a dorit Moise să înțeleagă poporul din aceste cuvinte, despre ce făcuse Dumnezeu pentru ei? Deuteronomul 4:40 

Domnul nu a făcut aceste lucruri fără să aibă un scop în vedere. El Își răscumpărase poporul, împlinindu-Și partea din cadrul legământului. Ei au fost eliberați din Egipt și au fost pe punctul de a intra în Țara Promisă. Dumnezeu Și-a făcut partea; acum, ei au fost chemați să și-o facă pe a lor, care însemna, pur și simplu, să asculte.

Cum reprezintă acest model planul de mântuire, așa cum este exprimat în Noul Testament? Ce a făcut Isus pentru noi și cum trebuie să răspundem, la rândul nostru? (vezi Apocalipsa 14:12)

 

Comentariu Ellen G. White

N-a fost deloc ușoară încercarea prin care a trecut Avraam, iar sacrificiul care i-a fost cerut nu era nicidecum dintre cele mai mici. Erau legături puternice care îl legau de țara sa, de rudele și de familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. …

Mulți credincioși sunt puși la probă la fel ca Avraam. Ei nu aud vocea lui Dumnezeu vorbindu-le în mod direct, din ceruri, ci El îi cheamă prin învățăturile Cuvântului Său și prin evenimentele providenței Sale. Acestora poate că li se cere să părăsească legăturile apropiate și aducătoare de folos, să se despartă de rude și să pornească pe o cale ce pare a fi numai a lepădării de sine, a greutăților și a sacrificiului. Dumnezeu le-a rânduit o lucrare pe care s-o facă, dar o viață fără griji, cum și influența prietenilor și rudelor, i-a împiedicat în dezvoltarea trăsăturilor de caracter esențiale pentru împlinirea ei. El i-a chemat undeva, departe de influența și ajutorul omenesc, și-i conduce să simtă nevoia după ajutorul Său și să depindă numai de El, pentru ca El să li se poată descoperi. Cine este oare gata ca, la chemarea Providenței, să renunțe la planurile la care ținea cu drag și să se despartă de legăturile familiale? Cine este gata să accepte noi răspunderi și să pășească în câmpuri de activitate necunoscute, aducând la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu cu hotărâre și inimă binevoitoare, socotind – de dragul lui Hristos – pagubele ca un câștig? Cel care va face astfel are credința lui Avraam și va împărtăși cu el acea „greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4:17), cu care „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături” (Romani 8:18). – Patriarhi și profeți, pp. 126–127

Oare putea Dumnezeu să ne dea vreo dovadă mai mare a iubirii Sale decât să-L dea pe Fiul Său să treacă prin această scenă a suferinţei? Şi, aşa cum darul lui Dumnezeu pentru om a fost fără plată, cum dragostea Sa este infinită, la fel şi cerinţele pe care le are Dumnezeu din partea noastră – încredere, ascultare, toată inima şi toată dragostea noastră – sunt infinite. El cere tot ce poate omul să dea. Supunerea din partea noastră trebuie să fie proporţională cu darul lui Dumnezeu; ea trebuie să fie completă, să nu-i lipsească nimic. Noi toţi Îi suntem datori lui Dumnezeu. El are asupra noastră pretenţii pe care nu le putem satisface fără să ne dăm pe noi înşine ca jertfă, pe deplin şi de bunăvoie. El cere o ascultare promptă şi de bunăvoie şi nu va accepta nimic mai puţin decât atât. Acum avem ocazia să ne asigurăm iubirea şi favoarea lui Dumnezeu. Anul acesta ar putea să fie, pentru unii dintre cei care citesc aceste rânduri, ultimul an al vieţii lor. Există, printre tinerii care citesc acest apel, cineva care vrea să aleagă plăcerile acestei lumi mai presus de pacea pe care i-o dă Hristos celui care caută cu sinceritate şi care împlineşte cu bucurie voia Sa? – Mărturii, vol. 3, pp. 369–370

Prin comuniune cu Dumnezeu, noi ajungem mai rafinați, mai elevați și cu o viziune mai largă. Pentru acela care dorește să cunoască lucrurile divine, Dumnezeu va deschide comorile minunilor care sunt dincolo de înțelegerea acelora care nu sunt iluminați de Duhul lui Dumnezeu. Măreția și întinderea planului de mântuire îi conferă o grandoare fără seamăn, dar el poate fi înțeles numai în mod spiritual, iar măreția sa sporește atunci când îl contemplăm. Când privim la Isus murind pe cruce, știind că păcatul nostru L-am făcut pe divinul Suferind să ajungă acolo, nu putem decât să ne plecăm înaintea Lui în uimire și iubire. – That I May Know Him, p. 205

4. Ce le spune Domnul să facă aici și de ce acest avertisment este atât de important pentru popor? Deuteronomul 4:9-23

Verbele domină introducerea din ambele versete: „Ia seama” și „nu dați uitării”. Domnul le spune astfel: ia seama să nu dai uitării. Cu alte cuvinte, să nu cumva să uiți ce a făcut Domnul pentru tine și legământul pe care l-a încheiat cu tine. Verbul „a lua seama”, smr, (care este folosit, într-o formă diferită, și în Deuteronomul 4:9, fiind tradus cu „veghează asupra ta”) este întâlnit de-a lungul Vechiului Testament și înseamnă „a ține, a veghea, a păstra sau a păzi”. Destul de interesant, prima dată când apare în Scriptură este chiar înainte de păcat, când Domul îi spune lui Adam să „păzească” grădina pe care i-o dăduse (Geneza 2:15). Totuși, acum Domnul îi spune poporului, fiecărui om în parte (verbul este la singular), să vegheze asupra lor ca nu cumva să uite. Aceasta nu se referă la „a uita” în sensul pierderii memoriei (deși, de-a lungul timpului și în următoarele generații putea să se întâmple și așa), ci mai mult în sensul de a deveni relaxați în privința obligațiilor legământului lor.

5. Citește din nou Deuteronomul 4:9 (vezi și Deuteronomul 6:7 și 11:19), dar concentrează-te asupra ultimei părți – îndemnul de a-i învăța pe copiii și pe nepoții lor. În ce fel preocuparea aceasta îi putea ajuta să nu uite?

Nu este o coincidență că, exact după ce le spune să nu uite, să nu permită ca aceste lucruri „să se depărteze de inima lor”, Moise le spune să transmită aceste lucruri noii generații generație și următoarei care avea să vină. Nu doar că urmașii lor aveau nevoie să audă despre ele, ci, poate chiar mai important, prin repetarea și prin repovestirea întâmplărilor despre ce făcuse Dumnezeu pentru ei, întreg poporul avea să nu uite ce însemnau acele lucruri. Prin urmare, ce altă cale mai bună exista de a păstra cunoașterea despre ce făcuse Domnul pentru poporul Lui ales?

În ce fel este de folos nu doar pentru ceilalți, ci și pentru tine să povestești experiențele pe care le-ai avut cu Domnul? Cum te-a ajutat povestirea modului în care te-a condus Dumnezeu să nu uiți căile pe care El te-a călăuzit?

 

Comentariu Ellen G. White

După Moise și Aaron, Nadab și Abihu erau în pozițiile cele mai înalte în Israel. Ei fuseseră onorați de Dumnezeu în mod deosebit, îngăduindu-li-se ca, împreună cu cei șaptezeci de bătrâni, să privească slava Sa pe munte. Dar, pentru aceasta, abaterea lor nu trebuia să fie nici scuzată, nici trecută cu vederea. Toate acestea făceau ca păcatul lor să fie și mai grav. Când au primit multă lumină, când, asemenea părinților lui Israel, s-au urcat pe munte, acești oameni au avut privilegiul de a avea comuniune cu Dumnezeu și au stat în lumina slavei Sale. Ei nu trebuiau să se mângâie cu gândul că după aceea pot păcătui fără să fie pedepsiți și că, întrucât au fost astfel onorați, Dumnezeu nu va fi atât de strict, încât să pedepsească nelegiuirea lor. Aceasta este o înșelăciune fatală. Lumina cea mare și marile privilegii acordate cer să se aducă roade ale virtuții și ale sfințeniei pe măsura luminii primite. Dumnezeu nu poate accepta mai puțin.

Marile binecuvântări și privilegii n-ar trebui niciodată să-l adoarmă pe vreun om, să-l facă să se simtă în siguranță sau să fie nepăsător. Ele n-ar trebui niciodată să dea libertatea de a păcătui sau de a-i face pe cei care le primesc să creadă că Dumnezeu nu va fi strict cu ei. Toate avantajele pe care le dă Dumnezeu sunt mijloace ale Sale, ca să pună ardoare în spirit, zel în eforturi și putere în aducerea la îndeplinire a sfintei Sale voi. – Patriarhi și profeți, p. 359

Întrucât, într-un sens deosebit, israeliții trebuiau să fie păzitorii Legii lui Dumnezeu, trebuia să li se imprime lor și, prin ei, copiilor și nepoților lor, într-un mod deosebit, însemnătatea celor cuprinse în Lege și importanța ascultării. De aceea, Domnul a poruncit cu privire la rânduielile Sale: „Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula... Să le scrii pe ușorii casei tale și pe porțile tale.”

Dacă, în timpurile de mai târziu, copiii aveau să întrebe: „Ce înseamnă învățăturile acestea, legile acestea și poruncile acestea, pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul nostru?”, părinții trebuiau să le povestească felul plin de milă în care bunul Dumnezeu Se purtase față de ei, ce făcuse Domnul ca să-i scape pentru a putea ține poruncile Lui și să spună lămurit: „Domnul ne-a poruncit atunci să împlinim toate aceste legi și să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiți și să ne țină în viață, cum face astăzi. Vom avea parte de îndurarea Lui dacă vom împlini cu scumpătate toate aceste porunci înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit El.” – Patriarhi și profeți, p. 468

Mărturia noastră despre credincioșia Sa este mijlocul pe care Cerul l-a ales pentru a-L descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaștem harul Său, așa cum este făcut cunoscut prin sfinţii din vechime, dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei experienţe. Suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri dumnezeiești. Fiecare om are o viaţă deosebită de a tuturor celorlalţi și o experienţă cu totul deosebită de a lor. Dumnezeu dorește ca laudele noastre să se înalţe către El, purtând amprenta individualităţii noastre. Toate aceste recunoașteri preţioase pentru lauda slavei harului Său, când sunt susţinute de o viaţă curată, creștinească, au o putere de neînvins, care lucrează pentru salvarea oamenilor. – Hristos, Lumina lumii, p. 347

Un misionar a povestit cum, cu mulți ani înainte, el și soția lui pierduseră unul dintre bagaje după ce aterizaseră pe un aeroport. „Chiar acolo”, a spus el, „lângă banda rulantă a bagajelor și în public, ne-am pus pe genunchi și ne-am rugat, cerându-I Domnului să ne ajute să ne recuperăm bagajul pierdut.” Apoi, mulți ani mai târziu, s-a întâmplat același lucru: ei au ajuns în aeroport, dar nu și unul dintre bagaje. De data aceasta, i-a spus soției direct: „Nu-ți face griji, acum știm că asigurarea se va ocupa de tot.”

6. Având această întâmplare în minte, citește Deuteronomul 8:7-18. Ce avertizare îi dă Domnul poporului Său aici și ce ar trebui să însemne ea pentru noi, astăzi? 

Gândește-te ce aveau să primească, dacă Îi erau credincioși Domnului. Ei nu doar că aveau să intre în posesia unei țări minunate și bogate, „țara unde vei mânca pâine din belșug, unde nu vei duce lipsă de nimic” (Deuteronomul 8:9), dar acolo ar fi fost binecuvântați din abundență: turme de ori și cirezi de vite, aur și argint, case frumoase. Cu alte cuvinte, urmau să aibă parte de tot confortul material pe care această viață îl poate oferi. Dar apoi, ce urma să se întâmple? Aveau să se confrunte cu pericolul care paște întotdeauna bogăția și bunăstarea fizică: cel de a uita că ele sunt doar ale Domnului, „care îți va da putere să le câștigi” (Deuteronomul 8:18). Poate nu de la început, dar pe măsură ce anii treaceau și ei se bucurau de tot confortul material de care aveau nevoie, aveau să uite de trecutul lor, de modul cum îi condusese Domnul prin „toată pustia aceea mare și grozavă” (Deuteronomul 1:19), și să creadă că, într-adevăr, istețimea și talentele lor îi făcuseră în stare să reușească atât de mult.

Tocmai acest lucru i-a avertizat Domnul să nu facă (și, din nefericire, în special când citim în profeții de mai târziu, este exact ce au făcut). Astfel, în mijlocul prosperității, Moise le spune să-și aducă aminte că doar Domnul făcuse acele lucruri pentru ei și să nu fie amăgiți de binecuvântările materiale pe care El li le dăduse. Secole mai târziu, Isus Însuși ne-a avertizat în parabola semănătorului despre „înșelăciunea bogățiilor” (Marcu 4:19).

Indiferent câți bani sau câte proprietăți avem aici, toți suntem „carne și sânge” și ne așteaptă o groapă în pământ. Ce ar trebui să ne spună acest lucru despre pericolele care derivă din bogăție, prin faptul că ea ne poate face să uităm câtă nevoie avem de Singurul care ne poate scăpa de acel mormânt?

 

Comentariu Ellen G. White

„Ci adu-ți aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îți va da putere să le câștigi... ” (Deuteronomul 8:18). Dumnezeu îi dă omului pâinea vieții. Noi nu putem crea nimic, putem numai să adunăm ceea ce vine de la Dumnezeu. ... Tot ce aveți este darul Său, pentru că voi nu aveți nimic din care să creați sau cu care să cumpărați. Totul vă este dat, nu pentru a deveni un fel de plată, care să vă despartă de Dumnezeu, ci pentru a vă ajuta să-I slujiți Lui.

Dumnezeu le cere acelora cărora le-a încredințat bunurile Sale să le administreze cu credincioșie, ca să arate lumii că ei lucrează pentru salvarea păcătoșilor. El apelează la aceia care susțin că sunt conduși de El să nu Îl reprezinte în mod greșit prin caracterul lor. El ne umple zilnic de daruri. Să Îi aducem slavă oferindu-le și altora din abundența pe care El a revărsat-o peste noi. – In Heavenly Places, p. 302

Toate bunurile pe care le avem sunt ale Domnului și suntem răspunzători față de El pentru modul în care le folosim. În folosirea fiecărui bănuț, se va vedea dacă Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele nostru ca pe noi înșine.

Banii au o mare valoare, deoarece cu ajutorul lor se poate face mult bine. În mâinile copiilor lui Dumnezeu, banii sunt hrană pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetați și îmbrăcăminte pentru săraci. Ei sunt o apărare pentru cei oprimați și un mijloc de ajutorare a celor bolnavi. Dar, dacă nu sunt folosiți pentru împlinirea nevoilor vieții, pentru binecuvântarea altora și pentru progresul lucrării Domnului Hristos, banii nu sunt mai valoroși decât nisipul. Bogățiile adunate nu sunt doar nefolositoare, ci și un blestem. În această viață, ele sunt o capcană pentru suflet, deoarece îndepărtează sentimentele de la comoara cerească. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 351–352

Unii oameni iubesc atât de mult această lume, încât ea înghite iubirea lor pentru adevăr. Pe măsură ce iubirea lor pentru comorile pământești crește, le scade interesul pentru bogăția cerească. Cu cât au mai mult din bunurile acestei lumi, cu atât se prind mai strâns de ele, ca și cum s-ar teme că râvnita comoară le-ar putea fi luată. Cu cât au mai mult, cu atât au mai puțin de dat altora, deoarece, cu cât sunt mai bogați cu atât se simt mai săraci. O, cât de mult se înșală cei ce au bogății! Ei nu vor vedea și nu vor simți nevoile cauzei lui Dumnezeu.

Am văzut că Dumnezeu poate să facă să plouă cu mijloace materiale trimise din cer pentru ca lucrarea Sa să fie dusă înainte, însă El nu va face niciodată acest lucru. Este contrar planului Său. El le-a încredințat oamenilor suficiente mijloace ca să ducă mai departe lucrarea Sa și, dacă toți și-ar face datoria, nu ar exista nicio lipsă. Însă unii nu vor lua seama la apelul care se face cu privire la mijloacele lor. Ei sunt dornici să vadă cum lucrarea lui Dumnezeu înaintează. Sunt îngrijorați de prosperitatea ei, cu condiția ca ei să-și poată păstra averile și să nu facă niciun sacrificiu, ci doar să dea când și când câte ceva, atât de puțin încât le va fi rușine că darul lor a fost atât de mic și dat cu atâta strângere de inimă. Îngerul a spus: „Pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu.” – Spiritual Gifts, vol. 2, p. 267

7. Ce a vrut Domnul în mod anume ca ei să nu uite niciodată și de ce? Deuteronomul 5:15; 6:12; 15:15  Deuteronomul 16:3,12; 24:18,22

După cum am văzut, în tot Vechiul Testament Domnul a îndreptat constant mintea poporului înapoi la exod, la eliberarea lor miraculoasă din Egipt, înfăptuită de Dumnezeu. Până azi, mii de ani mai târziu, evreii practicanți țin sărbătoarea Paștelui, un memorial a ceea ce Domnul a făcut pentru ei atunci. „Când veți intra în țara pe care v-o va da Domnul, după făgăduința Lui, să țineți acest obicei sfânt. Și când vă vor întreba copiii voștri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeți: «Este jertfa de Paște în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul și ne-a scăpat casele noastre»” (Exodul 12:25-27). Pentru biserica de astăzi, Paștele este un simbol al eliberării care ne-a fost oferită în Hristos: „Căci Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7).

8. Ce li se spune credincioșilor dintre neamuri să-și aducă aminte, în versetele următoare? Cum se aseamănă cu ce li s-a spus evreilor să-și amintească, în Deuteronomul? Efeseni 2:8-13 

Pavel a vrut ca acești oameni să-și amintească ce făcuse Dumnezeu pentru ei în Hristos, din ce îi salvase și ce aveau acum datorită harului Său. În ce-i privește pe copiii lui Israel, nu era nimic în ei înșiși care să-i recomande înaintea lui Dumnezeu. Doar harul Său, oferit lor, chiar dacă erau „străini de legămintele făgăduinței”, i-a făcut să fie ce au devenit în Hristos Isus. Fie că este vorba de evreii din pustie, de creștinii din Efes sau de adventiștii de ziua a șaptea de oriunde din lume, cât este de important să ne amintim întotdeauna, și să nu uităm, ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos. „Ar fi bine pentru noi ca, în fiecare zi, să petrecem o oră meditând asupra vieţii lui Hristos. Să cercetăm viaţa Sa punct cu punct şi să lăsăm imaginaţia să prindă fiecare scenă şi, în special, pe cele din partea finală. Când ne ocupăm în felul acesta de jertfa Lui cea mare, pe care a adus-o pentru noi, încrederea noastră în El va fi mai statornică, iubirea noastră faţă de El va creşte şi noi vom fi tot mai mult pătrunşi de Spiritul Său.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 83

 

Comentariu Ellen G. White

Hristos stătea la masă cu ucenicii. Ei se adunaseră să sărbătorească Paștele. Mântuitorul dorise să petreacă această sărbătoare singur cu cei doisprezece. El știa că Îi venise ceasul. El Însuși era adevăratul miel pascal și, în ziua când se mânca Paștele, El trebuia să fie jertfit. Era gata să bea cupa mâniei; în curând trebuia să primească ultimul botez al suferinţei. Dar Îi mai rămâneau câteva ceasuri liniștite, și acestea urmau să fie folosite pentru binele iubiţilor Săi ucenici. ...

... Umbra crucii se lăsa deja peste El, iar inima Îi era chinuită de durere.

… Știa cât de mare era sacrificiul pe care trebuia să-l facă și pentru câţi acesta avea să fie în zadar. Știind tot ce urma să se întâmple, fără îndoială, ar fi putut să fie apăsat de gândul propriei umilinţe și suferinţe. Dar El i-a privit pe cei doisprezece care fuseseră cu El ca fiind ai Săi și care urmau să rămână să lupte în lume, după ce vor fi trecut ocara, întristarea și chinurile Lui. Gândurile cu privire la ceea ce avea să sufere erau întotdeauna legate de ucenicii Săi. El nu Se gândea la Sine. Mintea Îi era stăpânită mai mult de grija pentru ei. – Hristos, Lumina lumii, pp. 642–643

Dumnezeu nu ar fi putut să arate o iubire mai mare decât cea dovedită prin faptul că L-a dăruit lumii pe singurul Său Fiu. Acest dar i-a fost dat omului ca să-l convingă că Dumnezeu nu a lăsat nimic nefăcut din tot ce putea să facă și că nu a păstrat nimic, ci întreg cerul a fost turnat în acest măreț dar. Fericirea prezentă și viitoare a omului depinde de primirea iubirii lui Dumnezeu și de păzirea poruncilor Lui.

Hristos este Răscumpărătorul nostru. El este Cuvântul care S-a făcut trup și a locuit printre noi. El este Izvorul în care trebuie să fim spălați și curățiți de orice întinăciune. El este Jertfa cea scumpă care a fost adusă pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu. Universul ceresc, lumile necăzute, lumea căzută și confederația răului nu pot spune că Dumnezeu ar fi putut să facă mai mult pentru salvarea omului decât ce a făcut. Darul Său nu va putea fi întrecut niciodată, niciodată nu va putea desfășura o mai mare profunzime a iubirii. Calvarul este încununarea lucrării Sale. Domnul ar vrea ca toți copiii Săi să fie extaziați când privesc la El și înțeleg caracterul Său de Tată iubitor. – Our High Calling, p. 13

Când revăd începuturile istoriei noastre, înaintarea pas cu pas pe cale până la stadiul la care am ajuns în prezent, pot să apun: Lăudat să fie Domnul! Când văd ce a făcut Domnul sunt plină de uimire și de încredere în Hristos, Conducătorul nostru. Nu avem a ne teme de nimic altceva decât de a uita calea pe care ne-a condus Domnul și învățăturile Sale din istoria noastră. Suntem datori față de Dumnezeu să folosim fiecare privilegiu pe care ni l-a acordat pentru a face să strălucească adevărul prin sfințenia caracterului și să transmitem mesajul de avertizare și de mângâiere acelora care sunt în întunericul rătăcirii și al păcatului. – Schițe din viața mea, p. 196

„Cât de mari sunt mila și îndurarea lui Dumnezeu față de făpturile Sale greșite, atunci când așază curcubeul cel frumos în nori, ca un semn al legământului Său cu oamenii! Domnul declară că, atunci când va privi curcubeul, Își va aminti de legământul Său. Aceasta nu vrea să spună că El uită vreodată, ci că ne vorbește în limbajul nostru, ca să-L putem înțelege mai bine. Planul lui Dumnezeu a fost acela ca, atunci când copiii generațiilor ce urmau să vină aveau să întrebe ce înseamnă arcul acela frumos care îmbrățișează cerul, părinții lor să le povestească istoria potopului, spunându-le că Cel Preaînalt a făcut arcul curcubeului și l-a așezat în nori, ca o asigurare a faptului că apele nu vor mai acoperi niciodată pământul. Astfel, din generație în generație, el va da mărturie despre iubirea divină față de om și îi va întări încrederea în Dumnezeu.” – Idem, Patriarhi și profeți, pp. 106–107 De la nașterea creștinismului nu a mai existat o biserică sau o comunitate de credincioși care să fi fost părtașă la bogăția și la confortul de care se bucură astăzi biserica în unele țări ale lumii. Întrebarea este: Cu ce cost? În cele mai multe cazuri, cu cât oamenii au mai mult, cu atât mai încrezători în ei înșiși devin și tind să depindă mai puțin de Dumnezeu. Bogăția și prosperitatea, oricât de plăcute ar fi, vin la pachet cu multe capcane spirituale periculoase.

Studiu la rând:

Evrei 3 

Evrei 4

Evrei 5

Evrei 6

Evrei 7

Evrei 8

Evrei 9

Evanghelizare, subcapitolul „Avertismente cu privire la o lucrare echilibrată”

1. Ce alimentează tăria mărturisirii noastre?

2. Ce este „ca o ancoră a sufletului

” 3. Ce a făcut Legea desăvârșit?

4. După Lege, cum au loc curățirea și iertarea?

5. Care sunt pericolele care îi vor „copleși și doborî” pe cei care se dedică din tot sufletul lucrării misionare medicale?

 

Studiu suplimentar

Astăzi cu Dumnezeu, „Invitația cerului” p. 132 (3 mai).

Text-cheie: Deuteronomul 9:7

I. Privire generală

Există, la intrarea în Auschwitz, o placă comemorativă pe care sunt scrise cuvintele lui George Santayana: „Cel ce nu își amintește trecutul este condamnat să-l repete.” După lecția despre pocăință, urmează, natural, lecția despre aducere-aminte. Ca să-ți amintești, la fel ca în cazul pocăinței, va trebui să te întorci în trecut și să îl readuci în prezent. Prin urmare, este crucial să înțelegem de ce este important să ne aducem aminte, ce să ne aducem aminte și cum să ne aducem aminte pentru a avea parte de o pocăință autentică.

Temele studiului: Studiul de față ne va confrunta cu unele teme care ne vor ajuta să ne aprofundăm înțelegerea cu privire la noțiunea de aducere-aminte:

• Adu-ți aminte de Creație: Prea puțin din ceea ce credem are cu adevărat sens dacă nu ne amintim de originile noastre.

• Adu-ți aminte de potop. Chiar și în mijlocul catastrofei, Dumnezeu Își aduce aminte de poporul Său.

• Adu-ți aminte de ieșirea din Egipt. Faptul de a ne aminti de evenimentele salvării din trecut (ce a făcut Dumnezeu pentru poporul Său) susține și întărește credința în Dumnezeu, Cel care va continua să salveze.

• Adu-ți aminte că altădată erai dintre neamuri: Cât de important este să nu uităm niciodată ce a făcut Dumnezeu pentru noi!

II. Comentariu

Mai mult decât oricare altă carte din Biblie, Deuteronomul este un text despre aducere-aminte cu cele 19 ocurențe ale verbului zakar, „a-și aminti, a-și aduce aminte”. Ca atare, cartea conține un spectru bogat al folosirii acestui verb, cu toate aplicațiile lui variate, și oferă o învățătură teologică bazată pe evenimentele din experiențele trecute ale israeliților. De cele mai multe ori, verbul „a-și aduce aminte” Îl are pe Dumnezeu ca subiect și îl privește, cel mai adesea, pe poporul Său; Dumnezeu Își aduce aminte de legământ, de relația cu poporul Său. Verbul „a-și aminti” apare și cu „Israel” ca subiect, iar obiectul aducerii-aminte este Dumnezeu, acțiunile Sale și legământul Său. În general, evenimentul exodului este cel care captează atenția (Deuteronomul 5:15; 15:15; 16:3,12; 24:18,22). Dar, din când în când, Moise se referă la anii peregrinării prin pustie ca la un timp al punerii la probă (Deuteronomul 8:2) sau al disciplinării poporului. Ideea este că toate aceste evenimente trecute servesc drept material formativ pentru a modela credința poporului.

Dincolo de cartea Deuteronomul, verbul „a-și aminti” este un important motiv biblic. Pe parcursul acestui studiu vom medita asupra a patru evenimente-cheie din Biblie: (1) Crearea din nimic, (2) salvarea de la potop, (3) exodul sau ieșirea poporului Israel din Egipt și din propria încăpățânare, 4) convertirea neamurilor de la păgânism. Toate aceste evenimente au ceva în comun: ele reprezintă actul lui Dumnezeu de salvare din întuneric la lumină, de la moarte la viață, din nelegiuire la neprihănire.

Adu-ți aminte de Creație (Exodul 20:8)

Verbul „a-și aduce aminte” este folosit în porunca a patra pentru a ne reaminti de primul eveniment din istoria umană, de crearea cerurilor și a pământului de către Dumnezeu și de ziua a șaptea a săptămânii Creației, Sabatul, care a fost, de asemenea, prima zi din istoria omului. Acest verb nu este doar o evocare a celui mai îndepărtat eveniment din istoria omenirii, ci și, mai important chiar, un apel la a ne aduce aminte de rădăcinile noastre – de unde venim. El conține lecția că „El ne-a făcut, ai Lui suntem” (Psalmii 100:3). De fapt, acest verb face referire la Creator, Făcătorul nostru, fără de care noi nu am fi aici.

Creația este primul eveniment de care să ne amintim, pentru că este cel care vorbește despre originile noastre. În mod semnificativ, porunca a patra, care ne îndeamnă să ne aducem aminte, este în paralel cu porunca a cincea (Exodul 20:12), care ne îndeamnă să ne cinstim părinții. Acest paralelism nu este vizibil doar în structura Decalogului, ci apare și în structura gramaticală a verbelor. Ambele verbe, „a-și aduce aminte” și „a cinsti”, sunt folosite la imperativul pozitiv. Toate celelalte porunci sunt scrise la forma negativă. Ține minte că Sabatul (sau originea noastră) este legat de primii părinți, de rădăcinile noastre. Dacă nu ne amintim de trecut, de origini, nu vom propăși din punct de vedere spiritual. Ambele porunci, a patra și a cincea, conțin promisiunea viitorului. După cum Sabatul promite o zi a odihnei în viitor pentru omenire (Psalmii 95:11; compară cu Evrei 3:11; 4:3-7), porunca de a ne cinsti părinții promite o viață lungă (compară cu Efeseni 6:2).

Adu-ți aminte de potop (citește Geneza 8:1)

Acest pasaj conține prima ocurență a verbului zakar, „a-și aduce aminte”. Dumnezeu este subiectul, indicând că El a salvat omenirea. Folosirea acestui verb nu înseamnă că Dumnezeu are vreun deficit de memorie, ci că El a salvat omenirea din adâncul uitării. Acum, oamenii au supraviețuit potopului și astfel nu vor fi uitați. Când textul biblic spune că Dumnezeu Își aduce aminte de creaturile Sale se referă la intervenția salvatoare a lui Dumnezeu ca împlinire a promisiunii Sale, la vremea hotărâtă (Geneza 19:29). În cazul acesta, verbul zakar înseamnă sfârșitul potopului, care este marcat în timp cu exactitate (Geneza 8:3-6), la fel cum Sabatul indică un timp bine stabilit, la sfârșitul lucrării de creare a lumii noastre. De remarcat și faptul că ziua de Sabat joacă un rol în calendarul potopului. Observă mai jos cum aceste perioade de șapte zile contribuie la formarea structurii în chiasm a narațiunii, al cărei centru este „Dumnezeu Și-a adus aminte” (tabel de Jacques B. Doukhan, Genesis, SDA International Bible Commentary, p. 151):

7 zile de așteptare a lui Dumnezeu (Geneza 7:4)

7 zile de așteptare din partea lui Dumnezeu (Geneza 7:10)

40 de zile de creștere a apelor (Geneza 7:17)

150 de zile apele au fost mari pe pământ (Geneza 7:24)

Dumnezeu Și-a adus aminte (Geneza 8:3)

150 de zile apele au descrescut treptat (Geneza 8:3)

40 de zile de descreștere a apelor (Geneza 8:6)

7 zile de așteptare din partea lui Noe (Geneza 8:10)

7 zile de așteptare din partea lui Noe (Geneza 8:12)

Adu-ți aminte de ieșirea din Egipt (Deuteronomul 9:7)

Amintirea ieșirii din robie este, cu siguranță, apelul la aducere-aminte care apare cel mai frecvent în Biblie. În cazul acesta, verbul „a-și aduce aminte” îl are ca subiect pe Israel. Poporul își aduce aminte nu doar de intervenția salvatoare a lui Dumnezeu, care l-a scos din robia Egiptului, ci și de propria nevrednicie. În mod specific, Deuteronomul 9:7 ar trebui să-i aducă aminte poporului Israel cât de încăpățânat a fost față de Dumnezeu, opunând rezistență eforturilor Sale de a-l salva. Dublul imperativ, unul în forma pozitivă, „Adu-ți aminte!”, iar celălalt în forma negativă, „Nu uita!”, este emfatic, amintindu-i cu putere poporului de încăpățânarea lui absurdă. Dacă israeliții au fost suficient de nesăbuiți încât să uite că Dumnezeu îi salvase din Egipt, unde fuseseră niște sclavi reduși la stadiul de animale, și să creadă că Dumnezeu le dăduse Țara Promisă datorită meritelor și neprihănirii lor, însemna că sufereau de o formă severă de amnezie. Prin urmare, Moise îi somează de două ori să-și aducă aminte, prima dată într-o formă pozitivă și apoi într-o formă negativă, ca să se asigure că își vor aminti. Insistența aceasta adaugă greutate la mânia și la judecata lui Dumnezeu care au urmat ieșirii lor din Egipt. Principalul exemplu folosit pentru a ilustra situația dramatică a poporului Israel este răzvrătirea de la Horeb, care a dus la făurirea de noi table. De atunci încolo, ieșirea din Egipt va reprezenta evenimentul prin excelență pe care israeliții vor fi datori să și-l amintească și să-i învețe pe copiii lor, din generație în generație (Deuteronomul 6:7; 32:7). Și astăzi evreii „își amintesc” de istoria exodului, în cadrul citirii anuale a hagadei de Paște. În același mod, creștinii din toate confesiunile își aduc aminte de Cina Domnului (care, la rândul ei, reprezintă amintirea exodului) cu ocazia Paștelor.

Adu-ți aminte că altădată erai dintre neamuri (Efeseni 2:8-13)

După cum a procedat Moise cu Israelul din vechime, la fel face și Pavel cu neamurile care s-au convertit la noul legământ: „Nu te făli față de neamuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine” (Romani 11:18). Acești noi convertiți se comportau în același fel ca Israelul din vechime. Și unii, și alții se făleau și erau aroganți, crezând, în nesăbuința lor, că erau demni de harul lui Dumnezeu. Cu toții „uitaseră”. Așa cum israeliții au uitat cât de nevrednici erau, la fel și neamurile au uitat întunecimea și ticăloșia contextului lor de dinainte.

De discutat și de meditat: 1. Cum îți „aduci aminte” de Creație și de primul „Sabat”, atunci când păzești Sabatul? 2. Cum îți aduci aminte de exod, atunci când celebrezi Cina Domnului? 3. Care sunt consecințele istorice ale faptului că biserica și-a uitat rădăcinile iudaice?

III. Aplicație

Învață să-ți amintești: Obișnuim să învățăm pe de rost pasaje întregi din Biblie. Meditează și discută despre valoarea învățării pe de rost a versetelor. Ținând cont de faptul că o mare parte din Biblie a fost scrisă pentru a fi învățată pe de rost, lansează-ți singur provocarea să înveți pe de rost istoria Creației, un text care a fost alcătuit în mod unic, cu paralelismele și repetițiile lui, pentru a fi încredințat memoriei. Găsește, în istoria Creației, versuri și cuvinte care se repetă; reflectează asupra motivelor care ar putea justifica aceste repetiții.

Ilustrație: Ia o floare naturală și una artificială și arată-le grupei. În ce constă superioritatea florii naturale față de floarea artificială și de ce? În ce constă superioritatea florii artificiale față de cea naturală și de ce? Discutați despre importanța rădăcinii florii și a florii însăși.

Autocritică: Adu-ți aminte de valorile care au fost accentuate în trecut de către pionerii bisericii noastre și care au fost uitate astăzi. Ce ar trebui să faci ca să-ți reîmprospătezi memoria? Cineva a spus că noi suntem niște pitici care stăm pe umerii unor uriași. Discutați despre autocritică.

Viața în biserică: Comunitatea ta este alcătuită din oameni în vârstă, care își aduc aminte de tăria rădăcinilor, și din tineri cărora le plac viața și frumusețea noii flori. Aplică propria reflecție la serviciile de închinare, la muzica și la predicile din cadrul programului de închinare al bisericii voastre locale. Vino cu soluții concrete, care să fie acceptate și îndrăgite de ambele părți.